- Pentru a preîntâmpina apariţia sau a vindeca sindromul deficitului de atenţie (ADHD), cercetătorii recomandă să fie educate, în special, acele comportamente care sunt influenţate negativ de această boală. Altfel spus, operând - prin educaţie - modificări în comportament, se pot configura acele arii corticale care răspund de comportamentele respective.
Dacă se observă puţin mai atent tabloul simptomatologic al problemelor apărute în urma vătămării ariilor prefrontale, se poate uşor constata că nota caracteristică a activităţii acestora este capacitatea de a controla în mod conştient actele psihice şi activităţile persoanei umane - dirijarea atenţiei, controlul comportamentului şi al emoţiilor, organizarea şi planificarea, controlul motivaţiei, corelarea activităţilor desf㬺urate cu gândirea ş.a.m.d.
Aşadar, cortexul prefrontal răspunde de reflectarea conştientă a existenţei omului în lume, a experienţei pe care acesta o are, de comenzile şi controlul comportamentului şi a actelor psihice rezultate în urma procesului de gândire. Ariile prefrontale sunt partea creierului care mediază procesele mentale superioare, acelea care fac ca omul să fie o fiinţă raţională şi conştientă , care-l deosebesc cel mai mult de animal.
Faptul că această parte a cortexului mediază procesele mentale caracteristice existenţei omului ca fiinţă raţională şi, prin urmare, cultu¬rală , face, după cum arată cercetările recente, ca procesul de configurare a prefrontalului să depindă în măsura cea mai mare de existen¬ţa cultural&
#259; sau de educaţia persoanei umane.
Procesele ce ţin de instinct, de un automatism biologic (reflexele automate) ce vizează supravieţuirea omului, se pot dezvolta, ca şi la animale, pe baza programului genetic, necesitând doar un minimum de stimuli. Pentru dezvoltarea cortexului prefrontal însă, experienţa culturală, cum vom vedea mai departe, dialogul, înţele¬gerea, exersarea unor anumite comportamente sunt esenţiale .
Cercetările prilejuite de extinderea sindromului ADHD au ară¬tat că un rol fundamental în apariţia sau în preîntâmpinarea problemelor de atenţie şi hiperactivitate îl are mediul familial şi educa¬ţional, expe¬rienţa pe care copilul o dobândeşte în acest context. A-i învăţa şi exersa pe copii cu acele comportamente, atitudini şi strategii mentale care sunt procesate în zona prefrontală, arată aceste studii, înseamnă a ajuta la configurarea reţelelor neuronale ale acestor zone corticale. Astfel, pe viitor, odată cu maturizarea acestor structuri corticale, procesele mentale superioare se vor putea desfăşura cu uşurinţă, ca de la sine.
Există, aşadar, un paralelism între formarea deprinderilor şi structurarea acestor reţele neuronale. Dacă acestea nu sunt exersate în perioada optimă - copilărie sau adolescenţă - atunci va fi posibilă apariţia unei nedezvoltări sau atrofii a acestor zone corticale atât de sensi¬bile şi dependente de experienţa de viaţă. Iată câteva din recoman¬dările pe care cercetătorii din domeniul dezvoltării corticale le fac pentru a preîntâmpina sau ameliora problemele de atenţie şi învăţare:
DESPRE O EDUCAŢIE FAVORABILĂ CONFIGURĂRII CORTEXULUI PREFRONTAL
- "Când adulţii le arată copiilor, observă J. Healy, propunându-se pe ei înşişi ca model, cum să gândească înainte de a acţiona, cum să amâne răsplata până la ducerea la bun sfârşit a lucrării începute, cum să folosească limbajul ca pe un mijloc ideal în procesul de gândire şi planificare oferă cadrul fundamental de exersare a funcţiilor creierului executiv (cortexul prefrontal)" .
- Gândirea, alături de controlul conştient al actelor psihice şi al comportamentului, după neuropsihologi, joacă un rol fundamental în edificarea cortexului prefrontal.
- Copiilor trebuie să li se arate, de asemenea, cum să-şi organizeze programul (rutinele zilnice), să fie obişnuiţi să intre într-un program pe care să-l respecte.
- Cea mai bună metodă, terapie a sindromului ADHD, este de a-i învăţa pe copii să-şi controleze comportamentul, să rabde, să-şi înfrâneze dorinţele şi impulsurile, să nu fie lăsaţi să facă doar ceea ce vor.
O anumită armonie şi înţelegere între părinţi, arată dr. Barkley, un cadru familial liniştit, caracterizat de o viaţă interioară bogată şi inten¬să - comunicarea între membrii familiei, desfăşurarea în comun a unor activităţi casnice etc. -, un mediu ordonat şi organizat ajută extrem de mult la recuperarea deficienţelor ADHD, chiar în cazul în care sunt prezenţi unii factori de risc, precum factorul alimentar sau vizionarea TV .
Dimpotrivă, certurile permanente, stresul, ameninţările de tot felul suferite de părinţi sau copii, lipsa unor norme în viaţa de familie, a dialogului cu părinţii sau haosul ce domneşte astăzi în multe cămine sunt factori de risc care pot, dacă nu genera, cel puţin agrava disfun¬cţiile ariilor prefrontale.
Părinţii joacă un rol deosebit de important, alături de toţi cei pe care copilul îi are drept model, deoarece el îşi va însuşi, chiar dacă în prima fază inconştient, modul în care aceştia se relaţionează la lume. "Când adulţii le arată copiilor, observă J. Healy, propunân¬du se pe ei înşişi ca model, cum să gândească înainte de a acţiona, cum să amâne răsplata până la ducerea la bun sfârşit a lucrării începute, cum să folosească limbajul ca pe un mijloc ideal în procesul de gândire şi planificare oferă cadrul fundamental de exersare a funcţiilor creierului executiv (cortexul prefrontal)" .
Gândirea, alături de controlul conştient al actelor psihice şi al comportamentului, după neuropsihologi, joacă un rol fundamental în edificarea cortexului prefrontal. Ei arată cât de important este a-i învă¬ţa pe copii "cum să pună întrebările corect, cum să vorbească problematizând, să planifice dinainte, şi la modul general, cum să folosească, să interpună limba (şi gândirea asociată) între impulsurile pe care le au şi comportament (n.tr. în fond, cum să-şi controleze raţional impulsivitatea)" . Altfel spus, copiii trebuie învăţaţi să integreze orice iniţiativă, acţiune şi comportament într-un context reflexiv; să ştie de ce vor să facă un lucru anume, ce efecte poate să aibă, cum ar trebui s 59; procedeze, să-şi planifice activitatea, dacă este bine să acţioneze, de ce aşa, şi nu altfel ş.a.m.d.
De asemenea, este necesar să li se arate copiilor cum să-şi organizeze programul (rutinele zilnice), să fie obişnuiţi să intre într un program pe care să-l respecte, pentru ca mintea să înveţe astfel să încline întotdeauna a cultiva în viaţa insului respectiv un mediu ordonat, favorabil desfăşurării activităţilor urmărite. Organizarea, respectarea şi planificarea programului pun ordine în viaţa şi în mintea copiilor. Aceasta este modalitatea prin care putem să le structurăm şi să le ordonăm existenţa, făcându-i să dobândească o anumită independenţă faţă de stimulii haotici sau dorinţele inconştiente care pot să le distragă atenţia de la realizarea obiectivelor propuse .
Pentru a li se educa atenţia, copiii trebuie atraşi în diferite activi¬tăţi - "ajutor în bucătărie, în grădină, în atelier etc." . Este necesar să fie învăţaţi să se implice de mici, în mod responsabil, preluând, după puterea lor, din sarcinile părinţilor sau ale altora. Aceasta nu pentru că ar fi atât de necesar ajutorul lor, ci pentru că numai aşa ei vor învăţa să muncească, să se descurce singuri, să lupte pentru atingerea unui scop viitor, în felul acesta îşi vor construi reţelele neuronale ce răspund de aceste procese. Ei trebuie susţinuţi sau chiar constrânşi într-o formă anume să urmărească lucrarea începută până la finalizarea ei .
Studiile desfăşurate asupra tinerilor cu probleme de atenţie şi învăţare au arătat că aceştia întâmpină mari dificultăţi în asumarea unei responsabilităţi, în realizarea unei lucrări sau în rezolvarea unei situaţii sau probleme. Acest lucru este legat, arată aceste studii, "de incapacitatea găsirii unei strategii de rezolvare a unor noi şi dificile tipuri de învăţare sau situaţii de viaţă" . Se pare, constată J. Healy, că aceşti tineri nu şi-au exersat de-a lungul timpului abilitatea asumării unei responsabilităţi şi nu au fost puşi în situaţia rezolvării unor probleme ori le-au eludat întotdeauna, dându-li-se acest prilej. Ei nu au avut ocazia "de a persista cu tenacitate în rezolvarea unei probleme sau situaţii", sau în mediul cultural căruia aparţin nu au trăit ca pozi¬tivă experienţa "cum este să duci la îndeplinire sarcina încredinţată, ce simţi atunci când ai dus la bun sfârşit cu succes lucrul început (educarea motivaţiei)" .
Îi vedem pe mulţi dintre copiii de astăzi nerăbdători să obţină ceva, nervoşi, permanent nemulţumiţi de ceea ce au, irascibili şi, ca părinţi, le căutăm scuze, le facem pe plac, îi batem, le dăm calmante sau răbdăm cu stoicism situaţia, gândindu-ne că este o problemă a vârstei care o să treacă de la sine. S-ar putea ca, într-adevăr, mai târziu, acest comportament să nu se mai manifeste, dar asta nu înseamnă că prejudiciile pe care acesta le-a adus dezvoltării cor¬texului prefrontal nu o să se reflecte în apariţia altor deficienţe, cum ar fi problemele de motivaţie, atenţie etc. Intervenţia trebuie făcută în momentul în care începe să se manifeste acest comportament, să fie căutate cauzele şi înlăturate sau, oricum, să se încerce, remedierea problemei prin edu¬caţie.
Cercetările arată că cea mai bună terapie este de a-i învăţa pe copii de mici să-şi controleze comportamentul, să rabde, să-şi înfrâneze dorinţele şi impulsurile, să nu fie lăsaţi să facă numai ce vor . Controlul comportamentului nu poate fi posibil decât corelat cu cel al emo¬ţiilor şi al dorinţelor. Este necesar să ne educăm copiii să nu-şi dea frâu liber impulsurilor sau unor manifestări care pot să le facă rău lor sau celorlalţi, să devină stăpâni, astfel, pe propriile reacţii, sentimente şi comportamente. De asemenea, aceştia trebuie deprinşi să se gândească înainte de a vorbi şi de a făptui, să-şi înfrâneze dorinţele sau impulsurile nocive pentru propriul organism sau pentru viaţa socială şi spirituală înainte ca acestea să ajungă să se manifeste în fapte şi în comportament .
Copilul idolatrizat de părinţi, care-i tiranizeză cu poftele sau capriciile sale, îşi este cel mai mare duşman. Acest comportament bolnav dacă nu este remediat la timp, mai cu seamă în contextul societăţii moderne, poate duce la adevărate handicapuri mentale sau comportamentale, la incapacitatea de a face anumite lucruri sau, chiar, pe fondul frustrării şi îngustării orizontului de conştiinţă pe care aceşti copii nu au apucat să şi-l dezvolte, la anumite acte reprobabile.