Opinia publică este unul dintre personajele principale ale societăţii moderne, instrumentul influenţării, generării şi confir¬mării opiniilor individuale. Într-o anume formă, opinia publică a existat dintotdeauna, însă ea nu avea o valoare în sine, ci în măsura în care reprezenta credinţa şi tradiţiile acelei comunităţi, la care se adăuga cuvântul, experienţa şi înţelepciunea bătrânilor.
Termenul ca atare a început să fie folosit pentru prima oară în lucrările scriitorilor iluminişti, el desemnând o realitate care începea să se configureze încă din vremurile premergătoare Revoluţiei Franceze şi care va avea un rol definitoriu în ideologia societăţii democratice. Opinia publică este definită de mulţi autori ai vremii ca "un tribunal anonim şi impersonal, o forţă care transcende individul, care reflectă un bine comun şi nu este un simplu compromis între multiplele interese individuale" . Substituind autoritatea cre¬dinţei creştine şi a tradiţiilor, contestând ideea de ierarhie şi sistem de valori, opinia publică se vrea, dintru început, "un produs raţio¬nalist liberal, egalitarist şi utilitarist".
Paradoxul legat de opinia publică este că nu se cunoaşte şi nu poate fi identificat subiectul ei. "Societatea în ansamblu? - se întreabă prof. Dobrescu şi A. Bârgăoanu -, dar aceasta nu poate gândi unitar. Grupurile? Dar ele sunt numeroase, ghidate de valori, interese, preocupări diferite." În societatea franceză, ea era identificată cu opinia "oamenilor de litere care-şi autoatribuiseră rolul de arbitri ai problemelor sociale şi politice."
În e
senţă, deşi subiectul opiniei publice nu putea fi identificat cu precizie, se înţelegea de la sine în contextul noii societăţi liberale că el ipostaziază o realitate supra-individuală, infailibilă, un fel de dumnezeu al societăţii, "o forţă mistică" în numele căreia trebuie conduse interesele popoarelor. Alţii o identificau cu voinţa majo¬rităţii cunoscută prin vot democratic. Dar nici aceasta nu putea să se pronunţe prin plebiscite cotidiene asupra tuturor problemelor comunităţii, iar pe de altă parte, mulţimea este uşor de manipulat prin tehnici ce vizează o reacţie emoţională şi iraţională .
Unul dintre cei mai cunoscuţi şi influenţi politologi americani ai secolului al XX-lea, W. Lippmann, pune sub semnul întrebării infailibilitatea opiniei publice. "Tendinţa celor care au formulat idei despre democraţie, arată Lippmann, (...) a fost aceea de a se raporta la opinia publică la fel cum oamenii din alte timpuri se raportau la forţele supranaturale cărora le atribuiau ultimul cuvânt în orientarea evenimentelor" .
Atâta timp cât "presa se substituie opiniei publice" devenind "tribunalul acesteia" , opinia publică, observă W. Lippmann, nu mai constituie o "judecată morală asupra unui grup de fapte" cu caracter obiectiv, ci, mai curând, "o versiune codificată şi mora¬lizată a faptelor". Politologul american demonstrează că structura stereotipurilor, a constructelor personale, a credinţelor şi ideilor ziariştilor care se află în centrul codului de interpretare a realităţii şi formare a opiniei deter¬mină în mod esenţial ce grup de fapte vor fi văzute şi în ce lumină vor fi privite. Aceste stereotipii personale, demonstrează Lippmann, vor conferi un caracter subiectiv formării opiniei, favorizând prejudecata şi o reprezentare deformată a rea¬lităţii . Opinia publică va putea fi formată, prin urmare, de cei care controlează mass-media, în conformitate cu credinţele şi interesele lor.
Deşi se lansase ca om de presă, W. Lippmann este foarte critic faţă de poziţia de creatoare a opiniei publice pe care şi-a autoatribuit-o presa. El avertizează asupra pericolului pe care aceasta îl poate reprezenta, dobândind puterea configurării opiniei publice, în condiţiile în care, prin natura ei, mass-media nu poate crea decât o imagine deformată asupra realităţii. "Lumea reprezentărilor, spune Lippmann, este prea importantă pentru a fi lăsată pe mâna reporterilor şi a presei" .
Cu toate semnalele de alarmă trase de-a lungul timpului, evo¬luţia societăţii tehnologice a condus aproape automat la creşterea controlului pe care presa îl are asupra opiniei publice şi, implicit, asupra vieţii şi mentalităţii oamenilor şi a societăţii în ansamblul ei. Deşi nu se cunoaşte exact subiectul care creează opinia publică, mulţi au fost aceia care de-a lungul timpului au sesizat forţa extraordinară pe care aceasta o are în modelarea mentalităţilor, comportamentelor, de influenţare a procesului politic, social etc.
"Nimeni din cei care se ridică împotriva modei sau a opiniei celor din jur, observă J. Locke, nu scapă de pedeapsa cenzurii şi a deza¬probării", de pierderea simpatiei şi a consideraţiei, de izolare. Opiniile "pot fi superficiale, tranzitorii, dar ele exercită o adevărată presiune, sunt coercitive" . Forţa lor derivă din însăşi dorinţa membrilor comu¬nităţii umane de a se bucura de stima, de recunoaşterea oamenilor.
"Oamenii se tem de izolare mai mult decât de eroare", observa Tocqueville în secolul al XIX-lea, iar un experiment din anul 1950 arată că eticheta de conformist şi imitator este "una mai confor¬tabilă decât respingerea, izolarea şi stâlpul infamiei."
În anul 1974, directoarea Institutului de Demoscopie din Allebach (Germania), Elisabeth Moelle Neumann, publica articolul Spiral of Silence: a Theory of Public Opinion. În esenţă, articolul arată care sunt mecanismele prin care se creează şi se difuzează opinia publică în societate, modul în care mass-media poate genera, impune sau consolida un curent de opinie în lumea modernă. Iată maniera în care profesorul P. Dobrescu sintetizează teoria Spirala Tăcerii:
"a) opinia publică se formează pe baza observării şi evaluării de către indivizi a mediului social, a modului în care se grupează opiniile în opinia majoritară sau opinie minoritară; oamenii sunt înzestraţi cu abilitatea specială de a percepe climatul opiniei, de a simţi care opinie devine majoritară şi care minoritară; opinia majo¬ritară şi opinia minoritară nu sunt realităţi statistice, ci simbolice.
b) reacţiile la climatul opiniei modelează comportamentul, ducând fie la o mai mare încredere de a te exprima şi a vorbi în public, fie, dimpotrivă, la tăcere.
c) oamenii care împărtăşesc punctul de vedere dominant (prezentat şi susţinut de mass-media) vorbesc despre el, îl susţin în public în timp ce alţii, care au o opinie diferită, păstrează tăcerea din frica de a deveni «impopulari», de a nu fi izolaţi şi sancţionaţi în mod public. Mass-media (în special TV) accelerează formarea spiralei tăcerii" .
Practic, spirala tăcerii înseamnă că aceia care tac vor fi mai puţin reprezentaţi în public şi de aceea vor tăcea şi mai mult prinşi în această spirală a tăcerii, chiar dacă sunt majoritari, în timp ce aceia care împărtăşesc opinia identificată de mass-media ca domi¬nantă se vor exprima cu mai multă putere.
Un corolar observat experimental al acestei teorii se rezumă, după Neumann, la următoarele patru tendinţe:
"1) dacă o majoritate este considerată (în presă) minoritate atunci în viitor va cunoaşte un declin;
2) o minoritate percepută ca majoritate va înregistra un proces de extindere;
3) dacă membrii unei majorităţi nu prevăd, nu au încredere în menţinerea opiniei majoritare şi în viitor opinia respectivă va cunoaşte o tendinţă de scădere, va intra în declin;
4) dacă două grupuri se deosebesc net în ceea ce priveşte disponibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere, acela a cărui dispo¬nibilitate este mai puternică va deveni, în timp, dominant" .
Pe baza acestor mecanisme, în societatea americană mai întâi şi mai apoi în toată lumea, mass-media a contribuit esenţial la promovarea avorturilor, a homosexualităţii, a mentalităţilor bolnave ale grupurilor minoritare de tot felul. Cu toate că, în mod natural, majoritatea era împotriva liberalizării acestora, prin manipularea raportului de reprezentare (inversarea) mediatică a punctelor de vedere, dându-se predominanţă susţinerii liberalizării homosexua¬lităţii, spre exemplu, s-a reuşit impunerea, într-o societate demo¬cratică, a unor legi care nu reprezentau iniţial voinţa majorităţii.
După mai mulţi ani de studii privind spirala tăcerii, M. Newman, întrebată dacă mass-media doar reproduce opinia publică sau chiar o generează, va răspunde: "Spirala tăcerii este un mecanism psiho-sociologic potrivit căruia mass-media trebuie văzute drept creatorii opiniei publice" . Mass-media constituie, aşadar, principalul mijloc de generare, exprimare şi distribuire a opiniilor. "Ea defineşte ce este important şi legitim în judecarea diferitelor evenimente sau elemente ale vieţii publice." Practic, opinia publică nu mai constituie un produs statistic al opiniilor indivizilor, ci un mediu simbolic definit de mediile cele mai puternice, televiziunea în special. La interacţiunea individului cu acest mediu de opinie, se disting 3 alternative de comportament supuse unor mecanisme psiho-sociologice.
"1) Alternativa cea mai frecventă constă în a fi de acord cu punctul de vedere dominant. Această atitudine întăreşte încrederea în sine a individului şi-i permite să se exprime fără reticenţă (atitudine activă) şi fără riscul de a fi izolat în faţa celor care exprimă puncte de vedere diferite.
2) A doua alternativă este cea a indivizilor care constată că ideile lor pierd teren. Individul devine mai puţin sigur de sine şi va fi mai puţin dispus să-şi exprime public opiniile. Este cazul celor prinşi în spirala tăcerii (şi care, în timp, îşi vor schimba opiniile).
3) A treia alternativă regrupează proporţii restrânse de indivizi care rămân neclintiţi în convingerile lor, înfruntând cu obstinaţie riscurile izolării. E. Newman estimează că circa 20% dintre oameni aparţin acestei categorii."
Faptul pe care îl pun în evidenţă cercetările este că diferenţe de opinie "în ceea ce priveşte teme precum segregarea, sexualitatea, avortul, drepturile minorităţilor (...) apar între cei care nu se uită foarte mult la televizor, ele sunt estompate printre consumatorii fideli" . Această observaţie i-a condus pe cercetători la concluzia că televiziunea este "principalul mijloc de realizare a alinierii la curentul principal, dominant (în societate), (...) de omogenizare, de nivelare a opiniei publice" . Televiziunea poate fi considerată un mijloc de comunicare extrem de bine adaptat mediatizării culturii moderne. Această observaţie joacă un rol important în înţelegerea mesajului pe care televiziunea ni-l transmite şi ne oferă cel mai bun criteriu pentru determinarea liniilor generale ale conţinutului programelor de televiziune. Analiza care trebuie să premeargă oricărei cercetări privind conţinutul programelor TV trebuie să pornească de la identificarea caracteristicilor fundamentale ale culturii moderne.
Aşadar, spiritul care animă întregul mediu televizual, care confi¬gurează şi structurează valorile, obiectivele, decorurile, rolu¬rile şi acţiunea, în mod esenţial, nu este altul decât acela ce caracterizează cultura modernă, în special cea americană. Care sunt coordonatele acestei culturi, vom vedea în capitolele următoare.