Celebru pentru studiile sale în domeniul teoriei comunicării, McLuhan demonstrează că mediile de comunicare, cele cu care inte¬racţionăm sau mediile în mijlocul cărora trăim produc o transformare profundă în percepţia senzorială, în facultăţile mentale ale omului, şi chiar în funcţionarea sau în morfologia organelor locomotoare etc. Cele mai multe dintre aceste medii, arată McLuhan, cu toate că sunt create de om spre a-i uşura existenţa (şi fac acest lucru), au un efect foarte ciudat. Ele ajung, în timp, să slăbească capacităţile proprii firii umane, uneori până la parţiala anulare. Adică, aceste mijloace (efectul este din ce în ce mai vizibil odată cu dezvoltarea tehnologiei), care se constituie ca extensii ale unor funcţii, organe sau puteri ale trupului şi ale minţii oamenilor, în timp, tind să înlocuiască parţial sau chiar total, până la amputare, funcţia pe care o amplifică.
Îmbrăcămintea sau sistemele de încălzire sunt o extensie a sistemului de termoreglare propriu pielii şi organismului uman. Dar cu cât hainele sunt mai groase sau cu cât omul este mai bine protejat de frig, prin încălzirea spaţiilor unde trăieşte, cu atât sistemul propriu de termoreglare devine mai puţin exersat şi eficient, funcţia acestuia fiind transferată sau preluată de sistemele artificiale de protecţie şi încălzire. În Finlanda, ţară în care întotdeauna a fost deosebit de frig în aproape toată perioada anului şi unde oamenii erau obişnuiţi cu temperaturile scăzute, acum câţiva ani, datorită unei pene de curent, nefiind căldură pe o perioadă mai lungă, mai mul&
#355;i oameni au murit, neputându-se adapta termic la noua situ¬aţie.
Un alt exemplu îl constituie calculatorul de buzunar, a cărui funcţie este de a-l ajuta pe om să rezolve mult mai repede ope¬raţiuni aritmetice mai complicate. Efectul? Mulţi din tinerii de astăzi nu numai că nu ştiu să extragă un radical, ci de multe ori întâmpină dificultăţi mari şi la înmulţirea sau împărţirea unui număr cu mai mult de două cifre. În America, spre exemplu, fără un calculator, astfel de operaţiuni au devenit aproape imposibile pentru majoritatea tinerilor. Din nou un caz în care tehnologia creată pentru a-i înlesni omului dezvoltarea unei capacităţi ajunge să creeze o dependenţă atât de mare, încât omul să nu se mai poată descurca singur fără ea.
Nu numai facultăţile mentale sunt influenţate de noile tehnologii, ci şi organele trupului nostru. Vom lua exemplul cel mai simplu: automobilul personal, maşina în general. Ea, după cum arată McLuhan, se constituie ca o extensie a organelor noastre locomotoare (picioarele), ajutându-ne să ajungem mai departe, deplasându-ne mai repede. Folosirea ei excesivă (sunt oameni, mai cu seamă în marile oraşe, care se deplasează numai cu maşina) conduce la afectarea aparatului locomotor, a capacităţii de a folosi propriile picioare. Se atrofiază muşchii, apar probleme cu coloana, cu inima, apare obezitatea. Sunt afectate toate activităţile fiziologice care sunt antrenate sau favorizate de mersul pe jos. Omul ajunge să fie dependent de automobilul personal care, dintr-o extensie, devine de-a dreptul o proteză a propriilor picioare, a căror funcţie a fost ampu¬tată de folosirea excesivă a maşinii.
Aşadar, sistemele de încălzire preiau funcţia de termoreglare a organismului nostru, diminuând-o, calculatorul substituie procesele mentale ce răspund de operaţiunile aritmetice elementare, iar maşina înlocuieşte aparatul locomotor, reducând semnificativ capacitatea omului de a se deplasa cu propriile picioare.
Există şi un alt tip de mediu (în general, cele naturale sau mai puţin evoluate) care nu numai că nu produce o amputare a funcţiei naturale pe care o extinde, ci chiar o dezvoltă. Un ciocan greu sau un alt instrument de acest tip măreşte eficienţa omului, neslăbin¬du-i însă muşchii, ci dezvoltându-i prin solicitare. Cartea condiţio¬nează îmbu¬nătăţirea unor abilităţi intelectuale mai complexe, a gândirii în general.
Ce face ca aceste două tipuri de mijloace, care au în fond aceeaşi funcţie - uşurarea vieţii omului, aplificându-i puterile sau facultăţile naturale - să poată conduce la efecte atât de deosebite, chiar contrare?
Este vorba de natura mecanismului prin care se produce inte¬rac¬ţiunea cu aceste medii sau de modalitatea în care ele în mod obişnuit îşi îndeplinesc funcţia. Bicicleta, ca şi automobilul, amplifică capacitatea locomotorie a omului. Bicicleta însă pentru a realiza aceasta, adică a te face să te deplasezi mai repede, solicită folosirea şi, în consecinţă, dezvoltarea muşchilor de la picioare. Maşina, dimpotrivă, nu necesită deloc folosirea picioarelor sau a muşchilor. În puţine acti¬vităţi umane, muşchii picioarelor sunt mai puţin antrenaţi. Astfel, automobilul înseamnă, în esenţă, nu o prelungire prin solicitare a funcţiei aparatului locomotor, ci, dimpotrivă, o amputare produsă prin substituirea de către maşină a funcţiei locomotoare pe care o îndeplineau picioarele omului. Posibilitatea picioarelor de a-şi exercita funcţia locomotoare este anulată în timpul folosirii maşinii.
Se poate concluziona că există două tipuri de medii: din prima categorie fac parte cele a căror folosire îmbracă un caracter interactiv. Ele solicită, antrenează şi, în consecinţă, dezvoltă înseşi capa¬cităţile umane la a căror amplificare contribuie. Cea de-a doua categorie o constituie mediile sau tehnologiile care nu activează, ci, dimpotrivă, pasivizează acele facultăţi sau puteri umane pe care le substituie. Ele nu antrenează, nu dezvoltă organul sau capacitatea pe care o prelungesc, ci îl atrofiază, prin inhibarea activităţii sale de-a lungul interac¬ţiunii cu mediul respectiv. Aceste medii îl fac pe om dependent de ele, deoarece în lipsa lor, prin slăbirea până la atrofiere a organelor sau a facultăţilor naturale umane pe care le înlocuiesc, omul nu se va mai putea descurca singur.
Având în vedere aceste fenomene, ne putem explica uşor dependenţa pe care-o generează televizorul. În societatea modernă televiziunea a preluat treptat o mare parte a funcţiilor pe care Biserica, şcoala, comunitatea şi tradiţia le îndeplineau în viaţa oamenilor. În acelaşi timp însă, faţă de aceste instituţii, care solicitau o implicare activă, exercitarea tuturor puterilor sufleteşti, mentale şi chiar trupeşti , acţiunea televiziunii este una pasivizantă. Astfel, televiziunea, conform criteriilor expuse anterior, însumează în mod perfect caracteristicile unui mediu care generează dependenţă.
În măsura în care informaţiile sunt primite prioritar prin TV, atitudinile, comportamentele, sistemele de valori, credinţele sau trăirile emoţionale sunt determinate de contextul mediatic, omul ajunge dependent de această interfaţă cu lumea, cu societatea, cu oamenii, cu familia şi cu el însuşi. Proporţional cu gradul în care este apelată televiziunea ca mijloc de satisfacere a nevoilor fundamentale (de cunoaştere, de comunicare etc.) se produce o slăbire, o întrerupere a tuturor legăturilor pe care omul le întreţinea cu Biserica, şcoala, comunitatea etc., care împlineau în mod natural aceste nevoi şi, prin urmare, accentuează dependenţa.
Proporţional cu timpul petrecut în afara lumii interioare, a propriilor gânduri şi sentimente, rătăcind în spaţiile virtuale ale televizualului, va fi tot mai dificilă întoarcerea către un sine tot mai îndepărtat, mai confuz. Căile bătătorite de telespectator duc spre lumea cea mai din afară (rătăcind în meandrele plăsmuirilor fantastice ale televizualului), în timp ce potecile către propriul suflet, neumblate, sunt invadate de buruienile gândurilor şi imaginilor străine.
Ce extinde, amplifică şi totodată substituie în mod prioritar televiziunea? Înseşi puterile cognitive ale minţii, puterea de a comunica, de a analiza, de a înţelege. Televiziunea se adresează minţii, căreia îi pune la dispoziţie nu numai mai multă informaţie despre lume, ci şi grilele de interpretare sau de judecată a acesteia. Vedem cu ochii televizorului, gândim cu ajutorul lui situaţiile pe care tot el ni le prezintă, cunoaştem partea din lume sau lumea pe care el ne o arată, ne înţelegem pe noi înşine aşa cum acesta ne sugerează că suntem. Prin toate acestea, televiziunea ajunge să substituie marea parte a facultă¬ţilor cognitive (şi afective, după cum vom vedea) ale minţii noastre, pasivizând şi inhibând în acelaşi timp aceste puteri ale minţii, prin mecanismele descrise anterior.
Astfel că, după cum arată McLuhan, organul pe care îl ampu¬tează televizorul prin extindere şi substituire nu este altul decât mintea omului. El se face pe sine minte cuprinzând sau absorbind în spaţiile sale întreaga viaţă a minţii, îndeosebi pe parcursul vizio¬nării, dar şi după încetarea acesteia (în situaţia vizionării excesive). În aceste con¬diţii, relaţia cu televizorul nu mai este una facultativă, fără el fiindu-ne tot mai greu să ne descurcăm.
În cazul televiziunii, dependenţa nu este dată doar de amputarea unor puteri ale sufletului şi ale minţii, datorată substituirii unor facul¬tăţi (înţelegerea, comunicarea personală etc.), a unor comportamente (comportamentul comunitar sau cel religios) sau a trăirilor afective. Intervine şi un alt mecanism care întăreşte dependenţa. Este vorba de crearea unor nevoi noi, nevoi pe care tot televiziunea se oferă să le satisfacă . Astfel televizorul ajunge să cultive un nou orizont de con¬ştiinţă şi existenţă umană.
Spre exemplu: televiziunea cultivă nevoia de a şti ce se întâm¬plă în lumea întreagă, de a consuma cu lăcomie cât mai multe informaţii şi stări afective (cele mai multe dintre acestea neavând relevanţă în viaţa personală), ca şi cum acestea ne-ar îngrăşa fiinţa. Un alt exemplu îl constituie cultivarea maladivă a emoţiilor, a dorinţelor sau a afectivităţii în general. Telespectatorii devin dependenţi de lumea fascinantă a TV, care provoacă emoţii puternice, hrăneşte simţurile şi imaginaţia, creând sentimentul unei trăiri vii, intense sau satisfăcând dorinţele de violenţă, sex şi putere pe care tot ea le-a însămânţat sau amplificat. Consecinţele? Excitarea puternică a emoţiilor sau a afectelor de-a lungul vizionării produce în timp o puternică uzură a acestora. Rezultatul este că viaţa în lumea reală nu mai apare atât de inte resantă, de atrăgătoare, ci, dimpotrivă, plictiseşte, căci ea nu mai este capabilă să provoace aceleaşi trăiri sau emoţii intense. Astfel că omul se vede nevoit să se reîntoarcă spre actul televizual de care este tot mai dependent.
EFECTUL DE DEPENDENŢĂ
ŞI TEHNOLOGIA VIDEO
Perfecţionarea mijloacelor de investigare a activităţii neurologice a făcut posibilă analiza efectelor pe care tehnologia video le are asupra activităţii corticale şi din punctul de vedere al fenomenului de depen¬denţă. Practic, întrebarea la care s-a încercat să se dea un răspuns este: Care sunt mecanismele care fac ca funcţionarea cortexului să devină dependentă de doza zilnică de vizionare TV sau, mai nou, de navigare pe Internet?
S-a putut constata anterior că unul dintre criteriile comportamentului de dependenţă este relaxarea pe care acesta o produce. Fie că este vorba de drog, fie de băutură sau de ţigară, în perioada în care aceste substanţe îşi manifestă efectul se observă o puternică relaxare, iar drogul are un efect cu atât mai puternic, cu cât relaxarea pe care o produce este mai rapidă, mai intensă şi cu cât acesta dispare mai repede după eliminarea narcoticului sau după încetarea manifestării comportamentului ce dă dependenţă.
Televizorul, precum s-a putut constata, creează într-un timp suficient de scurt o intensă senzaţie de relaxare şi detaşare. În plan neurologic, acest fenomen se datorează micşorării frecvenţei undelor cerebrale de la nivelul beta de activitate conştientă, concentrată, către un nivel de activitate predominant alfa. Această activitate, deşi nu este un lucru rău în sine, fiind necesară creierului pentru a se putea relaxa, atrage tot mai mult atenţia neuropsihologilor, de¬oarece majoritatea comportamentelor care dau dependenţă, ca şi multe dintre stările de conştiinţă alterată generează o activitate de tip alfa. A ţine creierul o durată semnificativă din timpul fiecărei zile în această stare de relaxare - unde alfa - este, după neuropsihologi, un important factor de risc în apariţia dependenţei. Se poate vorbi, susţine dr. J. Levy , de apariţia unei dependenţe de alfa, o ten¬dinţă a cortexului de a rămâne inerţial în această stare de relaxare cu care s-a deprins.
Ce înseamnă acest lucru? Mintea tinerilor, educată prin tele¬vizionare să stea mai curând pasivă decât să se afle în tensiunea rezolvării unor probleme sau situaţii de viaţă, a concentrării asupra înţelegerii şi comunicării, va tinde sau va căuta tot mai insistent, chiar dacă nu în mod conştient, activităţi ca vizionarea TV, ascul¬tatul muzicii - în special ritmurile gen rock, hip-hop sau tehno - şi consumul drogului, care să o readucă în starea de pasivitate, detaşare şi uşoară euforie pe care o creează predominanţa alfa în activitatea electrică corticală.
Un alt rezultat al cercetărilor privind efectul de dependenţă produs de tehnologia video ni-l aduce în atenţie Wess Moore în articolul "Televiziunea: Opiul popoarelor", publicat în The Journal of Cognitive Liberties .
"Când priviţi la televizor, activitatea creierului se mută din emisfera stângă în cea dreaptă. De fapt, experimentele conduse de cercetătorul Herbert Krugman au arătat că, în timp ce telespectatorii se uită la televizor, emisfera dreaptă este de două ori mai activă decât cea stângă, o serioasă anomalie neurologică. Fluxul din stânga spre dreapta provoacă apariţia drogului natural al organismului uman: endor¬finele, care includ beta endorfine şi encefaline. Endor¬finele sunt asemănătoare din punct de vedere al structurii cu opiul şi derivatele lui (morfina, codeina, heroina, etc.). Activităţile care eliberează endorfine (numite şi peptide de tip opiu) sunt în mod obişnuit cunoscute ca generatoare de obişnuinţă, pe care rar o numim dependenţă. Acestea includ trosnirea degetelor, exerciţiile fizice intense, relaţia sexuală etc. Opiumurile externe acţionează asupra aceloraşi receptori (receptorii opioizi) ca şi endorfinele, de aceea, în ceea ce priveşte efectele, este o diferenţă nesemnificativă între cei doi compuşi.
De fapt, exerciţiile intense , care produc aşa numita runner's high - o eliberare de endorfine care se revarsă în organism - pot cauza o dependenţă ridicată, până la punctul la care «dependenţii», oprindu-se brusc din exerciţii, suferă simptomele retragerii narcoticului, şi anume migrene sau dureri de cap. Aceste migrene sunt cauzate de o disfuncţie a receptorilor opioizi, care sunt obişnuiţi cu afluxul constant de endorfine. (...) Studii recente demonstrează că stimulatorii receptorilor opioizi (cum sunt endorfinele) creează comportament de dependenţă." Prin urmare, vizionarea TV, generând în creier endorfine, un tip de stimulatori ai receptorilor opioizi poate fi socotită ca "un sistem high tech de livrare a drogului" .
Wess Moore sugerează că, în afara producţiei de endorfine, televiziunea intensifică procesele desfăşurate în "regiunile inferioare ale creierului (cum ar fi sistemul limbic)", în timp ce sunt încetinite acelea ce sunt guvernate de regiunile care susţin activităţile supe¬rioare ale gândirii etc., cum ar fi neocortexul.
"Este interesant de observat, spune Wess Moore, că sistemul limbic este corelat cu circuitul de bio-supravieţuire al lui Leary Wilson 8 care ne condiţionează să avansăm spre orice mediu cald, plăcut şi protector. Circuitul de bio-supravieţuire este calea noastră incipientă, primitivă, de a trata cu realitatea. O persoană obsedată de căutarea plăcerii fizice este probabil fixată pe acest circuit. (...) Putem deduce în mod logic că dependenţa are loc atunci când funcţiile creierului superior sunt anesteziate şi creierul inferior cau¬tă plăcerea cu orice preţ. Având în vedere acestea, televiziunea este o sabie cu două tăişuri: nu doar că forţează sistemul endocrin să elibereze opiumurile naturale ale corpului (endor¬finele), dar şi con¬centrează activitatea neuronală în regiunile creierului inferior unde nu suntem motivaţi de nimic altceva în afară de căutarea plăcerii."
Dacă lucrurile stau aşa cum le prezintă Wess Moore, avem încă o explicaţie a nevoii de plăcere şi distracţie care domină generaţiile crescute cu televizorul sau a legăturii existente între răspândirea obiceiului uitatului la televizor şi creşterea numărului de consumatori de droguri. Încă de la jumătatea anilor '70, se punea problema existenţei unei corelaţii între celor două fenomene.
Maria Winn observă că, în intervalul 1964-1968, când gene¬raţia TV (crescuţi de mici în faţa televizorului) ajunsese la maturitate, s-au înmulţit şi tinerii între 10 şi 18 ani care consumau droguri. Chiar dacă între cele două comportamente nu există o "relaţie cauză-efect", spune autoarea, coincidenţa ciudată a perioadei în care s-au manifestat cele două fenomene ne îngăduie să le punem în legătură. Aceasta mai cu seamă când tinerii înşişi fac adesea această conexiune. Într-un studiu care s-a publicat în 1972, un tânăr de 19 ani spunea: "Mă droghez. Este atât de incitant! Lumea se mişcă încet şi nedeterminat, dar foarte clar, precum într-un film dat cu încetinitorul sau într-un spectacol desfăşu¬rat pe micul ecran, când orice vezi intră direct în capul tău, încât simţi profund ce arată imaginile. (...) Iau droguri de la vârsta de 14 ani, spune un băiat de 17 ani. (...) Toate imaginile interioare mă făceau să văd lumea şi pe mine însumi precum vezi scenele la televizor" . Cei care au realizat acest studiu spun că astfel de referinţe la imaginile TV apăreau foarte des în relatările tinerilor care se drogau.
Un tânăr scriitor al acestei generaţii justifică obiceiul lui de a se droga astfel: "Sub influenţa marijuanei, fără prea multe cuvinte, apreciaţi-vă starea psihologică, şi primul lucru pe care-l veţi învăţa este că nu puteţi să deosebiţi ceea ce este real de ceea ce este ireal. Exact aşa cum se întâmplă şi la TV" . Ne vom opri aici în prezentarea legăturii care există între vizionarea TV şi o anumită deschidere pentru consumul de droguri, deoarece acest subiect va fi reluat în contextul celui de-al doilea volum al cărţii.
Puţini recunosc, spun statisticile, că ei înşişi sunt dependenţi de TV (numai 2% sau 12,5% în două studii separate). Paradoxal însă, mai mult de jumătate din cei întrebaţi îi văd pe alţii ca fiind dependenţi de TV. Este interesant că ceea ce constatăm cu uşurinţă la ceilalţi, nu putem recunoaşte în cazul nostru. Oamenii cu greu pot accepta că ceea ce le place, le foloseşte şi îi atrage atât de mult, oferindu-se generos liberei opţiuni (a te uita sau a închide TV), poate lega cu lanţurile nevăzute dar grele ale dependenţei.