- Violenţa este un instrument ideal pentru captivarea atenţiei, prin activarea mecanismului răspunsului de orientare.
- Prin dezvoltarea în telespectator a unei puternice tensiuni emoţionale, violenţa constituie un important mijloc de seducţie.
- Violenţa este un instrument al culturii nihiliste şi al persuasiunii publicitare.
- Prin generarea stresului şi instalarea unui regim de teroare, violenţa favorizează manipularea indivizilor şi spălarea creierelor.
a) W. Setzer observă că nu este întâmplător mariajul dintre tele¬vi¬ziune şi violenţă. El demonstrează faptul că "violenţa este ceea ce televiziunea transmite cel mai bine" .
Profesorul brazilian arată că violenţa este adecvată mediului televizual, deoarece vizionarea însăşi necesită pe parcursul ei o per¬manentă violentare a atenţiei şi a minţii umane. În demonstraţia sa, el aduce în discuţie mecanismul care stă la baza captivării şi men¬ţinerii atenţiei de către televizor - răspunsul sau reacţia de orientare sau de apărare de tip pavlovian la mişcările bruşte ce apar pe micul ecran, mişcări care sunt percepute de minte ca un potenţial pericol.
W. Setzer subliniază faptul că, în cazul în care aceste violentări ale atenţiei produse de efectele tehnice (schimbări de plan, mişcări bruşte ale obiectivului camerei de filmat etc.) nu ar exista, atunci telespectatorii aflaţi în timpul vizionării în stare de inactivitate (semisomnolenţă) sau vor tinde să adoarmă sau, plictisindu-se, vor shimba canalul, în cazul în care nu ar întrerupe vizionarea.
În condiţiil
e în care atenţia la micul ecran sau vizionarea nu pot fi susţinute decât printr-o continuă bruscare, violentare a liniştii şi aşezării minţii, printr-o menţinere permanentă a acesteia într-o stare de agitaţie sau de alarmă, atunci spiritul general al oricărui program de TV îmbracă un caracter violent. Ţinând seama de toate acestea, lesne se poate înţelege de ce scenele de violenţă se încadrează uşor în atmosfera generală a televizualului, exprimând cel mai bine spiritul acestuia.
b) Nu toată violenţa de pe micul ecran înseamnă dinamism sau mişcare, care să şocheze prin bruscheţea ei (împuşcături, urmăriri de maşini în viteză, explozii etc.). Există şi o violenţă statică, care se poate derula chiar cu încetinitorul. În acest caz trebuie avută în vedere capacitatea violenţei, ca şi a sexualismului, de a provoca foarte rapid şi puternic emoţia. Poate tot ca urmare a unui mecanism instinctiv de apărare, în faţa violenţei, omul nu stă să se gândească prea mult. Simte nevoia să facă totuşi ceva; se implică, dacă nu fizic, cel puţin emoţional; caută să înţeleagă din desf㬺urarea acţiunii de partea cui este dreptatea, cu cine trebuie să ţină, să se solidarizeze şi, astfel, prin identificarea cu personajul ales, şi spectatorul participă empatic la actul de violenţă. Nimic la televizor nu provoacă atât de puternic implicarea emoţională ca violenţa. Aceasta potenţează cel mai mult frica de moarte sau lupta pentru supravieţuire, şi, astfel, această experienţă este prin excelenţă una dramatică.
Este cunoscut faptul că femeile sunt atrase mai ales de poveşti sentimentale, precum cele din telenovele, în timp ce bărbaţii se implică cel mai mult în scenariile violenţei. Aceasta arată că, prin emoţional, prin eros şi violenţă, televiziunea apelează structuri de profunzime, arhetipale, inconştiente ale minţii şi fiinţei umane. Bărbaţii sunt mult mai sensibili la mesajele violenţei, captivaţi de acestea, deoarece lor le-a revenit dintotdeauna responsabilitatea apărării în războaie sau în conflicte locale nu numai a vieţii lor, ci şi a familiei sau a neamului. Violenţa de pe micul ecran exploatează, printre altele, şi această dispoziţie a firii bărbăteşti de a lupta, de a răspunde cu dârzenie şi forţă la violenţă pentru apărarea împotriva răului. Din păcate, această putere, în loc să fie pusă şi în slujba unor idealuri mai înalte, este deturnată de televiziune, fiind consumată în interiorul unor scenarii şi jocuri imaginare, în care violenţa nu mai este produsul inevitabil al războiului, suferinţei, morţii, ci un scop în sine. Televiziunea oferă posibilitatea de a birui fără a-ţi risca în nici un fel viaţa, de a omorî fără să te umpli de sânge sau de a supravieţui morţii personajului cu care te-ai identificat.
c) Într-o altă ordine de idei, televiziunea, ca mijloc de comunicare al culturii dominante în societate - nihilismul, în lumea occi¬dentală -, transmite violenţă pentru că aceasta reprezintă cel mai bine spiritul şi esenţa acestei culturi. Liberalismul, anarhia, experi¬enţa vitalistă a puterii sau cea a nihilismului distrugerii, toate conţin în mod gradat tot mai multă violenţă. Violenţa devine expresia sau experienţa fundamentală a unei culturi care luptă împotriva tuturor valorilor tradiţionale, a rânduielilor potrivite naturii , a ierarhiilor şi, în ultimă instanţă, împotriva lui Dumnezeu.
Cultura occidentală, spune Culianu , nihilistă în esenţă, privân¬du-l pe om de suportul tuturor ierarhiilor şi valorilor tradiţionale, de credinţa în Dumnezeu, răpindu-i tot ceea ce-i putea conferi sentimentul realizării, al împlinirii, al puterii, în definitiv, îl aruncă pe individ în braţele violenţei, cea prin care acesta poate experimenta sentimentul puterii, faptul că este "cineva" în lumea aceasta .
Violenţa este arma pe care nihilismul a pus-o în mâna omului modern, călăuzindu-l şi îndreptăţindu-l pe acesta să o folosească împotriva ordinii tradiţionale a lumii. Însă, odată ce acest război paricid se încheie, omului modern nu-i mai rămâne decât să folo¬sească violenţa împotriva semenilor şi a lui însuşi. Ca instrument nihilist, televiziunea nu face decât să amplifice această tendinţă, grăbind procesul disoluţiei.
d) Una dintre funcţiile principale ale televiziunii este cea comer¬cială. Ca mijloc de promovare al industriei de consum, televiziunea nu va renunţa niciodată la violenţă, subliniază Centerwall, atâta timp cât aceasta îi cr eşte audienţa. Violenţa este folosită pentru a atrage şi captiva atenţia, pentru a stârni curiozitatea sau dorinţa de a continua urmărirea unui program anume. Promo-urile redau în câteva zeci de secunde cele mai dinamice, violente sau erotice scene pe care le conţine filmul promovat.
e) Nu în ultimul rând, violenţa este şi un instrument politic. Aşa cum se va putea constata în cel de-al II-lea volum al cărţii, violenţa mediatizată prin televiziune este instrumentul terorii, iar teroarea este mijlocul prin care poate fi controlată mulţimea. Teroarea creşte stresul, măreşte sugestibilitatea, masifică, omogeni¬zează punctele de vedere. Teroarea violenţei este valul pe care mulţimea poate fi condusă în direcţia dorită. Prins în capcana fricii, a stresului, conectat la mass-media, este greu pentru omul contemporan, oricât de mult discernământ ar avea, să nu se arunce în direcţia sugerată mediatic, să nu facă ceea ce vede sau i se arată că fac toţi. Studiile arată că oamenii apelează cel mai mult la mijloacele de comunicare în masă în perioada în care se află în pericol, deoarece acestea reprezintă autoritatea de care ei au nevoie, instanţa care să le trezească încrederea, care să-i apere sau să-i conducă. Acesta este momentul în care oamenii manifestă cea mai mare încredere în mesajul mediatic, i se încredinţează cu cea mai mare putere. Astfel că, prin sugerarea pericolului, prin întreţinerea tensiunii, a psihozei fricii, mass-media îşi asigură nu numai audi¬enţa, dar şi un grad ridicat de credibilitate. Stresul violenţei este mijlocul principal de persuasiune al mesajului mediatic . Creşterea nivelului de stres este, practic, poarta deschisă către manipularea conştiinţei indivizilor.
Cum se foloseşte în acest context politicul de violenţa televi¬zată? În momentul în care vrea să pună în practică o măsură nepopulară nu trebuie decât să înteţească bombardamentul mediatic - cu violenţa reală sau fictivă transmisă sau amplificată pe micile ecrane - până când oamenii, sub imperiul stresului, ajung ei înşişi să ceară măsura respectivă, cu nădejdea că astfel se vor putea elibera de tensiunea stresului. Aceasta, întrucât puterea sugerează că stresul în cauză nu va putea fi eliminat decât odată cu rezolvarea problemei, pe care, de altfel, tot ea a creat-o, iar populaţia nu poate decât să cedeze, acceptând soluţia puterii. Sub presiunea trauma¬tizantă a terorii, capacitatea de decizie slăbeşte atât de mult, încât oamenii nu mai vor decât să fie lăsaţi în pace şi de aceea vor accepta cu uşurinţă autoritatea care se impune.
Aşadar, fie că este un mijloc de captivare a atenţiei prin activarea mecanismului răspunsului de orientare, fie este unul de seduc¬ţie, prin dezvoltarea în telespectatori a unei puternice tensiuni emoţionale, fie este un instrument al culturii nihiliste sau al persuasiunii publicitare şi ideologice, violenţa devine indispensabilă tele¬viziunii.
Oricât s-ar demonstra nocivitatea, rolul distructiv pe care aceasta îl joacă în viaţa societăţii, televiziunea sau puterea care o instru¬mentează nu va elimina niciodată violenţa de pe micile ecrane, ci doar o va amplifica sau nuanţa, găsind noi forme care să-i mărească eficacitatea.
În loc de concluzii, vom reda un fragment din cuvântul rostit de Eron - unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători ai efectelor violen¬ţei de pe micul ecran - în cadrul conferinţei internaţionale privind violenţa în media, desfăşurată în America la începutul anilor '90:
"Nu mai poate exista nici o îndoială că expunerea îndelungată la violenţa televizată e una dintre cauzele comportamentului agresiv, al infracţiunilor şi al violenţei din societate. Dovezile vin atât din studiile de laborator, cât şi din cele din viaţa de zi cu zi. Violenţa TV îi afectează pe tinerii de toate vârstele, de ambele sexe, aflaţi la oricare dintre nivelurile socio-economice şi de inteligenţă. Efectul nu se limitează la copiii care sunt deja dispuşi să fie agresivi şi nu se restrânge la o singură ţară. Nu poate fi ignorat faptul că obţinem aceleaşi concluzii ale relaţiei dintre violenţa televizată şi agresiunea copiilor în mai multe studii, în diferite ţări. Efectul cauzal al violenţei televizate asupra agresiunii nu poate fi negat sau înlăturat. Am demonstrat acest efect cauzal în afara laboratorului, în viaţa reală, în cazul multor copii. Am ajuns să credem că există un cerc vicios în care violenţa televizată îi face pe copii mai agresivi, iar aceşti copii agresivi ajung să vizioneze mai multă violenţă pentru a-şi justifica comportamentul" .