Având în vedere efectele negative ale televiziunii pentru edu¬caţia şi viaţa copiilor, atât ca tehnologie audio-video, cât şi prin mesajele transmise, studiile de specialitate au început a da anumite soluţii, a face o serie de recomandări. Iniţial, existând convingerea că numai mesajele conţinute în programele TV pot fi nocive - cum ar fi violenţa - s-a sugerat creatorilor de programe să elimine aceste mesaje, iar părinţilor să-i oprească pe copii de la vizionarea unor astfel de emisiuni. În acest context, filmelor li s-a conferit un anumit calificativ, pentru ca părinţii să fie astfel preveniţi asupra emisiunilor cu un grad ridicat de nocivitate. Rezultatele acestor recomandări nu au fost pe măsura aşteptărilor. Violenţa a devenit treptat elementul central sau fondul pe care se desfăşoară acţiunea majorităţii filmelor difuzate. Înseşi programele de desene animate au început să conţină tot mai multă violenţă, ajungând s-o depăşească pe cea din filmele artistice. Violenţa, mai cu seamă dacă este cultivată imaginativ, are o mare capacitate de seducţie, de aceea copiii şi tinerii se simt atraşi irezistibil către acest gen. Astfel că aceştia au ajuns să fie cel mai reprezentativ, sigur şi fidel public al filmelor interzise copiilor.
Observându-se că efectele dăunătoare ale televiziunii sunt diminuate semnificativ când părinţii se află alături de copii pe parcursul vizionării, explicându-le sau comentând emisiunile urmărite, mulţi specialişti au optat pentru această soluţie. Lucrul s-a dovedit dificil de realizat sau nerealist, deoarece părin
55;ii au foarte puţin timp liber pentru a-l dedica vizionării împreună cu copilul, iar acesta preferă, în general, alte programe decât părinţii.
Atras irezistibil către televizor, cu un sentiment al răzvrătirii bine dezvoltat de cultura nihilistă, în momentul în care părintele îl supune unui program restrictiv, copilul ajunge să desfăşoare ade¬vărate strategii de luptă, de la cicăleală până la şantaj, presiuni la care majoritatea părinţilor cedează. Aceasta mai cu seamă când în preajmă se află şi bunicii, pensionari care petrec o mare parte din timp în faţa televizorului sau când părinţii înşişi sunt adepţi ai micului ecran.
Având în vedere că studiile privind efectele comunicării video asupra dezvoltării şi activităţii cortexului uman au dovedit că, indiferent de programul urmărit, vizionarea excesivă afectează creierul, recoman¬dările au început să fie restrictive nu numai în ceea ce priveşte mesajele vizionate, dar şi a timpului petrecut zilnic de copil în faţa televizorului sau a monitorului computerului , mai cu seamă dacă vizionarea se desfăşoară între 2 şi 12 ani - perioada critică a dezvoltării corticale.
În Germania, spre exemplu, există deja un puternic curent de opinie privind interzicerea completă a televizorului, măcar până când copiii depăşesc vârsta de 5 ani, pentru a fi evitate măcar efectele cele mai grave. Nici această măsură nu s-a dovedit eficientă. Restricţionarea timpului de vizionare se arată mai dificilă chiar decât selectarea programelor destinate copiilor. Pe de o parte, deoarece părinţii lipsesc mult timp de acasă, când copilul nu poate fi controlat, pe de altă parte, pentru că vizionarea, fiind o activitate distractivă şi extrem de seducătoare, creează dependenţă, capti¬vează cu putere şi cere o creştere a consumului.
În condiţiile în care copiii nu au un spaţiu liber în care să se joace, parteneri de joacă, posibilitatea de a-şi exersa imaginaţia şi sunt izolaţi într-o cameră de bloc, este foarte greu să fie limitat timpul vizionării. Aceasta mai cu seamă în condiţiile în care în majoritatea caselor televizorul stă deschis între 3 şi 4 ore zilnic.
În acest context, tot mai mulţi dintre cercetători optează pentru eliminarea completă a televizorului din universul vieţii de familie. S-a observat că, în casele unde nu există televizor, părinţii au mult mai puţin de furcă cu copiii, referitor la această problemă. Este mult mai uşor de susţinut această atitudine, de rezistat în faţa dorinţei copilului de a avea televizor, decât a face faţă presiunilor cotidiene - de a urmări un anumit program sau altul, sau de a prelungi vizionarea cu mult peste orice limită.
Există câteva argumente care se opun însă acestei atitudini, dar, după cum vom vedea, acestea, în esenţă, au un caracter sofistic sau ideologic. Sunt promovate ca opinie publică de cei interesaţi de exis¬tenţa acestui mijloc de propagandă în interiorul fiecărei case sau, pur şi simplu, sunt îmbrăţişate ca argumente justificative de cei care nu pot renunţa ei înşişi la televizor. Cele mai importante argumente invocate sunt: libertatea de alegere care trebuie lăsată copilului, riscurile presupuse de tentaţia fructului oprit şi ideea socializării ulterioare.