- Televiziunea cultivă o atitudine răzvrătită. Copiii sunt îndreptăţiţi să se revolte împotriva părinţilor, a educatorilor şi a şcolii, împotriva oricărei norme sau principiu care se impune ca autoritate.
- Femeia este îndemnată să lupte pentru afirmarea independenţei faţă de familie şi faţă de soţ, în afirmarea dreptului la carieră, la "autodeterminare", la plăcere şi chiar la avort.
- Scopul real al propagării unei atitudini anarhice prin televiziune este scoaterea în primul rând a copiilor şi a femeii, a oamenilor în general de sub autoritatea şi de sub protecţia familiei, a Bisericii şi a valorilor tradiţionale pentru a fi victime uşoare ale propagandei consumismului sau ale manipulării.
O altă trăsătură fundamentală a nihilismului care se reflectă cu putere în majoritatea emisiunilor sau programelor TV este negarea autorităţii. "Răzvrătirea nihilistă, observă părintele Serafim, este un război împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Adevărului; dar puţini nihilişti sunt deplin conştienţi de acest lucru. Nihilismul teologic şi filosofic explicit este rezervat doar câtorva suflete; pentru cei mai mulţi, răzvrătirea ia forma imediată a unui război împotriva autorităţii. Mulţi dintre cei care manifestă atitudini ambigue faţă de Dumnezeu şi Adevăr îşi trădează în mod evident nihilismul în atitudinea lor faţă de «principiul blestemat şi fatal al autorităţii»" - după cum spunea Bakunin.
În această declaraţie de război pe care omul modern o face împotriva ideii de
autoritate, televiziunea, în ultimii 50 de ani, nu a jucat un rol minor. În lumea TV - filme, divertisment etc. -, prin modul în care se construiesc situaţiile sau se pun problemele, se subminează în mod permanent aproape orice autoritate - cea a Bisericii, cea la care se raportează copiii în familie, la şcoală sau în lume, şi cea pe care se întemeiază înţelegerea şi raporturile dintre bărbat şi femeie în familie. Nici o autoritate, nici o ascultare sau impunere nu mai este îngăduită sau îndreptăţită - acesta este mesajul predominant în cultura TV, nici o ierarhie nu mai are dreptul divin sau natural să se impună.
Este evident că excepţie de la această lege face numai glasul ce răzbate de dincolo de micul ecran, a cărui autoritate este de la sine înţeleasă prin recunoaşterea publică acordată, prin omniprezenţa lui (în majoritatea caselor), prin forţa de persuasiune a retoricii sale, prin caracterul democratic şi liberal pe care-l afişează, prin modernism, tehnologism, obiectivism etc.
Despre subminarea autorităţii pe care o constituie Biserica nici nu mai are rost să vorbim, deoarece manifestarea acestei autorităţi nu apare exprimată aproape niciodată pe micul ecran - negarea prin omisiune -, astfel că oamenii care se formează în interiorul mentalităţii lumii TV nici nu-şi mai pun problema ascultării de Biserică. Dacă valorile acesteia sunt prezentate ca anacronice, dacă adevărurile ei sunt văzute ca relative, atunci se subînţelege sau se sugerează că ascultarea poruncilor sau a învăţăturii Bisericii devine lipsită de temei.
Răzvrătirea copiilor împotriva părinţilor şi a educatorilor este justificată, mai ales în cadrul filmelor, prin construcţia unor situaţii sau scene în care se pun în evidenţă abuzurile pe care şcoala sau părinţii le-ar face în educaţie sau diferenţa de mentalităţi între noua şi vechea generaţie, în contextul în care cea a părinţilor nu este capabilă de mai multă deschidere şi înţelegere faţă de modul "de¬zinhibat", "liber" de gândire şi comportament manifestat de tineri.
De fapt, prin posibilitatea pe care o are de a construi pe micul ecran o "realitate" care se revendică sau se impune în conştiinţa oamenilor ca reală, televiziunea îi pune pe copii sau pe tineri (micii actori), în contextul scenelor din filme, să se manifeste polemic faţă de părinţii lor, promovând acele comportamente răzvrătite, nihiliste pe care tot ideologia TV le consideră ideale. În timp ce aceste comportamente sunt justificate, privite în latura lor pozitivă (dacă există una), atitudinea "refractară" a părinţilor (o atitudine antici¬pabilă pentru un părinte normal, pus în faţa unui comportament nefiresc, chiar aberant al propriului copil) este puternic sancţionată şi ridiculizată ca învechită. Astfel, prin acest tertip, televiziunea nu numai că-i învaţă pe copii cum să se comporte, dar le şi justifică atitudinea răzvrătită faţă de părinţi şi de rânduielile unei bune educaţii. Părinţii ironizaţi şi condamnaţi, prin sancţionarea pe care televiziunea o face "părinţilor" de pe micul ecran, cu care ei se identifică, sunt nevoiţi, treptat, să renunţe la vechea atitudine (mai conservatoare), să accepte tot mai mult inovaţiile sau aberaţiile comportamentale ale propriilor copii, transformaţi într-un produs al educaţiei mediatice.
Televiziunea nu numai că propune un program educativ pentru noua generaţie, dar se şi asigură de exclusivitatea ei ca educator, adică de faptul că părinţii şi şcoala se vor opune tot mai pu& #355;in şi mai timid. Aici se vede, încă o dată, intenţia manifestată de televiziune, nu numai de a nega autoritatea părinţilor, ci, mai mult, de a se institui pe sine ca o nouă autoritate.
Întregul limbaj şi comportament al copiilor - eroi ai filmelor sau ai programelor TV - respiră atmosfera suficienţei şi îndreptăţirii de sine, a nesupunerii, a lipsei de respect, a autodeterminării, a relativizării tuturor sistemelor de valori. Copiii sau tinerii aceştia se comportă ca şi cum ei înşişi s-ar fi născut pe sine şi, deodată, au şi devenit geniali, atotcunoscători, stăpâni pe soarta lor; ca şi cum părinţii şi lumea întreagă le sunt datori pentru că le-au făcut cinstea să vină pe lume. Acest comportament, care nu aduce nici un serviciu copiilor, defavorizându-le chiar dezvoltarea abilităţilor mentale, este foarte util societăţii de consum care găseşte în micii telespectatori - imitatorii celor de pe micul ecran - victimele ideale pentru manipularea sau modelarea unui comportament consumist .
Acesta este, practic, mijlocul prin care nihilismul luptă mediatic pentru crearea omului nou - un individ lipsit de credinţă, de cul¬tură şi de educaţie, de însuşi sprijinul şi căldura unui cămin, ale unei familii, pe care încă de mic este îndemnat să o submineze, prin răzvrătirea împotriva tuturor valorilor acesteia şi, mai cu seamă, împotriva propriilor părinţi, cu siguranţă oamenii care îi vor cel mai mult binele în lumea aceasta.
O altă revoltă pe care o alimentează televiziunea este aceea a femeii împotriva propriului soţ şi a îndatoririlor vieţii de familie. Femeia promovată în filme sau în alte emisiuni este una care face carieră, care "ştie ce vrea în viaţă", iar aceasta înseamnă indepen¬denţa faţă de bărbat şi faţă de îndatoririle casnice, o autonomie obţinută printr-un continuu efort de afirmare a egalităţii şi drepturilor ei. Femeia micului ecran are, de asemenea, "dreptul la pro¬priul pântece", adică la a face un copil sau a-l avorta, a propune momentul în care să aibă un copil, dacă va vrea cândva acest lucru. Relaţia dintre femeie şi bărbat este redusă doar la atracţia trupeas¬că, descrisă prin stereotipii ca: "ne simţim bine împreună" sau: "îmi place cum faci dragoste", sau în termenii unui contract social. Legea este aceea care intervine întotdeauna pentru a reglementa relaţiile dintre bărbat şi femeie.
Ca şi în cazul copilului, afirmarea drepturilor femeii - egalitatea cu bărbatul, carieră, avort etc. - în fond, confecţionarea şi promovarea unui comportament autonom, independent, bazat pe lege sau pe interes nu este manifestarea preocupării reale pe care televiziunea sau cultura nihilistă ar avea-o pentru femeie şi copil. Această atitudine nu are menirea de a ridica statutul femeii, demnitatea ei, ci, dimpotrivă, o lipseşte atât de posibilitatea de a se împlini ca soţie şi mamă, cât şi de a se bucura de dragostea şi de protecţia pe care familia tradiţională o asigură.
În fond, după cum observa şi Christopher Lasch, în cartea Cultura Narcisismului - o lucrare de referinţă privind înţelegerea lumii americane, dar şi a societăţii contemporane -, războiul pe care mass-media sau cultura modernă îl duce împotriva familiei, relevă faptul că prezenţa acesteia este o piedică în edificarea omului nou, a conştiinţei consumatoriste. Odată scoşi de sub autoritatea şi pro¬tecţia familiei copiii şi femeile, în special, dar şi bărbaţii sunt victimele sigure ale propagandei consumismului sau manipulării de tot felul.