Atunci când una dintre nevoile de bază nu işi gaseşte răspunsul adecvat, dezvoltarea este distorsionată. Eşecul în a răspunde nevoilor de dragoste şi securitate are ca efect sindromul de "deprivare materna". Prin imposibilitatea de a trăi noi experiente se găseşte în diferitele forme de substimulare sau deprivare socială, senzorială, emotională. Suprastimularea apare in situatiile în care evenimentele noi, imprevizibile, se succedă intr-un ritm alert.

Nevoia de a se adapta rapid si repede la sitatii în continuă schimbare poate duce la dezorientare şi distorsionarea realitaţii, anxietate, iritabilitate, oboseală, apatie si renunţare. Aceasta poate avea efect la fel de puternic ca si deprivarea.

Nevoia de încurajare este satisfăcută mai frecvent copiii inteligenti, sănătoşi, bine adaptaţi şi atractivi. Iar copiii intituţionalizaţi, din cauza dezavantajului emotional, economic, social, cultural si de multe ori chiar si educaţional si de dezvoltare intelectuală si fizică, aceştia vor obţine mult mai greu aprecierile celor din jur. Deşi copiii instituţionalizaţi ar avea nevoie mult mai mare de încurajare tocmai pentru că, în absenţa familiei, nu au decât un acces cel mult limitat la dragostea necondiţionată de tip părintesc.

Prin nesatisfacerea nevoii de resonsabilitate a copiilor, duce la deficienţe în deprinderile de autocontrol şi planificare. Nesatisfacerea nevoii de responsabilitate duce la tendinţa tânărului de a se manifesta impulsiv şi la iresponsabilitate.



1.Deprivarea maternă




În urma cercetărilor psihologice s-au ajuns la rezultate cotradictorii privind deprivarea maternă: Unii autori susţin că "....... dragostea mamei este la fel de importatntă pentru sănatatea mentală cum sunt vitaminele şi proteinele pentru sănătatea fizică." Iar altii afirma că: "....organismul uman nu are nevoie de dragostea maternă pentru a funcţiona normal." (Laurenţiu-Conţiu Şoitu apud Bowlby 2003, pag.802). În ciuda opiniilor contrare ale autorilor, conceptul de "deprivare maternă" a câştigat o largă recunoaştere şi a fost acceptat drept cauză a unor manifestări diverse precum: întârzierea dezvoltării mentale, depresie, forme acute de distres, delicvenţă, psihopatia lipsei de afecţiune. Tipurile de deprivare (socială, perceptuală, biologică sau psihologică.), sunt de foarte puţine ori prezente separat unele de altele.



. Efecte pe termen scurt ale separării de mamă



Alţi autori şi Ainsworth (1978) au reluat cercetările şi au studiat prin evaluările de laborator, experimentele numite şi "situaţi străine". Acestea constată în proceduri care, pe o durată totală de 20 de minute, implicau o serie de episoade în care copilul şi îngrijitorul său obijnuit (mama) erau pentru început introduşi singuri întro cameră de joacă. Ulterior, intră o persoană necunoscută copilului care, după un timp, iniţia o scurtă interacţiune cu acesta, urmate de două scurte separări ale copilului de parinte/îngrijitor, în cea de-a doua copilul fiind lăsat complect singur. Autoarea a decis trei tipuri de comportament :

1) Ataşamentul singur

S-a manifestat prin două forme . Ambele variante aveau în comun utilizarea de catre copil a celui care îl îngrijea ca bază a unor explorări lipsite de pericole. În unele cazuri, copilul se manifesta prin înpărtăşirea activă a afectivităţii, astfel apărea existenţa interacţiunii după perioadele de separare, iar în altele doar prin depăşirea rapidă a stresului separării la reîntâlnire. În abele situaţii, copilul a avut iniţiativa contactului sau interacţiunii cu îngrijitorul, imediat după reîntâlnire. La toţi aceşti copii a fost manifestată încrederea în accesibilitatea persoanelor faţă de care dezvoltaseră relaţia de ataşament şi în faptul că acestea le vor răspunde în acelasi fel.

2) Ataşamentul anxios-rezistent

S-a manifestat în 10% din cazuri. La unii copii au apărut dificultăţi în explorarea spaţiului chiar şi în primele etape ale experimentului. Când aceştia s-au văzut într-un loc necunoscut lor doar în prezenţa celui/celei care aveau grijă de ei în mod obişnuit, o parte dintre ei s-au arătat îngrijoraţi de prezenţa străinului şi cu toţi au fost marcaţi de ambele separări. Copiii şi-au revenit cu greu după despărţire, chiar şi în prezenţa contactului fizic cu cei cărora le aparţineau. Copii exprimau o ambivalentă "rezistenţă" prin cautare şi respigere a contactului fizic, ieşind din îmbrăţişare, plângând să fie luaţi în braţe doar pentru a plânge din nou pentru a fi luaţi înapoi, aruncând jucările oferite. Ei nu s-au întors la joacă şi explorarea pe parcursul perioadelor ulterioare separărilor.

3) Ataşamentul anxios-evitant

S-a manifestat în 20% dintre cazuri. Aceşti copii se dovedeau preocupaţi de jucării în episoadele iniţiale şi acceptau prezenţa străinului, dezvoltând puţin manifestări ale stresului separării, în special când rămâneau cu persoana necunoscută. Din păcate după separare aceşti copii îi ignorau, fugeau sau îi respingeau pe cei cu care veniseră. Această evitare se manifestă mai puternic la a doua reîntâlnire, când stresul era, probabil, mai mare şi pe parcursul cărora adesea plângeau.Stresul le afecta capacitatea de a reveni la joacă.

Studiile efectuate ale lui Anisworth sugereză că toţi copiii cu ataşament anxios şi-au format excepţia cu privire la părinte/ îngrijitor pe baza experienţelor de interacţiune. Observarea copiilor în mediul cotidian (familie naturală , adoptivă , foster sau instituţie) i-a confirmat autoarei, faptul că mamele sau persoanele care suplineau acest rol manifestă mai puţină grijă, atenţie şi raspundeau cu întârziere solicitărilor copiilor. În opinia cercetătorei modelul ataşamentului "rezistent" pare să fie asocia cu îngrijirea de tip haotic, incostantă calitativ, (George Neamţu, 2003).

Studiile efectuate ulterioar au arătat că rezultatul evaluării ataşamentului precize atât probleme de adaptare socială şi de comportament la copil, cât şi un comportament apropiat al mamei faţă de un alt urmaş. Rezultatele sugerează că nu instituţionalizarea în sine (sau deprivarea de contactul cu părintele / parinţii ) este responsabilă de efectele negative înregistrate, ci alţi factori în mai mică sau mai mare măsură asociaţi acestui tip de îngrijire .

"Relaţia stabilă cu un adult contribuie la o mai bună adaptare a copilului instituţionalizat".(George Neamţu apud Rutter,2003,pag 805). Prin buna relaţionare cu unul dintre parinţi se reduce riscul dezvoltării comportamentelor antisociale în coparaţie cu acei copii care nu reuşesc să se apropie de nici unul dintre părinţi. Astfel imediat după naştere copiii instituţionalizaţi care au rămas în acest mediu cel puţin până la vârsta de trei ani se consideră că au şanse mai reduse comparativ cu copii crescuţi în famili de a forma o relaţie de ataşament. Cercetările efectuate prezintă această categorie ca fiind cea mai vulnerabilă. Trasle, studiind copiii aflaţi în mediul familiar, a arătat că principala cauză a eşecului îngrijirii acordate de parinţii foster este durata prelungită insituţionalizării anterioare a copilului. Acestia sunt mult mai predispuşi la detaşare lipsită de emoţii în relaţiile cu adulţii.



. Posibile consecinţelor ale separării pe termen lung



Încercările de a explica efectele pe termen lung ale deprivarii materne au declanşat numeroase contoverse între cercetori. Studiile efectuate în ultimii zece ani în ţări din Africa, Asia, America Latină şi Europa de Est, au combinat rezultatele obţinute. Rezultatele obţinute au fost sintetizatde Michael Rutter.Iar ,,concluzile intermediare" ne ajută să sugerăm:

- Deficitul alimentar pot constitui pricipalul factor responsabil de sindromul "dorfismului de deprivare"

- Deficienţa de intelect îşi poate gasi cauza în lipsa de stimulare senzorială, emoţională şi socială a copiilor instituţionalizaţi. Acest deficit apare ca urmare a numarului redus şi inferior calitativ al contactelor cu adulţii, mediului instituţional care nu oferă o varietate normală de experienţe de viaţă şi întârzierii dezvoltării limbajului, caracteristice copiilor instituţionalizaţi imediat după naştere.

- Coportamentele antisociale şi delicvenţa pot fi asociate cu distorsiunile relaţilor intra familiare pe care copilul le-a putea avea ca model anterior instituţionalizării. Lipsa de supraveghere în centrele de îngrijire rezidenţiale poate contribui la tulburări de comportament ale minorului .

- Enurezisul prezent în multe rapoarte cu privirea la copiii instituţionalizaţii este explicat în special prin stresul cu care se confruntă copilul pe parcursul primilor şase ani de viaţă. El poate fi declanşat atât în relaţiile sau lipsa relaţiilor cu parinţii, cât şi de caracteristici ale vieţii din casele de copii. Pierderea persoanei faţă de care s-a realizat ataşamentul anterior instituţioanlizării, consideră la început principala cauză a incontineţei urinare, nu i se mai recunoaşte decât un rol indirect. Aceast&# 259; pierdere poate juca un rol pe termen scurt în apariţia enurezisului, iar ulterior se transformă într-unul dintre factorii stresanţi .



. Deprivarea paternă



Conceptul de deprivare paternă poate fi utilizat pentru a desemna diferite experienţe neadecvate de relaţionare a copilului cu tatăl natural sau cu un tată substitut . Ea poate apărea în contextul absenţei sau separării totale de tată sau chiar şi atunci când acesta este disponibil, dar din diferite cauze nu se realizează un ataşament normal al copilului faţa de părinte (tată).

Îm literatura de specialitate acest subiect este tratat din perspectiva dezavantajelor psihologice, sociale şi economice la care este expus copilul. Copiii fără tată constituie un grup omogen în ceea ce priveşte modul în care s-a ajuns în situaţia respectivă:

. Decesul tatălui sau separarea păriţilor

Copilul rămâne cu mama, care caută (găseşte) sau un substitut pentru "figura paternă", este crescut de alt membru al familiei, este abandonat sau plast într-o instituţie de ocrotire (eventual încredinţat ulterior plasamentului familiar sau adoptat);

. Decesul mamei sau separarea parinţilor

Tatăl încredinţează copilul spre creştere unui alt membru al familiei sau unei instituţi ;

. Decesul ambilor părinţi

Copilul este îngrijit de alt membru al familiei, creşte într-o instituţie, se află în plasament familiar temporar, este adoptat;

. Decăderea tatălui sau ambilor păriţi din drepturile părinteşti

Copilul creşte în familia marcată de neînţelegeri şi violenţe; profesia tatălui nu-i permite să fie în pemaneţă aproape de copil;tatăl se află în detenţie .

Astfel situaţiile diferă de la caz la caz iar numeroşi factori care fac diferenţa trebuie luaţi în considerare în evaloarea acestora: tipul absenţei tatălui (constant, temporar), durata, cauza; vârsta şi sexul copilului; caracteristicele copilului; reacţia mamei la absenţa soţului; calitatea relaţiei mamă - copil ; statusul socioeconomic al familiei; existenţa unor substituenţi. Copilul fară tată poate să nu fie deprivat patern pentru că are un tată surogat foarte bun.

Procesarea informaţiilor sociale la copiii agresivi

"Dodge (1986) a stabilit cinci etape distincte în procesarea informaţiei sociale :

a) Atunci când informaţia se codează referitor la un eveniment social, copilul agresiv o reţine doar parţial;

b) Când interpretarea elementele-cheie ale unei situaţii sociale noi, copilul agresiv este tentat să atribuie intenţii ostile evenimentelor ambigue ,necunoscute şi aşteaptă manifestări ostile din partea celorlalţi ;

c) Atunci când copilul se află în căutarea unor posibile moduri de a răspunde la o situaţie, copilul agresiv este tentat să genereze reacţii agresive şi dovedeşte că nu cunoaşte rezolvarea problemelor sociale ;

d) Când se ia în considerare consecinţele pe care le pot genera diferite relaţii alternative, persoanele agresive pot interpreta evaluarea corectă ca rezultat al rapidei dezvoltări al reacţiilor emoţionale;

e) La punerea în aplicare a raspunsurilor selectate, copilul agresiv poate suferi o limitare a capacităţii de monotorizare a consecinţelor acţiunilor sal din cauza deficitului autocontrolului şi coordonarii verbale care îl dezavantajează în relaţiile interpersonale",(George Neamţu, Tratat de Asistenţă socială, 2003 pag. 813).



. Separarea de părinţi



În literatura de specialitate există diferite tipuri de experienţe de separare a copilului de părinţi care pot fi grupate in trei categorii:

. Separări de foarte scurtă durată care decurg din îngrijirea acordată de mai multe " figuri materne " (bunică/ bunici , oră/frate , baby-siter etc.) ;

. Separări temporare cu durată de cel puţin câteva săptămâni;

. Separări permanete (definitive)



. Separarea foarte scurtă asociată cu ingrijrea din partrea mai multor persoane . În ciuda numeroaselor voci care afirmau în prima jumătate a secolului XX că ocuparea unui loc de muncă către mamă poate fi considerat o formă gravă de neglijare care va avea ca efect asupra copilului delicvenţă şi tulburări psihice, studile ulterioare au infirmat aceste concluzi (cf. Comitetul de Experienţă in Sănătate Mentală al OMS; Baers , 1954). Nu s-au realizat însă studii care să indentifice variaţia posibile efecte în funcţie de vârsta copilului în momentul în care mama reia lucru şi în fucţie de numărul mamelor- substitut şi de calitatea îngrijirii pe care aceasta o acorda.

Aceaşi infirmare ulterioară au primit-o şi studiile care afirmaseră pericolul reprezentat de creşe şi alte forme de centre de zi pentru copii antepreşcolari şi preşcolari . Pricipalul risc care rămâne asociat acestor instituţii este acela al epidemiilor ce se pot răspândi mai uşor în colectivul de copii.

. Separarea temporară

Majoritatea studiilor au demostrat că o separare de cel puţin o lună în primul an de viaţă poate produce o uşoară creştere a riscului apariţiei tulburărilor psihologice ulterioare ( George Neamţu apud Ainswortg, 1962; Rutter , 1991). Rezultatele sunt însă interpretabile datorită numeroaselor diferenţe de context şi în special faptului că multe dintre cazurile de separare studiate implicau şi alte tipuri de deprivare , precum şi un nivel crescut de stres. Astfel, corelaţia cea mai puternică intre separarea timpurie şi tulburările psihice ulterioare (în special comportament antisocial şi forme de depresie şi anxietate) s-a înregistrat în cazul copiilor incluşi pentru scurte perioade în instituţiile publice de îngrijire ( de tipul caselor de copii, centrele pentru opii cu handicap). Pentru majoritatea acestor copii se poate însă cu uşurinţă identifica un mediu familial nefavorabil atât înaite, cât şi după intrnare sau existenţa altor probleme. Nici unul dintre studii nu a înregistrat întârzieri în dezvoltarea intelectuală sau a limbajului.

Experimentele cu maimuţe realizate de Hide au arătat că puii separaţi timp de o săptămână în prima parte a vieţii se manifestă la doi ani mai neîcrezători şi susceptibili faţă de tot ce este necunoscut. În mediul familiar, comportamentul celor două grupuri de maimuţe (experimental şi de control ) nu a prezentat modificări.

. Separarea prelungită sau permanetă

În majoritatea studiilor efectuate s-au arătat existenţa unei legături clare între familiile destrămate şi delicvenţa copiilor. Nu există aceeaşi certitudine cu privire la rezultatele care sugerează conexiunea dintre nevroz şi separarea definitivă de părinte / părinţi (Rutter , 1991). S-a realizat distincţia dintre moartea părinţilor şi celelalte cauze ale separării.

Decesul parental este asociat cu o rată foarte redusă ( adesea nesemnificativă statistic) a delicvenţei ulterioare a copilului . Chiar şi aceste multe mai rare manifestări pot să nu îşi aibă originea în deces, ci în boala cronică ce se poate să-l fi precedat sau în manifestările de doliu prelungite ale păritelui supravieţuitor. Moartea tatălui este urmată de cele mai multe ori de greutăţi economice majore care pot marca dezvoltarea copilului . Autorii Douglas, Ross şi Simpson au identificatîn 1968 influenţarea dezvoltării intelectuale doar la copiii ai căror părinţi au murit după perioade lungi de boală .