Studiile de psihologie experimentală privind comunicarea au permis întocmirea unui tablou de ansamblu, complex şi sistematizat pentru fenomenele care fac parte din acest set de activitate umană - neînsemnând că metodele, scopul şi efectele sunt definitiv elucidate.
Studiul comunicării presupune metodologic cel puţin două aspecte principale:
Ř abordarea globală a comunicării într-un grup;
Ř neglijarea detaliilor în procesele şi mecanismele comuni-caţionale cu avertizarea posibilei segmentări a procesului global.
Există neîndoielnic o interacţiune între diverşii factori care influenţează procesele şi contextul social care influenţează comunicarea. Chiar dacă rezultatele obţinute în psihologia experimentală au valoare parţială, comunicarea poate fi studiată. În astfel de cercetări, factorii care influenţează comunicarea au doar o importanţă relativă. Ansamblul de structuri factoriale reprezintă în schimb nivelul la care trebuie abordată interacţiunea factorilor care determină reţele de comunicare. O serie de cercetători din deceniul 5-6 al secolului nostru au sugerat abordarea structurii comunicării atât din perspectiva grupurilor de muncă cât şi a grupurilor de discuţii.
Metodele folosite ca şi problemele comunicate în studiul comunicării ne arată că aceasta este una din constituentele vieţii sociale, ea este în mod necesar prezentă în grup. Comunicarea apare aproape concomitent cu apariţia schimbului de informaţii.
Prin natura să socială comunicarea are o situaţie intermediară în secvenţele: scop, mijloace, efecte. Comunicarea este chiar un fenomen circular, efectele ei modificând situaţia iniţială care determină chiar procesul de interrelaţionare.
Consecinţele metodologice ale te
oriei comunicării din perspectiva "reţelelor de comunicare\" se referă la:
Ř Limitarea sau restrângerea fenomenului comunicării conform cu emisia vocalizatoare;
Ř Limitarea sau determinarea decupajului temporal al proceselor de comunicare;
Ř Limitarea sau determinarea efectelor comunicării.
După cum uşor se poate observa în acord cu Scheriff şi Fraisse comunicarea între doi subiecţi este concepută în funcţie de numărul de unităţi emise foniatric, la care se adaugă segmentul temporal.
Procesul comunicării presupune descompunerea ansamblului în unităţi comunicaţionale şi segvenţierea unităţilor abordate de fiecare membru al grupului sau de grup în ansamblu.
Unitatea de comunicare este mesajul sau discursul transmis de o persoană prin intermediul unui emiţător.
În cercetările de psihologie experimentală se ţine cont de izomorfismul între structura şi mecanismele de comunicare, prezent în reţelele de comunicare. Ca atare, procesele de comunicare sunt înţelese ca fenomene intermediare care se diversifică conform cu anumite situaţii, care la rândul lor definesc scopuri diferite sau care cer comunicări de "intensităţi\" diferite.
Studiile privind conducerea (leadership) au pus adesea problema cercetării fenomenului de comunicare. Teoria comunicării nu poate fi decât o conexiune de relaţii invariante între situaţii şi

Fig. 1. Tipuri de reţele liniare

Fig. 2. Tipuri de relaţii circulare
scopuri sociale pe de o parte, iar pe de altă parte o relaţie între mijloacele capabile să asigure realizarea scopurilor în situaţii diferite. Faucheux, Moscovici au constatat că grupurile au tendinţa de comunicare centralizată, iar structura centralizată este cea mai puternică situaţie limită.
Există o orientare generică în psihologia experimentală de a determina raporturile, categoriile şi situaţiile de tip comunicare.
Categoriile comunicaţionale sunt definite în funcţie de raporturile stabilite între persoanele aflate în intercomunicare.
După Bales clasificarea comunicării (inclusiv a mimicii care transmite aspecte comunicaţionale) are la bază o construcţie logică şi psihologică privind grupul.
Categoriile de comunicare şi ale stilului de comunicare sunt raportate la emiţătorul care se manifestă sau intră într-un proces de comunicare.
Categoriile de comunicare sunt:
Ř Emiţătorul - manifestă solidaritate, dă ajutor, oferă recompense şi ridică moralul (statutul) altora;
Ř Emiţătorul manifestă scăderea tensiunii, vorbeşte, râde, glumeşte, exprimă satisfacţie.
Ř Emiţătorul îşi manifestă acordul, acceptă pasiv, se supune.
Ř Emiţătorul dă o sugestie, o direcţie, implicând autonomia altuia.
Ř Emiţătorul dă o părere, face o evaluare, o analiză, exprimă chiar o dorinţă sau un sentiment.
Ř Emiţătorul dă o orientare, o informaţie, repetă, clarifică şi confirmă.
Ř Emiţătorul cere o orientare, o informaţie, o confirmare.
Ř Emiţătorul cere o opinie, o evaluare, o analiză, expresia unui sentiment.
Ř Emiţătorul cere o sugestie, o direcţie, o cale posibilă de acţiune.
Ř Emiţătorul îşi manifestă dezacordul, refuză pasiv, reţine ajutorul.
Ř Emiţătorul manifestă o tensiune, cere ajutor, se retrage dintr-o discuţie.
Ř Emiţătorul manifestă antagonism, influenţează negativ statutul altuia, dar se afirmă el însuşi.