În mod obişnuit noi putem recunoaşte sentimentele semenilor noştri prin intermediul văzului şi auzului; putem vedea expresiile faciale şi asculta tonul vocii ca şi înşiruirea cuvintelor în propoziţii şi fraze.
Cercetările lui Ekman (1980), Ekman & Friesen(1971, 1985) au arătat că, de fapt, nu toată comunicarea umană se transmite efectiv prin intermediul vorbirii şi a cuvintelor scrise. Oamenii comunică emoţiile şi sentimentele lor prin nuanţări în tonul vocii, în expresii faciale, gesturi şi postură.
Unele cercetări tind să confirme ipotezele lui Darwin conform cărora expresiile faciale ale emoţiilor sunt folosite ca şi când ar fi înnăscute. Se consideră că există un repertoriu tipic pentru specia umană folosit prin intermediul expresiilor faciale cu micro- şi macro mişcări. Membrii unor triburi izolate din Noua Guinee studiaţi de Ekman şi Friesen au demonstrat că dispun de capacitatea de a recunoaşte unele expresii emoţionale afişate facial de occidentali. Aceşti locuitori nu au avut nici o problemă în recunoaşterea şi producerea expresiilor faciale ca: tristeţe, dezgust, bucurie şi teamă. Pentru că aceştia foloseau expresii identice sau similare pentru situaţii la care nu au fost efectiv expuşi, Ekman şi Friesen ajung la concluzia că expresiile faciale fac parte din tiparele comportamentale neînvăţate anterior.
Oamenii din alte culturi folosesc diferite şi variate cuvinte pentru a exprima concepte particulare; elaborarea acestor cuvinte nu dezvoltă, nu amplifică zestrea de răspunsuri înnăscute dar ele pot fi învăţate.
Cercetări minuţioase recente nu au reuşit încă să determine dacă alte mijloace de comunicare emoţională (cum ar fi tonul vocii, miş
cările mâinii etc.) sunt învăţate, dobândite ori dacă sunt parţial înnăscute.
Studiile lui Bryden şi Ley (1983) au arătat că emisfera dreaptă joacă un rol mai important în înţelegerea, decodificarea stărilor emoţionale decât în emisfera stângă. Cu alte cuvinte, studiile lor şi ale colegilor lor conchid în acest sens că fiecare emisferă primeşte în mod direct informaţii din partea opusă a mediului şi emisferele cerebrale schimbă informaţii prin intermediul corpului calos. În mod vizibil, informaţiile dintre cele două emisfere (transcomisurale) nu sunt la fel de precise şi amănunţite precum cele care au fost direct recepţionate.
Spre exemplificare, dorim să arătăm că fiecare emisferă primeşte informaţii auditive pentru fiecare ureche, proiecţiile opuse, laterale fiind mai bogate decât fiecare dintre ele separat. Când stimulii specifici sunt prezentaţi în direcţia câmpului vizual stâng ori urechea stângă, emisfera dreaptă primeşte informaţii mai conturate decât cele date de emisfera stângă, mai diferenţiate.
Studiile de psihofiziologia comunicării urmăresc atât evidenţierea funcţionalităţii specifice a celor două emisfere cerebrale cât şi legătura dintre exteriorizarea vocală, emoţională, facială şi expresivitate ca şi mecanismele neuronale implicate.
Revizuirea unor studii mai vechi arată că recunoaşterea cuvintelor ori a înşiruirii literelor într-un cuvânt, rolul emisferei stângi este mai mare decât a celei drepte (Bryden şi Ley, 1989) ştiut fiind că emisfera stângă este răspunzătoare de funcţionalitatea verbală a procesului comunicării. Alte rezultate accentuează rolul diferenţierilor dintre cele două emisfere cerebrale arătând rolul emisferei drepte în perceperea şi detectarea imaginilor vizuale şi a emisferei stângi în percepţia şi recunoaşterea imaginii auditive.
Ley şi Bryden studiază modalităţile diferenţiale de comunicare emoţională interumană. Ei prezintă subiecţilor imagini de persoane în ipostaze diferite cu expresivitate facială variată, iar pe o scală înscriu expresii faciale: negative, de indiferenţă şi pozitive. Autorii au prezentat imaginile în acelaşi timp pentru câmpul vizual drept şi câmpul vizual stâng. După fiecare prezentare ei arătau aceeaşi imagine umană sau una diferită în centrul câmpului vizual -în care se ştie că acţiunea ambelor emisfere cerebrale este sinergică şi rugau subiecţii să spună dacă le-a fost prezentată aceeaşi expresie emoţională. S-a observat că la prezentarea de către experimentator a imaginilor de tip indiferenţă ("subjects - neutral\") ori de expresivitate medie performanţele emisferelor cerebrale erau aproximativ aceleaşi. Când experimentatorii prezentau subiecţilor expresii faciale puternice rolul emisferei drepte era de mai mare acurateţe.
Aceiaşi autori au studiat diferenţele fiziologice în perceperea tonului vocii - partea procesului de comunicare. Ei au prezentat simultan subiecţilor diferite mesaje verbale pe un ton variind de la tristeţe la bucurie, la fiecare din urechi, întrebând subiecţii despre participarea mesajului prezentat la o ureche şi rugându-i să relateze conţinutul verbal al emoţiei. Cei mai mulţi dintre subiecţi au detectat cu mai multă acurateţe conţinutul verbal al mesajului când acesta era prezentat în partea stângă şi era mai bine detectat tonul emoţional al vocii când era prezentat în partea dreaptă. Rezultatele sugerează că în audierea unui mesaj emisfera dreaptă evaluează expresivitatea emoţională a vocii, iar emisfera stângă evaluează şi apreciază înţelesul şi semnificaţia cuvintelor.
Observaţii empirice sugerează că oamenii când văd imagini care redau emoţiile prin mişcări ale muşchilor faciali în mod obişnuit partea stângă a feţei capătă mai multă expresivitate. Sackheim şi Gun (1978, 1985) au tăiat în două jumătăţi fotografii ale oamenilor care aveau întipărite

Fig. 5. Expresii faciale tipic pentru indiferenţă
pe faţă diverse emoţii. Pregăteau fiecare din imagini în oglindă, partea dreaptă şi partea stângă şi le prezentau subiecţilor împreună. Ei au găsit că jumătatea stângă a imaginii era mai expresivă decât cea dreaptă, dovedindu-se că emisfera dreaptă este răspunzătoare de expresivitatea mai accentuată, mai fidelă decât stânga datorită controlului motor realizat încrucişat (decusaţia piramidelor).
Observând în mod natural oamenii în parcuri şi restaurante Moscovitch şi Olds (1985) conchid că partea stângă a faciesului reflectă mult mai puternic expresiile emoţionale, fapt confirmat, între altele, de analizarea în laborator a imaginilor video filmate prezentând subiecţi care spun povestiri triste ori umoristice.
Cercetătorilor şi specialiştilor domeniului de anatomofiziologie le-a devenit clară şi profitabilă încă de multă vreme, ipoteza conform căreia apariţia unei leziuni sau tulburări neuronale pregăteşte terenul pentru studierea atât a implicaţiilor psihopatologice dar mai ales a cunoaşterii mecanismului normal de funcţionare a zonei respective. Pacienţii cu tulburări neurologice, cu accidente ori disfuncţionalităţi în emisfera dreaptă sau stângă au reprezentat tentaţii de studiu pentru neuropsihologie, neurochirurgie etc.
Iniţiate de Babinski (1914), continuate de Goldstein (1948) şi mai recent de Kolb B., Whishaw I.Q. (1985), Kertesz (1988), studii de acest gen din clinicile de neurologie arată că fiind alterată partea stângă a creierului unui subiect, emisfera dreaptă dispune de posibilităţi de recunoaştere mai reduse şi, în consecinţă, subiecţii exprimă tristeţe sau supărare. Când partea dreaptă este afectată, persoana poate fi aptă să recunoască deficitul verbal dar nu izbuteşte să reacţioneze verbal.
Afectarea emisferei drepte, în special aria posterioară reduce capacitatea de recunoaştere a emoţiilor exprimate de o altă persoană.
Scholes, Watson et al. (1975, 1983) au prezentat pacienţilor care aveau leziuni pe partea dreaptă sau stângă din zona temporo-parietală propoziţii cu un conţinut neutru. Aceste propoziţii erau exprimate pe rând cu un ton al vocii care exprimă bucurie, tristeţe, indiferenţă. S-a observat că pacienţii cu emisfera dreaptă afectată dispuneau de o mai redusă capacitate de a aprecia emoţiile care au fost exprimate. În acelaşi sens, De Kosky, Heilman, Bowers & Valenstein (1981) au făcut numeroase cercetări care au întărit cunoştinţele privind capacitatea de recunoaştere a emoţiilor.
Recunoaşterea vizuală şi auditivă a emoţiilor reprezintă o disponibilitate mai degrabă a emisferei drepte decât a funcţionalităţii emisferei stângi. Bowers, Bowers şi Heilman (1981) arătau că recunoaşterea diferitelor expresii emoţionale şi a variatelor ipostaze mimico-faciale deşi au baze anatomice diferite intră, de fapt, în sarcinile bazale ale emisferei drepte.
Buck şi Duffy (1981), preluând cunoştinţele mai vechi, consideră că funcţionalitatea din emisfera stângă, în mod obişnuit, nu afectează capacitatea de expresivitate emoţională. O persoană cu afazie Wernicke îşi poate modula vocea în funcţie de stare, de dispoziţia afectivă. Chiar persoane cu afazie de tip Broca cu deficit de tip prosodic (prosodie = expresia supernuanţată a tonului vocal, ritmului şi accentelor vocale) pot să râdă şi să îşi exprime emoţiile prin tonul vocii doar când emite cuvinte fără rol sintactic. Concluzia autorilor sus-menţionaţi este foarte clară: persoanele care au emisfera dreaptă afectată dispun de o gamă mai restrânsă de expresii emoţionale. Pe aceeaşi linie, Morrow, Kim, Boller, Urtunski (1985) s-au ocupat de pacienţii care aveau leziuni în emisfera dreaptă arătând că tendinţa de "deschidere\" a răspunsurilor emoţionale nu se reduce doar la expresivitatea facială (experienţe de evaluare a controlului motor faţă de stimulii emoţionali care oferă răspunsul la nivelul conductibilităţii pielii). Studiind pacienţii cu diferite tipuri de tulburări neurologice, Ross E.D. (1981) sugerează că înţelegerea şi expresivitatea emoţiilor este realizată de circuitele neuronale din emisfera dreaptă într-o manieră similară modului în care emisfera stângă realizează înţelegerea şi expresivitatea vorbirii. Menţionăm că de fapt cercetările lui Ross aduc similarităţi importante în fiziologia emisferelor cerebrale privind diverse tipuri de informaţii.

Fig. 6. Reacţii de răspuns caracteristice pentru stimulare pozitivă

Fig. 7. Reacţii de răspuns caracteristice pentru stimulare negativă.
Faţă de aceste cercetări şi sugestii teoretico-metodologice propunem câteva scurte concluzii:
1. Aria Wernicke dispusă în cortexul de asociaţie auditivă al emisferei stângi are un rol foarte important în perceperea (observarea şi înţelegerea) cuvintelor şi elaborarea semnificaţiei vorbirii.
2. Aria Broca aşezată în lobul frontal stâng are un rol foarte important în articularea cuvintelor şi realizarea înţelesului constructelor gramaticale.
3. Înţelesul cuvintelor - ca activitate funcţională este localizat în circuitele neuronale care se găsesc în creierul uman.
4. Afectarea - lezarea creierului poate determina o varietate de tulburări de scris, citit, înţelegere. Studierea acestor tulburări ajută investigaţiilor de descoperire a funcţionalităţii creierului atât în comportamentele normale cât şi în cele patologice.
5. Expresivitatea şi decodificarea sensului emoţiilor care sunt parte a procesului complex de comunicare (alături de vorbit, scris, citit) reprezintă un mod important de transmitere a informaţiilor realizată prin mecanisme neuronale specializate la nivelul speciei umane şi dispuse în emisfera dreaptă.