Omul, în luptă pentru supravieţuirea sa, se asociază cu semenii în acelaşi efort constant care îl obligă să transforme realitatea, să îndepărteze pericolul şi să-şi modeleze compor-tamentele care conduc la satisfacerea proiectelor sale. Doar factorii individuali nu pot să ducă ei singuri la înţelegerea personalităţii politice şi a acţiunilor ei specifice pe motiv că nu există factori exclusiv individuali şi că individul nu poate fi decât în situaţie. Este necesară studierea individului în realitatea cotidiană, alături de alţi indivizi. Chiar factorii biologici sau psihologici care intervin în declanşarea unui comportament sunt produsul unui mediu care a modelat individul.
Mediul social în care acţionează indivizii funcţionează ca o reţea de simboluri care se integrează la diverse niveluri, din ce în ce mai profund în individ, fiind la fel de semnificative atât interacţiunea compor-tamentelor indivizilor câr şi realitatea socială (apud Levy Strauss, 1965).
Indivizii sau grupurile sociale au posibilitatea de a alege grupul de apartenenţă din care vor face parte. Indivizii în cadrul grupului aderă la scopuri şi interese comune, la ideologii general acceptate. Puterea politică intră în relaţii cu grupurile statistice şi are interes ca acestea să se încadreze în forme instituţionale, astfel organizaţiile pot fi cunoscute, controlate şi eventual asociate la acţiunile mecanismelor puterii politice, încât efectele acţiunii lor urmând a fi echilibrate de mecanismele puterii pentru a nu perturba radical evoluţia societăţii.
În cadrul grupului fiecare individ încearcă să-şi impună imaginea personală valorizată care îi poate asigura un status legitim superior celorlalţi, determinând supunerea grupului de indivizi
de care are nevoie. În acest fel se manipulează sisteme de reprezentări sociale ca într-un joc de putere, ţinând cont de procesele psihologice individuale, de relaţiile dintre indivizi, precum şi de ierarhiile de putere şi statut ce definesc structura grupului.
A aparţine grupului înseamnă a-ţi delimita poziţia în raport cu membrii grupului cât şi faţă de celelalte grupuri dominante/dominate, ceea ce indică locul atribuit sau câştigat într-un sistem de relaţii. Schimbările atitudinale ale celorlalţi faţă de individ, chiar şi modificările sale comportamentale alimentează temeri ce declanşează mecanisme defensive ale Eului (disocierea, proiecţia) pentru a apăra poziţia ameninţată. A construi, a adopta şi chiar a înlocui un comportament politic (în cadrul grupului) implică existenţa unor obiecte imaginare, investite inconştient, a care ţinem şi faţă de care ne raportăm. Obiectul poate fi şi un subiect uman. Ei îşi vor ajusta comportamentele politice în funcţie de un scenariu imaginar, colectiv, dar, bineînţeles, avantajos. Din inconştient, socialul se presupune că traversează intra-psihicul şi îl structurează. Mecanismele defensive sunt moduri de parcurgere între realitatea psihică a individului şi realitatea socială (către ceilalţi) prin proceduri de deplasare a obiectelor.
. Eul foloseşte mecanisme defensive pentru aşi menţine integritatea, în condiţiile schimbărilor comportamentale în cadrul grupului, Eul fiind instanţa de mediere între narcisism şi realitatea externă.
. Eul ideal este narcisic.
. Eul ideal transformă modelele de identificare în reprezentări valorizante despre sine.
În cadrul mulţimilor, comportamentul politic al indivizilor se nivelează, se uniformizează şi se omogenizează. Astfel, indivizii nedecişi, cu un comportament nespecific îşi sporesc forţa, iar oamenii decişi îşi diminuează comportamentele în mulţime.
Indivizii al căror prestigiu personal este cunoscut şi admirat iau frâiele conducerii, manipulând luarea deciziilor, normele de grup, comportamentele indivizilor, uzând de încrederea pe care o au oamenii în el şi de mecanismul de repetare a argumentelor prin forţa autorităţii sale.
După P. Veyne (\"Le pain et le cirque\", 1993) într-o situaţie politică instabilă interacţiunea între subiecţi, ca şi aceea între subiecţi şi conducători poate crea un efect de \"bulgăre de zăpadă\" care va reuşi să schimbe regimul politic. S-au identificat în schimbarea structurilor de putere politică următoarele gradiente:
. La început există un nucleu de revoluţionari animaţi de reprezentarea unei societăţi mai bune. Ei se dovedesc indispensabili în derularea evenimentelor, asigurând participanţii în faza de început, în care cei mai prudenţi evită să se angajeze. Iar, mai târziu, sunt capabili să-şi asume funcţiile de conducători, în măsura în care integritatea indiscutabilă le permite să facă promisiuni care din partea altora ar fi lipsite de credibilitate.
. Urmează un aflux de indivizi animaţi de motivaţii diferite. Unii dintre ei aşteaptă ajutor imediat sau poziţie de prim plan în societatea post-revoluţionară. Alţii se angajează doar atunci când a fost trecut pragul dincolo de care acţiunea începe să aibă eficacitate.
Grupurile mari tind să-şi piardă identitatea şi importanţa, individul fiind dornic să-şi orienteze comportamentul într-un grup de interes care îi reprezintă cel mai bine interesele. Orice grup de interes se poate transforma în grupul de presiune, când utilizează unilateral forţa comportamentelor indivizilor spre aparatul instituţionalizat (guvernamental) spre a face să reuşească aspiraţiile şi revendicările sale. Interacţiunea individului cu socialul (sub diverse forme şi în diverse situaţii) formează atitudini şi modelează comportamentele politice. Schimbările politice radicale nu determină restructurarea sistemului de valori individual ce impune resocializarea politică, în sensul adoptării noilor norme şi comportamente.
După J.M. Strate (\"The Sovereign as Protector: the Funcţional Priority of Defense\", 1991) schimbările structurilor de putere politică - mai ales cele care se produc rapid şi aduc elemente atât de noi, încât par contradictorii şi bulversante - pot provoca manifestări agresive generate ca măsură de protecţie psihică la modificările ce vor fi impuse, firesc, de noile schimbări. Astfel, conflictul între grupurile umane generează energia fundamentală necesară modificărilor comportamentale. Deoarece se accentuează componenta afectivă, indivizii se identifică cu liderul, care devine personificarea idealurilor comune (identificare infantilă cu tatăl conform teoriei freudiene) aversiunea se va răsfrânge spre exteriorul grupului, devenind ţinta ostilităţilor.
După H. Markuse (\"The Cognitive Perspective în Social Psychology\", 1985) individul este emoţional legat de grupul căruia aparţine, având conştiinţa că face parte din acesta. Percepţiile individuale se schimbă deoarece indivizii grupului fac parte din acelaşi câmp cognitiv. Schimbările radicale la nivelul sistemului politic, perioadele de criză socială provoacă sentimente de frustrare la un număr mare de persoane. Frustrarea fiind o condiţie necesară şi suficientă a agresivităţii, energia psihică mobilizată în atingerea unui obiectiv (greu de atins) este inhibată şi se creează o stare de tensiune \"instigare la agresivitate\" care va suprima cauza frustrării. Cum încărcătura agresivă, în general, nu poate fi defulată asupra agentului frustrant, deoarece individul dezvoltă tendinţe de favorizare a propriului grup - denumită sociocentrism - va apare o deplasare a comportamentului agresiv spre altă ţintă cu rol de \"ţap ispăşitor\". Acestea vor fi out-puturile percepute ca vulnerabile şi \"altfel\" decât în-groupul de care subiecţii sunt legaţi emoţional.