- Lumea este violentă, iar violenţa nu poate fi evitată.
- Violenţa constituie un mijloc obişnuit pentru a ne face dreptate sau pentru a ne descurca în viaţă, atâta timp cât, în viziunea lumii TV, consecinţele violenţei pe termen lung sunt nesemnificative, iar făptaşul este puţin probabil să fie pedepsit.
Cercetătorii găsesc răspunsul în analiza contextului social sau a modului în care este prezentată violenţa pe micul ecran. O echipă de cercetători, responsabili media şi experţi în sănătate mentală din mai multe universităţi americane au realizat unul dintre cele mai detaliate studii ale violenţei ecranizate întreprinse vreodată. Acest studiu a con¬statat că peste 57% dintre emisiunile difuzate pe televiziunea americană conţineau cel puţin o formă de violenţă. Pe posturile obişnuite transmise prin cablu, până la 59% din emisiuni conţineau mesaje violente, iar la canalele importante - ca HBO - ponderea violenţei ajunge la 85%. În acelaşi timp însă, doar 13% dintre emisiunile realiste înfăţişează alternativa la violenţă sau cum poate fi evitată şi doar 4% dintre emisiuni au o puternică tentă antiviolentă. Potrivit unor estimări, televiziunea, la ore de vârf, atinge o rată a violenţei şi a criminalităţii de 1 000 de ori mai ridicată decât este aceasta în realitate.
În studiul amintit anterior, se arată că 47% din actele violente prezentate nu arătau nici un fel de urmare negativă asupra victimei, 84% din emisiunile violente nu conţineau nici un mesaj cu privire la consecinţele negative ale violenţei pe termen lung, iar în 7
3% din toate scenele violente făptaşul a rămas nepedepsit.
Faptul că în 73% din toate scenele de violenţă TV făptaşul a rămas nepedepsit creşte şi posibilitatea ca telespectatorii, mai cu seamă cei care au crescut cu televizorul, să adopte comportamente violente în momentul în care întâmpină vreo problemă, când nu li se face pe plac sau nu obţin ceea ce vor. Ei au înţeles, în timp, uitându-se la televizor, că personajele de pe micul ecran se impun prin violenţă şi dobândesc o anumită eficacitate în rezolvarea problemelor. Telespectatorii învaţă astfel că violenţa poate fi folosită fără a fi pedepsiţi pentru aceasta, iar justificările sunt uşor de găsit când doreşti cu ardoare ceva sau când cineva îţi stă în calea satisfacerii interesului şi a plăcerii. Aceasta mai cu seamă pe fondul unei culturi a individualismului, în fond, a egoismului, unde grani¬ţele, dincolo de care interesul tău intră în conflict cu al altora, sunt relative.
Diminuarea conştiinţei că violenţa poate produce durere şi suferinţă altor oameni sau că violenţa este un fenomen însoţit întotdeauna de cele mai grave consecinţe este accentuată de absenţa de pe micul ecran a consecinţelor negative pe termen lung ale violenţei (acestea apar doar în 16% dintre materialele ce conţin violenţă). Dacă pe termen scurt consecinţele violenţei nu sunt atât de mari, iar pe termen lung sunt nesemnificative, dacă, adesea, violenţa este încadrată într-un context comic şi impersonal, atunci treptat, din copilărie şi până la adolescenţă, telespectatorii se obişnuiesc atât de mult cu acest comportament, încât ajung să-l adopte cu uşurinţă în anumite conjuncturi.
Violenţa de pe micul ecran are un caracter impersonal. Victimele - cei răi - îşi merită pedeapsa, iar suferinţa sau durerea lor nu ne spune nimic. Cu alte cuvinte, oamenii sunt îndreptăţiţi să se comporte violent împotriva altora, atâta timp cât orizontul personal de conştiinţă al victimelor este estompat de vina care li se atribuie.
Bombardaţi cu această violenţă care depersonalizează, tinerii, în special, sau adulţii noilor generaţii nu mai percep cu atâta acuitate durerea altor oameni, aşa cum se întâmpla cu cei de acum câteva zeci de ani. Nu numai că experienţa violenţei TV nu le-a format o conştiinţă privind suferinţa produsă de violenţă, în general, ci chiar le-a desensibilizat şi acea intuiţie fundamentală inerentă oricărui om, acea con¬ştiinţă care nu te lasă să faci răul, pentru suferinţa pe care o poţi produce celuilalt.
Aceşti copii, tineri sau adulţi care se trezesc în zilele noastre că omoară, lovesc, rănesc cu sânge rece pe cineva sunt, într-un fel, infirmi sufleteşte. Ei nu au capacitatea de a intui şi de a anticipa durerea pe care aproapele lui o suferă în urma unei agresiuni. Această tratare a victimelor violenţei într-un context impersonal, ca şi cum aceştia şi-ar merita pedeapsa şi astfel ar fi justificată violenţa împotriva lor, slăbeşte capacitatea individului de compătimire şi, în consecinţă, dragostea faţă de ceilalţi oameni. Necompătimind, nu ai cum să simţi durerea celorlalţi ca pe propria durere şi astfel, încet încet, se sădeşte în inima telespectatorilor o anumită insensibilitate sau chiar nesimţire sufletească faţă de soarta sau suferinţa semenilo r. Televiziunea devine, prin urmare, o şcoală a individualis¬mului, a egoismului şi a agresivităţii în care celălalt nu este privit ca un posibil prieten, ci ca un potenţial duşman.
Care sunt, prin urmare, efectele acestui bombardament cu mesaje violente, ale acestei violenţe care, prin vizionare, devine expe¬rienţa cotidiană a omului modern?
(1) Oamenii ajung să supraestimeze prezenţa violenţei în lumea reală. Sporeşte sentimentul fricii, al insecurităţii în faţa pericolului văzut ca iminent.
(2) Trăind permanent sentimentul unei agresiuni potenţiale, oamenii nu numai că devin mai stresaţi, mai irascibili, dar se şi pregătesc să răspundă cu violenţă, în legitimă apărare, la un eventual atac. Prin aceasta, comportamentul violent se insinuează în imaginaţia individului care se îndreptăţeşte să-l folosească pentru a preîntâmpina riscul.
(3) Indivizii percep această violenţă ca pe o componentă legi¬timă şi implicită a instituţiilor sociale. Lumea în care trăim este una violentă. Violenţa devine deci mijloc şi necesitate.
(4) Apare o desensibilizare a oamenilor în faţa violenţei, durerii şi suferinţei, violenţa devine, tot mai mult, un mijloc dezirabil pentru rezolvarea problemelor şi impunerea intereselor, pentru dobândirea plăcerii sau a confortului dorit.
În urma studiilor efectuate, Comstock constată că există patru modalităţi în care violenţa televizată îl influenţează pe telespectator: eficacitatea - efectele sunt mai puternice în momentul în care violenţa de pe ecran nu este pedepsită, ci, dimpotrivă, răsplătită; normativitatea - violenţa de pe ecran este justificată sau nu are nici o consecinţă; pertinenţa - în condiţiile în care violenţa de pe ecran are similarităţi cu contextul social al telespectatorului, acesta îşi va însuşi mai uşor comportamentul violent; sugestibilitatea - se referă la factorii care predispun la violenţă, cum sunt provocarea sau frustrarea. Comstock indică, de asemenea, câteva situaţii pentru care avem dovezi experimentale privind efectele negative ale filmelor sau ale violenţei TV:
"1. Recompensarea sau lipsa pedepsei pentru cei care acţio¬nează agresiv ;
2. În situaţia în care comportamentul agresiv este justificat prin construcţia contextului;
3. Când în actele de violenţă de pe micul ecran există replici care sunt similare cu cele din viaţa reală;
4. În condiţiile în care există similarităţi între agresor şi privitor;
5. Când este sugerată identificarea cu agresorul, cum ar fi imaginarea faptului că se află în locul lui ;
6. În momentul în care consecinţele violenţei sunt diminuate; cum ar fi lipsa durerii, a părerii de rău sau a remuşcării;
7. Atunci când violenţa e prezentată mai realist sau e văzută ca un eveniment real şi nu e supusă comentariilor critice ;
8. Dacă prezentările îl mulţumesc pe spectator şi nu sunt legate de alte evenimente;
9. În condiţiile în care violenţa include abuzul fizic adăugat la agresiunea verbală;
10. Când violenţa lasă telespectatorul într-o stare de provocare sau iritare;
11. Când privitorii sunt dispuşi să acţioneze agresiv;
12. În cazul persoanelor care sunt într-o stare de frustrare după ce au văzut scene violente, fie dintr-o sursă externă sau chiar din vizionarea propriu-zisă.