În explicitarea acestei aserţiuni vom ţine cont nu doar de faptul că omul şi sistemele sociale nu ar exista fără comunicare, dar şi de implicaţiile unei abordări diferenţiate.
Dacă ne-am imagina că omul poate fi conceput ca un organism complet lipsit de capacităţi de comunicare, am putea realiza aproape concomitent absurditatea acestei supoziţii autiste: subiectul uman nu ar fi capabil să participe şi să se priceapă să devină membru al unei asociaţii sau organizaţii sociale.
Dacă am încerca să definim concepte cum ar fi: "individ social\", "sistem social\", "societate\", am descoperi că factorul decisiv ar fi prezenta sau absenţa dispoziţiei spre comunicare a participanţilor la sistemul respectiv. Pentru o persoană membră a unei societăţi sau uniuni particulare, a unui sistem social sau grup, criteriul fundamental al comunicării este dacă acel membru poate fi "centrat\" (focalizat) pe cunoaşterea importanţei sistemului de comunicare. Cu alte cuvinte, subiectul ar trebui să dispună de capacităţi de a se angaja în activitatea de comunicare cu alţi membri ai grupului.
Dorinţa firească de a câştiga această capacitate, perspicacitate de a ne înţelege pe noi înşine şi pe colegii noştri ca indivizi umani este similară efortului pe care îl face societatea - ca sistem social - de a ne înconjura, de a ne proteja prin adoptarea unei perspective comunicaţionale şi necesitatea de dezvoltare a teoriei privind comunicarea interumană.
Într-o perspectivă istorică, teoriile privind comunicarea, au la bază înţelegerea societăţii ca non-statică, în dezvoltare, cu numeroase schimbări dependente în timp de relaţiile economice.
Perspectiva comunicaţională şi teoriile privind comunicarea sunt necesa
re pentru a concepe societatea ca fiind bazată pe comunicare şi interacţiune. Perspectivele importante ale societăţii: comunicaţională, istorică, economică nu se suplinesc ori se înlocuiesc una pe alta, ele nu sunt reciproc exclusive ori competitive.
Înţelegerea istorică vizează încercarea de a reconstitui perceperea comunicării şi a sistemelor interacţionale care au existat de-a lungul diferitelor epoci social-istorice. De aceea, ţinem să arătăm că motivul sublinierilor din perspectivă istorică are la bază înţelegerea sistemelor de comunicare interumană ca obiect al schimbărilor într-o societate, al modificărilor sociale. Ca atare, dezvoltarea limbajului scris, arta tipăriturilor, ori televiziunea - toate demonstrează cum schimbările în sistemele de comunicare pot promova şi susţine schimbări sociale extraordinare. Societatea umană nu poate fi înţeleasă şi ilustrată în dezvoltarea ei doar din perspectiva comunicării, după cum, omiterea ori neglijarea acestei perspective ar duce în mod necesar la o înţelegere inadecvată.
În aceeaşi proporţie cu perspectiva istorică, perspectiva comunicaţională este, de asemenea, una generală.
Abordarea istorică ne ajută să înţelegem situaţiile de viaţă ale unui subiect la fel ca situaţia unei familii, a unei comunităţi locale, a unui oraş, a unei organizaţii, a unei naţiuni sau culturi.
Într-o manieră similară noi putem concepe subiectul uman ca pe un membru al unor sisteme de comunicare şi, în acelaşi timp, participant la diferite acte ale comunicării.
Familia poate fi analizată din perspectiva tiparelor de comunicare existente în familie, tot aşa cum aceste tipare se stab ilesc în familie şi mediul social. O societate poate fi descrisă prin intermediul sistemelor de comunicare care au contribuit la dezvoltarea ei - Blakar Rolv (1985) consideră că un criteriu important pentru evaluarea gradului de dezvoltare democratică într-o anume societate, se referă la accesibilităţile fără discriminări ale membrilor ei faţă de o serie de facilităţi de comunicare. Pe aceeaşi linie, autorul mai sus menţionat afirmă că interrelaţiile dintre superputeri nu pot fi complet înţelese fără perspectiva comunicării. Acceptarea Chinei alături de SUA şi Rusia, ca superputere, a determinat complicarea şi lărgirea metodelor şi mijloacelor de comunicare interstatală, internaţională.
Cu toate aceste argumente, o serie de psihologi şi sociologi observă că teoriile comunicării nu au fost elaborate din perspectiva unor discipline conexe ale căror studii s-au extins doar separat. De aceea este dificil de identificat motivele acestei relative neglijări a domeniului comunicării sub aspect teoretic şi metodologic, cu atât mai mult cu cât faptul comunicării reprezintă un fenomen şi proces socio-uman foarte complex.
Psihologii au făcut în mod tradiţional cele mai multe eforturi pentru înţelegerea interrelaţiei dintre fenomenul limbaj, procesul de elaborare şi realizare a limbajului în legătura lui indisolubilă cu gândirea. Ca atare, ei s-au ocupat mai puţin de comunicarea propriu-zisă. Studiile empirice şi teoretice privind comunicarea pot influenţa înţelegerea adecvată a procesului de elaborare a limbajului şi oricum, ar putea determina adoptarea mai sigură a unei perspective comunicaţionale în cercetări viitoare.