k2c17cc
Obiective specifice
Dupa parcurgerea acestui modul veti fi in masura sa:
? Expuneti principiile abordarii social cognitive a personalitatii;
? Explicati sintagama de “determinism reciproc”;
? Reliefati rolul ficecarui element structural al personalitatii din perspectiva abordarii social cognitive;
? Oferiti exemple de comportamente achizitionat prin invatare observatorie si prin conditionare vicarianta;
? Exemplificati diferenta dintre achizitia si executia unui comportament;
? Ilustrati suituatii in care autoeficacitatea stimuleaza sau inhiba implicarea intr-o activitate.

1. Caracteristici generale
Din perspectiva invatarii social-cognitive orice incercare de a descrie comportamentul uman fara a acorda atentia cuvenita proceselor mentale nu poate oferi un model adecvat in explicitarea personalitatii. Behaviorismul neluand in considerare variabilele cognitive risca sa neglijeze tocmai dimensiunea umana a individului. A studia, spre exemplu, doar aspectele fiziologice ale emotiei omitand aspectele cognitive (toate acele ganduri ce preced si determina emotia), nu poate conduce la o deplina intelegerea a personalitatii umane.
Teoria social-cognitiva pune accent pe originile sociale ale comportamentului si pe importanta proceselor cognitive in toate aspectele functionarii umane: motivatie, emotie si actiune. Paradigma isi are originile in teoriile invatarii, motiv pentru care initial a fost denumita teoria invatarii sociale. Teoreticienii acestei orientari incearca sa depaseasca diviziunea clasica asupra persoanei in care perspectiva behaviorista este contrapusa celei umaniste. Teoria social cognitiva are cateva caracteristici care o particularizeaza in raport cu celelalte abordari.
? Reliefarea individului ca agent de actiune
? Supralicitarea originilor sociale ale comportamentului
? Relevarea importantei proceselor cognitive in dezvoltarea si functionarea personalitatii.
? Accentul pus pe cercetarea sistematica
? Dovezile privind posibilitatea invatarii unor pattern-uri comportamentale complexe in absenta oricaror intariri.
In cadrul comunitatii academice perspectiva social-cognitiva este probabil cea mai populara si se pare ca ea castiga serios teren si in randurile clinicienilor.
Teoria este reflectata cel mai evident in opera a doi psihologi: Albert Bandura si Walter Mischel.
2. Reprezentanti
Albert Bandura (1925 -)
Bandura fost preocupat initial de aplicatiile teoriei invatarii la fenomenele clinice. Preocupare lui era de a conceptualiza fenomenele clinice intr-un mod care sa permita testarea lor experimentala. Ulterior a studiat procesele interactive in psihoterapie si pattern-urile familiale care determina agresivitatea la copii. Studiile privind determinantele familiale ale agresivitatii au stat in spatele tezelor sale privind rolul central al modelarii (invatarea prin observarea altora) in dezvoltarea personalitatii. Aceste studii s-au concretizat in doua lucrari: “Agresiunea in adolescenta” (1959) si “invatarea sociala si dezvoltarea personalitatii” (1963). In lucrarea intitulata “Bazele sociale ale gandirii si actiunii” (1986) Bandura a incercat sa clarifice aspecte ale capacitatilor umane aflate in relatie cu dezvoltarea personalitatii. Cele mai recente lucrari ale sale se centreaza asupra motivatiei umane si a implicatiilor autoeficacitatii (competentei personale) asupra sentimentului de confort fizic si psihic (well-being).

Walter Mischel (1930 -)
S-a nascut la Viena dar familia sa a emigrat in Statele Unite in anul 1939. A lucrat initial ca asistent social cu delincventii juvenili, experienta care prezinta un interes particular din cel putin doua motive: in primul rand, aceasta activitate este relationata cu preocuparile de durata al lui Mischel privind mecanismele psihologice care sustin amanarea gratificarii si autocontrolul, si in al doilea rand pentru ca exista o asemanare cu activitatea lui Bandura, prin aceea ca ambii au lucrat la inceputurile activitatii lor clinice cu adolescenti agresivi. Pe parcursul studiilor postuniversitare la Ohio State University a fost influentat de George Kelly si Julian Rotter, mai ales de contributiile lor in ceea ce priveste accentul pe individ ca actor si constructor al realitatii sociale, aflat in interactiune permanenta cu vicisitudinile mediului si incercand sa confere vietii coerenta in ciuda tuturor inconsistentelor.
3. Conceptia asupra persoanei

Atat Bandura cat si Mischel au recunoscut relatia reciproca si iterativa dintre conceptia asupra persoanei, programul de cercetare si teoria asupra personalitatii.
Teoria social-cognitiva curenta pune accent pe o conceptie conform careia persoana este activa si isi utilizeaza procesele cognitive pentru a-si reprezenta evenimente, pentru a anticipa viitorul, pentru a alege intre mai multe alternative de actiune si pentru a comunica cu altii. Sunt respinse conceptii alternative asupra persoanei, care considera individul ca fiind o victima pasiva a impulsurilor inconstiente si a trecutului sau un respondent pasiv la evenimentele mediului. Teoriile personalitatii care accentueaza importanta factorilor interni pana la excluderea rolului mediului sunt respinse datorita faptului ca ele trec cu vederea responsivitatea individuala la diferitele situatii. In acelasi timp sunt excluse teoriile care accentueaza rolul factorilor externi pana la excluderea factorilor interni, datorita neputintei lor de a lua in considerare rolul functionarii cognitive in comportament.
Respingand atat conceptia ca indivizii sunt exclusiv condusi de forte interne, cat si cea conform careia ei sunt antrenati de stimulii din mediu, teoria social-cognitiva sugereaza ca un comportament poate fi explicat in termenii unei interactiuni intre persoana si mediu, un proces pe care Bandura l-a denumit determinism reciproc. Indivizii sunt influentati de fortele din mediu, dar in acelasi timp ei au libertatea de a alege cum sa se comporte. Astfel persoana nu doar raspunde la diferite situatii din mediu, dar si construieste activ si influenteaza situatii. Indivizii selecteaza situatii si sunt totodata modelati de ele; ei pot influenta comportamentul altora dar sunt in acelasi timp supusi modelarii de catre acestia.
Iata cum descrie Mischel individul uman: “ o fiinta activa, constienta de problemele cu care se confrunta si de modalitatile de solutionare a lor, capabil sa profite dintr-un evantai enorm de experiente si capacitati cognitive, posedand un mare potential pentru bine sau rau, construindu-si activ propria lume psihica, in masura sa-si influenteze mediul dar in acelasi timp supus influentelor acestuia” (Mischel, 1976).

4. Conceptia asupra stiintei, teoriei si cercetarii

Atat Bandura cat si Mischel sunt adeptii utilizarii teoriei si cercetarii empirice, ai conceptelor clar definite si bazate pe observatii sistematice. Teoriile care pun accent pe fortele motivationale in termeni de nevoi, trebuinte si impulsuri ca unici determinanti ai personalitatii sunt sever criticate pentru caracterul vag si inutilitatea lor in predictia ori modificarile comportamentale. Pe de alta parte, in vreme ce behaviorismul extrem respinge, din cauza neincrederii in datele oferite de introspectie, studiul proceselor cognitive, Bandura si Mischel considera ca asemenea procese interne trebuie cu necesitate studiate. Ei sugereaza faptul ca rapoartele introspective obtinute in conditii ce nu favorizeaza prezentari evaluative pot fi de un real ajutor in intelegerea proceselor cognitive. In ansamblu, teoria social-cognitiva este preocupata atat de a surprinde cat mai complet variatele aspecte ale comportamentului uman, cat si de rigoarea stiintifica.

5. Teoria social cognitiva a personalitatii
5.1. Structura
Structurile personalitatii reliefate de teoria social-cognitiva se refera in principal la procese cognitive. Cele mai importante concepte structurale sunt: competentele -; deprinderile, scopurile si sinele.

5.1.1.Competentele -; Deprinderile
Teoria social-cognitiva pune accent pe competentele sau deprinderile pe care le poseda individul. De un real interes se bucura indeosebi competentele si deprinderile cognitive, adica abilitatea persoanei de a rezolva probleme si de a face fata problemelor de viata cu care se confrunta. Mai degraba decat sa justifice comportamentul prin trasaturi de personalitate teoria se centreaza asupra competentelor exprimate de individ prin tot cea ce face. Aceste competente se refera atat la modalitati de a judeca problemele de viata cat si la deprinderi comportamentale de a solutiona efectiv aceste probleme. Foarte importanta este precizarea ca indivizii poseda deseori doar competente contextual - specifice.; aceasta inseamna ca o persoana competenta intr-un context poate sa fie sau poate sa nu fie competenta intr-altul.

5.1.2.Scopurile
Conceptul de scop se refera la capacitatea indivizilor de a anticipa viitorul si de a fi automotivati. Scopurile sunt cele care ne ghideaza in stabilirea prioritatilor si in selectarea situatiilor si tot scopurile ne permit sa trecem dincolo de influentele de moment si sa ne organizam comportamentul pe perioade mai lungi de timp. Scopurile sunt organizate intr-un sistem, care face ca unele sa fie mai importante sau mai centrale decat altele, dar acest sistem nu este rigid, ci persoana poate sa selecteze anumite scopuri, in functie de ceea ce i se pare important la un moment dat, de posibilitatile pe care le are si de expectantele privind autoeficacitatea relativ la cerintele mediului.

5.1.3. Sinele si sentimentul de autoeficacitate

Conceptul social-cognitiv al sinelui se refera la procesele care tin de functionarea psihologica a individului. Ca atare individul nu detine o structura numita “sine” ci mai degraba procese specifice ale sinelui care sunt parte integranta a persoanei. Deci o persoana are conceptii despre sine si procese de autocontrol care pot sa se modifice de la o perioada de timp la alta si de la o situatie la alta.
Exista un aspect particular al perceptiei sinelui-ului care a devenit central in teoria lui Bandura: este vorba despre autoeficacitate, adica capacitatea autoperceputa de a face fata unor situatii specifice. Acest concept al autoeficacitatii este relationat cu judecatile indivizilor privind capacitatea lor de a actiona intr-o sarcina sau situatie specifica. In opinia lui Bandura, judecatile privind autoeficacitatea influenteaza alegerea situatiilor in care ne implicam, cantitatea de efort depusa intr-o anumita situatie, timpul cat persistam intr-o sarcina si reactiile emotionale din timpul anticiparii situatiei sau al implicarii in acea situatie. Este evident faptul ca gandim, simtim si ne comportam diferit in situatii in care ne simtim siguri de capacitatile noastre, comparativ cu situatiile in care ne simtim nesiguri sau incompetenti. In esenta, autoperceptiile privind eficacitatea influenteaza gandirea, motivatia, performanta si activarea emotionala.

Strategiile de cercetare microanalitica
Se refera la modalitatile de evaluare a autoeficacitatii percepute. Conform acestei strategii, se efectueaza masuratori detaliate ale autoeficacitatii percepute inainte de angajarea efectiva intr-un comportament specific. Astfel, subiectilor li se solicita sa desemneze intr-o situatie specifica acele sarcini pe care le pot realiza si sa evalueze aditional gradul de certitudine cu privire la probabilitatea indeplinirea cu succes a acestora. Aceasta strategie reflecta conceptia ca judecatile referitoare la autoeficacitate sunt situational-specifice si nu reprezinta dispozitii globale care sa poata fi masurate de chestionarele de personalitate. Prin urmare teza unui sine global este respinsa deoarece este inconsistenta cu complexitatea perceptiilor de autoeficienta care sunt sensibil diferite in functie de activitatile in care este antrenat individul, de gradul lor de complexitate precum si de circumstantele situationale.

5.2. Procesele
Teoria social-cognitiva se diferentiaza de alte teorii ale personalitatii prin aceea ca pune accent pe doua procese distincte: invatarea observationala si autoreglarea. Invatarea observationala se refera la capacitatea de a invata comportamente complexe prin observarea altora. Autoreglarea se refera la capacitatea individului de a-si influenta propriul comportament, mai mult decat de a reactiona mecanic la influentele externe. Atat invatarea observationala cat si autoreglarea implica participarea proceselor cognitive si ambele sunt influentate de recompense si pedepse, fara a fi insa determinate de ele.

5.2.1. Invatarea observationala
Teoria invatarii observationale sugereaza ca oamenii pot invata prin simpla observare a comportamentului altora. Persoana al carei comportament este observat se numeste model. Exista date care sugereaza ca o persoana poate invata un comportament observand modelul care realizeaza acel comportament. De exemplu, un copil invata sa vorbeasca observand-si parintii sau alte persoane vorbind, un proces numit modelare. Tipurile de comportamente considerate mai sus sunt uneori mentionate apeland la termeni precum imitare sau identificare. Atentie insa ca exista evidente diferente semantice intre cei trei termeni; imitatia are o conotatie restransa ea referindu-se mai degraba la simple raspunsuri mimice pe cand la cealalta extrema identificarea implica incorporarea completa a paternurilor comportamentale apartinand unei alte persoane. Prin urmare modelarea implica ceva mai larg decat simpla imitare dar mai putin difuz decat identificarea.
Achizitie si executie
O importanta parte a teoriei modelarii se refera la distinctia dintre achizitia si executia unui comportament. Un pattern comportamental nou si complex poate fi invatat sau achizitionat independent de intariri, dar executia efectiva a acelui comportament depinde de recompense si pedepse (de consecintele acelui comportament asupra modelului). Aceasta distinctie intre achizitie si executie este de fapt similara cu distinctia dintre un comportament potential si unul manifest.
Sa luam, spre exemplu, in discutie experimentul clasic realizat de Bandura si colegii sai si care prin rezultatele sale ilustreaza tocmai aceasta distinctie. (Bandura si colab, 1963). in studiul invocat au fost implicate trei grupuri de copii care in prima faza a experimentului au observat un model etaland un comportament agresiv impotriva unei papusi de plastic. Pentru primul grup comportamentul agresiv al modelului nu a fost urmat de nici o consecinta (consecinte absente). Pentru cel de al doilea grup acest comportament a fost urmat de recompensarea modelului (recompensa) iar in cazul celui de la treilea grup modelul a fost pedepsit ca urmare a conduitei sale agresive (pedeapsa). In etapa a doua a experimentului copii apartinand celor trei grupuri au fost trecuti pe rand prin alte doua conditii experimentale. In prima conditie copii au fost lasati singuri intr-o camera cu multe jucarii, incluzand si acea papusa anterior “maltratata” de catre model. Dintr-o camera alaturata copii erau observati printr-o fereastra cu vedere unidirectionala pentru a verifica daca acestia vor exprima comportamentul agresiv al modelului (conditie nestimulativa). In cea de a doua conditie copii au fost incurajati (oferindu-li-se stimulente verbale, sau mici recompense) pentru a reproduce comportamentul modelului (conditie stimulativa). Comparandu-se ulterior rezultatele s-a constat, fara surprindere, ca mult mai multe comportamente agresive au fost semnalate in conditia stimulativa decat in cea nestimulativa. Cu alte cuvinte, toti copii au invatat (achizitionat) comportamentul agresiv dar acesta a fost mai degraba executat in conditii de stimulare decat in absenta acestora. Aceste rezultate demonstreaza cu claritate importanta distinctiei intre achizitie si performanta. Un alt rezultat important al acestui experiment il reprezinta diferentele comportamentale relativ la consecinte. Grupul de copii pentru care comportamentul agresiv al modelului era urmat de pedeapsa a recurs intr-o mult mai mica masura la imitarea modelului decat a facut-o grupul “recompensa” si respectiv grupul “consecinte absente”. In concluzie consecintele comportamentului asupra modelului pot afecta doar executia comportamentului de catre copii nu si achizitia lui care se produce prin simpla observare.

5.2.2.Conditionarea vicarianta.

O serie de experimente similare au confirmat concluzia de mai sus. Prin urmare diferenta dintre achizitia si executia unui comportament sugereaza faptul ca invatarea observationala la copii este influentata, prin mecanisme cognitive sau emotionale, ori chiar de ambele, iar punerea in practica a celor invatate depinde de consecintele acelui comportament asupra modelului. Copiii pot invata si anumite raspunsuri emotionale prin simpla empatizare cu modelul. Asa cum sublinia Bandura, “se intampla destul de frecvent ca indivizii sa dezvolte reactii emotionale intense fata de locuri, persoane sau obiecte, fara sa fi avut vreun contact personal cu ele”. Acest proces de invatare a reactiilor emotionale prin observarea altora, numit conditionare vicarianta, a putut fi demonstrat atat la oameni cat si la animale. Astfel, de exemplu, subiecti umani care au observat un model exprimand o reactie conditionata de teama au dezvoltat ulterior un raspuns emotional conditionat la un stimul initial neutru. Similar, intr-un experiment cu animale, s-a putut observa dezvoltarea unei frici intense si persistente de serpi la puii de maimuta care isi observasera parintii manifestand teama in prezenta unor serpi reali sau de jucarie. Ceea ce este important de subliniat aici este faptul ca perioada de observare a comportamentului parintilor (perioada de invatare) a fost uneori foarte scurta. In plus se constata si faptul ca, o data dezvoltata, conditionarea vicarianta se dovedeste a fi intensa si de lunga durata ea fiind relevata chiar si in situatii diferite de cea in care s-a manifestat prima data.
Cu toate ca invatarea observationala este un proces cu impact puternic asupra achizitiilor comportamentale, nu trebuie sa cadem in extreme si sa credem ca este un proces automat si ca noi suntem oarecum obligati sa ii copiem pe ceilalti. Copiii, de exemplu, au modele multiple, si pot invata de la parinti, frati, prieteni, profesori, TV, etc.; in plus, ei pot invata si din propria lor experienta. Mai mult, pe masura ce cresc, copiii vor putea sa isi selecteze activ modelele pe care sa le observe si sa incerce sa le imite.

5.2.3. Obiective, standarde si autoreglare
Prin procesul invatarii observationale pot fi achizitionate raspunsuri comportamentale si reactii emotionale, dar pot fi la fel de bine invatate si reguli generale. De exemplu, prin observarea modelelor, oamenii pot sa-si insuseasca standarde interne pentru evaluarea propriului comportament si a comportamentului altora. Aceste standarde reprezinta obiective pe care tindem sa le atingem si totodata fundamente pentru intaririle asteptate de la altii sau de la noi insine. Procesul de autointarire este deosebit de important in mentinerea unui comportament pentru perioade mari de timp, in absenta unor intariri exterioare. Astfel, prin reactii autoevaluative cum sunt lauda si vinovatia suntem capabili sa ne recompensam pentru atingerea standardelor si sa ne pedepsim pentru incalcarea lor.
Conform teoriei social-cognitive, comportamentul este mentinut prin expectante sau consecinte anticipate, mai mult decat prin consecintele imediate. Comportamentul indreptat catre un anumit scop poate fi explicat astfel prin standardele de performanta impuse si prin consecintele anticipate. In termenii acestei analize, se impun doua mentiuni. In primul rand, indivizii sunt perceputi ca fiind proactivi, nu doar reactivi; deci sunt capabili sa isi stabileasca propriile standarde si obiective si nu doar sa raspunda la cerintele mediului. In al doilea rand, prin capacitatea de a-si stabili propriile obiective si prin potentialul de autointarire, este posibil un grad considerabil de autoreglare a functionarii umane.

5.2.4. Autoeficacitate si performanta
Asa cum s-a mai aratat, Bandura a accentuat importanta autoperceptiilor asupra eficacitatii ca mediatori cognitivi ai actiunii. In timpul analizei unei actiuni si al implicarii in ea, indivizii fac aprecieri cu privire la capacitatea de a face fata diferitelor cerinte ale sarcinii. Aceste aprecieri asupra autoeficacitatii influenteaza gandirea (“aceasta este ceea ce trebuie sa fac si pot sa o fac” sau “ nu voi reusi niciodata; ce o sa creada ceilalti despre mine?”), emotia (stimulare, interes, bucurie sau anxietate si depresie) si actiunea. (angajare si implicare crescuta sau inhibitie si demobilizare). Asadar o persoana isi stabileste mai intai standarde si obiective iar apoi recurge la judecati evaluative relativ la abilitatile sale de a presta acele comportamente necesare atingerii obiectivelor.
Rezumand, un individ isi stabileste obiective sau standarde, care stau la baza actiunii (comportamentului) sale. Acea persoana va lua in considerare mai multe alternative posibile de actiune si va lua o decizie pe baza rezultatelor (consecintelor) anticipate (externe si interne) si a autoeficacitatii percepute pentru realizarea acelor comportamente. O data ce actiunea a fost initiata si executata, rezultatul ei va fi evaluat in termenii recompenselor externe primite de la altii si ai autoevaluarilor interne. Un succes poate conduce la un sentiment crescut de autoeficacitate, si implicit la o relaxare in eforturile viitoare sau la stabilirea unor standarde mai ridicate pentru sarcinile urmatoare. in schimb un insucces sau un esec poate duce la renuntare sau la persistenta in efort, in functie de importanta acelui rezultat pentru persoana in cauza si de sentimentul de autoeficacitate in legatura cu incercarile viitoare.

5.3. Crestere si dezvoltare

Teoria social-cognitiva pune accent pe dezvoltarea competentelor cognitive, expectantelor, obiectivelor, standardelor, sentimentului de autoeficacitate si a functiilor autoreglatorii prin invatare observationala si experienta directa. In ceea ce priveste dezvoltarea abilitatilor si a competentelor, Bandura subliniaza in special dezvoltarea autoeficacitatii. Autoeficacitatea poate avea multiple surse: realizari prezente, experiente vicariante, persuasiune verbala. Experientele personale care conduc la atingerea unor obiective specifice sunt importante atat din punct de vedere general cat si din punct de vedere specific in ceea ce priveste dezvoltarea interesului intrinsec. Aceasta teorie poate fi ilustrata luand in considerare doua domenii: agresivitatea si amanarea gratificarii (recompensei).

5.3.1. Dezvoltarea comportamentului agresiv
In analiza dezvoltarii comportamentului agresiv, teoria social-cognitiva incearca sa explice cum iau nastere pattern-urile de comportament agresiv, ce anume determina oamenii sa se comporte agresiv si ce factori sustin asemenea actiuni o data ce ele au fost initiate.
In general, agresivitatea este invatata prin observarea unor modele agresive si prin experienta directa. Stilul comportamental agresiv este invatat prin observare modelelor familiale (violenta familiala naste stiluri violente de conduita), prin observarea comportamentului prietenilor (cea mai inalta incidenta a agresivitatii o intalnim in acele comunitati in care modelele agresive abunda) si prin observarea unor modele oferite de mass-media in special de televiziune (atat copiii cat si adultii au astazi oportunitati nelimitate de a invata toata gama conduitelor agresive oferita ieftin de televiziune in caldura confortului de acasa).
In termeni de activare a agresivitatii, teoria social-cognitiva subliniaza ca un comportament agresiv poate fi provocat de stimuli durerosi, de expectantele ca un astfel de comportament sa fie recompensat, sau de ambele. Cand o persoana este confruntata cu un stimul dureros sau aversiv, ea poate sau nu sa reactioneze intr-o maniera agresiva. Raspunsul ei depinde de interpretarea pe care o da cauzelor stimulului si de expectantele pe care le are in legatura cu consecintele unui comportament agresiv. Acest punct de vedere este diferit de cel bazat pe teoria instinctelor, in care accentul este pus pe dezvoltarea automata a unei energii agresive, ca si de cel al altor teorii ale invatarii, in care reactia agresiva este vazuta ca un raspuns la frustrare. Conform teoriei social-cognitive, frustrarea poate sau nu sa duca la agresivitate, iar agresivitatea poate sa apara si in absenta frustrarii. Astfel, faptul ca frustrarea duce sau nu la agresivitatea depinde de modul in care individul isi interpreteaza activarea neuropsihica (arousal-ul), de modalitatile alternative de raspuns disponibile si de expectantele privind consecintele acestor raspunsuri in situatii particulare.
Comportamentul agresiv este sustinut sau stopat in functie de consecintele sale. Ca si in cazul altor comportamente, si comportamentul agresiv este reglat de consecintele sale, care isi pot avea originea in trei surse: consecinte externe directe, experientierea vicarianta a consecintelor la altii si consecintele autoproduse. Primele doua sunt consecinte sociale, cea de-a treia este o consecinta personala. Comportamentul agresiv poate fi stopat prin amenintarea unor pedepse externe sau prin expectantele unei autopenitente, procese numite controlul prin teama si respectiv, sentimentul de vinovatie. Vinovatia implica invatarea unor standarde etice si morale de comportament.

5.3.2. Deprinderile de amanare a recompensei
Capacitatea de a amana recompensa (gratificarea) implica dezvoltarea unor competente cognitive si comportamentale. Comportamentele relevante sunt achizitionate prin observarea lor la altii si prin experienta directa. Capacitatea de a amana o recompensa este determinata de consecintele expectate, care la randul lor sunt influentate de experiente personale anterioare, de observarea consecintelor la modele (parinti, prieteni) si de reactiile personale.
Mischel a studiat in amanunt mecanismele cognitive pe care le utilizeaza copiii pentru a amana a recompensa si pentru a rezista tentatiilor care o preced. Pe langa dezvoltarea unor reguli interioare (“nu trebuie sa faci asta”), copiii isi dezvolta adevarate strategii pentru a fi capabili sa reziste tentatiilor. O astfel de strategie este distragerea atentiei de la obiectul tentant. O alta este concentrarea pe calitatile mai abstracte ale obiectului dorit, si nu pe cele concrete: de exemplu, se concentreaza pe imaginea unui aliment si nu pe gustul lui. Astfel, “ceea ce este in capul unui copil -; si nu ceea ce este fizic in fata lor -; afecteaza intr-un mod crucial capacitatea lor de a amana constient o recompensa imediata cu scopul de a atinge un obiectiv dorit dar amanat” (Mischel, 1990).
Este important sa subliniem faptul ca teoria social-cognitiva difera de alte teorii care prevad stadii fixe de dezvoltare si tipuri de personalitate. In viziunea lui Bandura si Mischel, persoanele isi dezvolta deprinderi si competente in domenii particulare. In loc sa isi dezvolte constiinte sau ego-uri sanatoase, ei isi dezvolta competente si linii motivationale de actiune care sunt specifice pentru contexte specifice. Un astfel de punct de vedere subliniaza capacitatea persoanei de a face distinctii intre situatii si de a-si regla comportamentul intr-un mod flexibil, in functie de obiectivele personale si de cerintele impuse de situatie.