Obiectivele modulului

Familiarizarea cu conceptul si modelele teoretice ale comunicarii interumane. n3e23ex
Cunoasterea modului de structurare, a continutului si a efectelor comunicarii interpersonale.
Familiarizarea cu structurile de comunicare in grupurile sociale restranse.
Familiarizarea cu metodele de evaluare a comunicarii in grupurile sociale restranse.

1. CONCEPTUL DE COMUNICARE. MODELUL COMUNICARII INTERUMANE.

Fenomenul comunicarii interumane constituie in prezent o tema predilecta de investigatie pentru mai multe ramuri ale stiintei: lingvistica, sociologia, psihologia, semiotica, estetica, teoria informatiei s.a. Fiecare disciplina aduce optica ei specifica. Psihologia sociala studiaza fenomenul comunicarii ca mod de interactiune intre persoane / grupuri, ca relatie mijlocita de cuvant, imagine, gest, semn sau simbol.
Pentru a intelege mai bine perspectiva specifica psihologiei sociale sa ne gandim, de pilda, la rezolvarea unei probleme in grup. Fie A ansamblul de informatii puse in joc de o sarcina sau problema. O parte din A constituie informatiile primare pe care grupul, respectiv componentii grupului le detin la inceputul activitatii, constituind mesajul facut sa circule. Celelalte informatii se numesc secundare, pentru ca se obtin in cursul activitatii, plecand de la regruparea -; in mintea fiecaruia - a numeroaselor date primare si secundare. Spre exemplu, solutia unei probleme de aritmetica este o informatie secundara, obtinuta prin regruparea elementelor problemei, care sunt, in general, informatii primare si secundare. Este usor de stabilit ca aflarea solutiei presupune procese de evocare mnezica si de prelucrare a informatiei in mintea fiecarui participant, furnizand noi elemente si informatii. Acestea intereseaza psihologia sociala numai in masura in care se transforma in mesaje externe, intrand in circuitul grupal al informatiei. Cu alte cuvinte, procesele si atributele intrapsihice sunt puse oarecum intre paranteze; ca acte psihice la nivel individual, ele fac obiectul psihologiei generale. Devenind mesaje, cu o arie de difuzare precisa in grup, ele dau nastere la interactiuni, produc efecte asupra comportamentului participantilor, si in consecinta, intra in sfera de preocupari a psihologiei sociale.
Reluand, psihologia sociala studiaza fenomenul comunicarii ca relatie interumana, ca forma specifica de interactiune. Orice activitate comuna-in productie, in viata sociala, in munca pedagogica, in cercetarea stiintifica - presupune schimbul de informatii, adica procese si relatii de comunicare.
Intr-o acceptie foarte larga comunicarea este actiunea de a face ca un individ (I) - situat intr-o epoca intr-un anumit loc -; sa-si insuseasca experienta referitoare la datele si evenimentele ambiantei de la un alt individ sau sistem(E),folosind elementele de cunoastere care le sunt comune(Moles, 1986).
Exista forme de comunicare si in lumea infra-umana. Sociologii si psihologii cauta sa-si restranga studiul la procesul comunicarii in societate, la relatiile intre oameni.Ca fenomen social, procesul comunicarii angajeaza pe oameni cu toata incarcatura lor psihica, ceea ce nu se intalneste in lumea animala, unde are o semnificatie pur instrumentala. Hiperbolizarea aspectelor comune a dus la consecinte reductioniste, cu efecte negative. ”Capacitatea de a avea limbaj-observa P. Lindsay si D. Norman (1972) - este, probabil, proprietatea cea mai importanta si totodata unica a constiintei umane…Momentul asimilarii limbii marcheaza o cotitura decisiva in dezvoltarea copilului”. Alaturi de gesturi, mimica, artele figurative; limbajul face parte dintr-o multime vasta de fenomene-conduitele simbolice. La baza tuturor acestor fenomene, inclusiv a limbajului, se afla functia semiotica. Intr-o definitie larga, functia semiotica desemneaza capacitatea de a utiliza semne/simboluri ca substitute ale obiectelor, respectiv actiunilor si de a opera cu acestea in plan mintal. Omul opereaza prin si cu semnele ca si cu / prin referentii acestora - spune P.Fraisse. Combinatorica mintala dobandeste prin aceasta noi dimensiuni, exercitandu-se in absenta obiectelor de cunoscut, realizand saltul de la real la posibil.
Conceptul de comunicare apare, in psihologia sociala, in doua sensuri. Se vorbeste mai intai de comunicare in masa, cand informatia este produsa de o singura sursa si e susceptibila de a fi transmisa unui public oricat de mare prin radio, televiziune, proiectie cinematografica etc. In cazul acesta lipseste ”feed-back-ul” imediat al mesajului, iar persoanele care il recepteaza constituie de cele mai multe ori o masa practic dispersata, fara sa constituie propriu-zis un grup social. Pe de alta parte comunicarea poate lua forma relatiei interpersonale directe, care se inscrie de cele mai multe ori intr-un grup conturat, iar membrii se afla in contact direct, conexiunea putand sa functioneze continuu.Fig.1 a si b redau in mod intuitiv cele doua sensuri.

a b
Figura 1

In prezentul capitol avem in vedere in primul rand grupul primar, inclusiv grupul restrans, in interiorul carora procesul de comunicare ia forma relatiilor interpersonale. De asemenea ne referim intr-o anumita masura si la colectivitati medii(intreprinderi, servicii, unitati scolare etc.) in care cele doua forme de comunicare amintite mai sus coexista sau interfereaza.
Studiul proceselor de comunicare prezinta in zilele noastre un interes practic nemaiintalnit. S-au inmultit extrem de mult mijloacele de comunicare interumana; inregistrarea magnetica se afla la indemana oricui, schimbul clasic de mesaje scrise se face acum prin telex, fax etc.; asistenta calculatorului s-a extins foarte mult, a aparut internetul. Toate acestea pastreaza, multiplica, dirijeaza sau transmit informatia scrisa si orala cu o viteza remarcabila.
Problema circuitului informatiei si a retelei optime de comunicare priveste orice colectiv de munca din cele mai variate sectoare ale vietii sociale.
Ideea de a se trata o tema complexa plecand de la o schematizare a procesului real, de la un model abstract a devenit o cerinta aproape curenta in stiinta.
O asemenea tratare, chiar daca ramane o prima aproximatie, aduce un plus de ordine si de precizie in descrierea faptelor. In fig. 2 este redata -;dupa W. Meyer- Epler (1963) -; schematizarea grafica a comunicarii interumane.
Distingem in aceasta schema, mai intai, emitatorul (E) si receptorul (P), intre cele doua puncte(sursa si destinatar), distincte in spatiu sau timp, se interpune canalul sau calea de comunicare. Pentru ca informatia sa treaca prin acest canal ea trebuie redata intr-o forma apta de transmisie. Mesajul trebuie deci transpus intr-un cod (sistem de semne si reguli de combinare), care sa fie comun cel putin in parte emitatorului si receptorului. In schema din figura 2, aceasta relatie este redata de cele doua cercuri secante: unul din cercuri RE indica repertoriul emitatorului, al doilea (RR) - repertoriul receptorului, in timp ce partea hasurata marcheaza repertoriul comun (RE n RR).Prin repertoriu se intelege multimea de semne fixate in “memoria” subiectului.

Figura 2

Asa cum s-a aratat comunicarea presupune un cod interiorizat comun, care este in mod curent limba, impreuna cu mijloacele neverbale de comunicare: mimica, gesturile, miscarea si atitudinea corpului, organizarea spatiala a comportamentului. Limba reprezinta codul fundamental. Mesajul este o secventa ordonata de elemente, proiectata pe un repertoriu de semne de care emitator in conformitate cu legitatile de constructie (combinare) proprii domeniului.
O comunicare poate fi codata sau analogica, ori cele doua forme deodata. Comunicarea codata utilizeaza cel mai adesea un limbaj sau, in genere, limbajul. Aici se cuprind mesajele verbale cu toate resursele limbii. Comunicarea analogica inglobeaza mijloacele neverbale - gestul, mimica, privirea, intonatia, ritmul vorbirii etc.- si insoteste informatia codata. Activitatea gestuala analogica pastreaza o asemanare fizica sau simbolica cu referentul.
Intr-un sistem de comunicare, la punctul de destinatie (R) mesajul urmeaza sa se retransforme in forma sa originala (informatie, idee, concept etc.).Evident, intre parteneri, nu “circula “informatia propriu-zisa, ci mesajul -; purtat de udele sonore, textul tiparit, mimica, gesturi-care trebuie descifrat cu o distorsiune sau pierdere minima. De notat ca orice emitator uman este “programat” in mod normal si ca receptor, situatia curenta in viata de toate zilele fiind aceea de dialog.
In acest circuit complex se pot produce erori si anume: erori de codare si recodare, erori determinate de incongruenta codurilor la emitator si receptor, erori ce apar in timp ce semnalul traverseaza canalul si altele. Toate sursele de eroare sunt numite cu un termen comun - zgomot.
Studiile experimentale asupra timpului de reactie simplu sugereaza ideea ca omul se comporta ca si cum ar constitui o singura cale de comunicare pentru trecerea semnalelor; daca un mesaj este emis inainte de a se obtine raspunsul la mesajul anterior, raspunsul la al doilea mesaj este decalat in timp pana ce raspunsul la primul mesaj a avut loc.
Modelul comunicarii interumane infatisat mai sus este inspirat din teoria informatiei. De indata ce ne indepartam de modelul informational si scufundam diada comunicationala E-R - desprinsa prin abstractizare - in contextul social concret in care ea se instituie, ni se dezvaluie laturi, momente si determinari multiple. Orice schimb de informatii si opinii este socialmente inscris si datat.
Fara indoiala, gesturile, activitatea vizibila a celui care vorbeste au o valoare comunicativa; ele vehiculeaza, in interactiunea sociala, un ansamblu de informatii care lipsesc in mesajul verbal propriu-zis. Cercetarile anilor ’60 au aratat un interes deosebit mijloacelor neverbale de comunicare. R. L. Birdwhistell (1970) estima ca mijloacele verbale nu poarta mai mult de 30-35% din semnificatiile vehiculate intr-un dialog social. E.Mehrabian estimeaza ca numai 7% din comunicarea unei emotii se realizeaza prin canalul verbal, 55% se transmite prin canalul vizual si 33% prin canalul paralingvistic (tonul vorbirii, accent, ritm, pauze). Canalul vizibil domina asupra continutului verbal in comunicarea afectiva (cf. Sears, D., Peplau, L. si Taylor, P., 1991). P.Ekman (1978) a verificat exactitatea perceptiei afective la mii de indivizi apartinand unor culturi diferite. El a prezentat subiectilor fotografii cuprinzand expresii faciale pentru emotii variate. S-a constatat un acord deplin in identificarea a sase emotii de baza: bucurie, tristete, manie, teama, surpriza si dezgust, ale caror expresii sunt universale. Dincolo de aceste procese emotionale, variabilitatea interculturala isi spune cuvantul. S-a observat, de pilda, ca in situatii publice, subiectii japonezi lasa sa se vada putini indici ai sentimentelor traite. Expresia faciala este mai standardizata decat gesturile. Alti autori, utilizand o lista mai mare de expresii emotionale, au constatat pe ansamblu doar un nivel de exactitate superior hazardului ceea ce nu inseamna mare lucru. Procentul maxim de identificari exacte(intre 70 si 80%) s-a regasit la aceleasi sase emotii de baza enumerate de Ekman, la care se adauga si tabloul de suferinta.
Lucrarile lui R.Birdwhistell amintite mai sus, sugereaza o anumita opozitie intre comunicarea verbala si cea neverbala, care face apel la “limbajul corpului”. Autorul vorbeste de “kinezica”, pe care o defineste ca fiind "studiul aspectelor comunicative ale miscarilor corporale invatate, expresive definite, devenind un sistem de comunicare." Gesturile si limbajul verbal se integreaza intr-un sistem format dintr-o multiplicitate de moduri de comunicare. Pentru Birdwhistell, semnificatia unui gest luat izolat nu exista; gestul se integreaza intr-un sistem interactional cu canale multiple care se confirma sau se infirma reciproc. Procesul de comunicare utilizeaza de regula toate modalitatile senzoriale. A izola si retine un singur ”infrasistem” - limbajul verbal - nu pare o operatie justificata pentru analistul comunicarii.
Grupul de cercetatori cunoscut sub numele de scoala de la Palo Alto(G.Bateson, P.Watzlawick, J.Helmick-Beavin, D.Jackson s.a.) pun semnul egalitatii intre comunicare, mesaj si comportament. Intr-o asemenea viziune, orice act comportamental capata - in procesul interactiunii - valoare de mesaj. Doua persoane prezente nu pot sa nu comunice. Contrarul comunicarii poate fi tacerea; ori aceasta devine si ea mesaj cu sensuri diferite in functie de context. Scoala de la Palo Alto propune un model sistemic: comunicarea este un proces social permanent care inglobeaza modalitati de comportament foarte variate - cuvant, gest, privire etc.-ce alcatuiesc un tot integrat. Nu se pot izola mesaje, pentru ca ele capata sens numai in contextul de ansamblu al modurilor de comunicare. Orice mesaj este in acelasi timp un continut si o relatie, ceea ce presupune o situare la nivele diferite. In acest sens se vorbeste de “ metacomunicare” (P.Watzlawick, J.Helmick-Beavin, D. Jackson, 1972).De exemplu, distinctia dintre informatie si opinie. Ziaristul relateaza fapte si evenimente dar el amesteca limbajul factual cu opinii despre aceste fapte. In felul acesta informatiei originale i se suprapune o metacomunicare ce trebuie sesizata distinct (cf. J.Faverge, 1976).Tot asa, aspectul relational poate fi considerat ca un mesaj secund, care, ingloband pe primul, face transparent modul in care acesta este privit. Exista faptele care se deruleaza si o versiune interpretativa a lor, ceea ce se presupune o operatie de repliere asupra acestora(metacomunicare).
Cercetari ulterioare au retusat anumite exagerari. Experimentele efectuate in replica de B.Rime (1984) au incercat sa elimine sau sa reduca artificial partea neverbala a comunicarii, instaland ecrane opace la jumatatea distantei dintre partenerii de dialog sau restrictionand motricitatea gestuala a comunicarii acestora. Daca ponderea componentei neverbale ar fi intr-adevar de 65-70% - cum sugera Birdwhistell -schimburile verbale ar trebui sa fie profund afectate. Or, datele experimentale nu arata diferente notabile intre prestatia comunicationala a partenerilor aflati fata in fata si a perechilor de vorbitori separati prin panouri opace. Dificultati apar in situatia experimentala -; in absenta vizibilitatii reciproce-in ceea ce priveste sincronizarea interactiunilor, a sesizarii pauzelor sau tacerilor. De asemenea, cand vocea interlocutorului este mai stinsa sau in cazul deficientei auditive, acestea trebuie compensate pe cale vizuala, ceea ce nu se reuseste decat partial. Concluzia lui B.Rime este insa exagerata: contributia motricitatii in procesul de comunicare ar putea fi pusa intre paranteze fara mare pierdere.(p.440).Componenta neverbala ocupa periferia canalului atentiei, centrul acestuia fiind rezervat sarcinilor de codare -;decodare. Modelul teoretic al raportului dintre verbal si neverbal in comunicare - sustine Rime - este perspectiva figura X fond proprie procesului perceptiv. Aceasta perspectiva este dinamica, reversibila. In anumite momente componenta verbala ocupa centrul canalului atentiei, in alte momente acest rol il detine activitatea gestuala analogica. Ponderea principala revine insa comunicarii verbale, care poate suplini prin plus de redundanta absenta semnalului neverbal. Autorul recunoaste participarea gesturilor in comunicare evocand situatia in care s-ar suprima semnalul sonor in timpul unei dezbateri televizate. Aceasta ar face vizibila masa de miscari care schiteaza si puncteaza continutul discursului. ”Forma obiectului evocat - arata Rime - miscarea sa, relatia cu alte lucruri, atributele sale, localizarea in spatiul geografic sau in spatiul logic al locutorului ("pe de o parte", "pe de alta parte") sunt rand pe rand figurate prin gesturi “(p.434).
Se ridica obiectii serioase si apropo de echivalarea: comportament = comunicare. In aceasta privinta, este mai corect sa legam comportamentul comunicativ de un cod. Un gest care constituie prin el insusi o informare-in loc sa fie un semn care trimite la altceva -;poate fi numit comportament informativ. El este un mod de interactiune dar nu este o comunicare. Comportamentul este comunicativ cand participa la un cod. (M.von Cranach, 1973, p.152)
Rezumand: in psihologia sociala ne intereseaza intreaga semantica a conduitei comunicative, care se dezvaluie mai bine - asa cum s-a aratat -; daca este integrata in contextele in care se produce si anume: relatia E-R, codul lingvistic si mimicogesticular, microgrupul, mediul social mai larg, conditiile social istorice. Actele de comunicare se subsumeaza in permanenta unor cadre sociale, fie ca este vorba de un simplu dialog intre doua persoane fie ca avem in vedere schimbul de mesaje intr-o unitate sociala mai larga. Vocabularul, repertoriul gesturilor, sintaxa gramaticala si cea logica, cerintele contactului psihologic etc. sunt preluate, interiorizate de individ ca o zestre socio-culturala.
Modelul abstract al comunicarii ca expresie stilizata a schimbului de mesaje intre oameni, constituie doar punctul de plecare in analiza psihosociologica.
Sub unghi psihogenetic, trebuie remarcata valoarea formativa deosebita a procesului comunicarii cand este vorba de functiile psihice superioare. Cum arata L.S.Vigotski(1971), instrumentele cognitive ale copilului sunt mai intai prefigurate, elaborate gratie interactiunilor sociale pentru a fi apoi integrate, interiorizate de catre indivizi. Orice functie psihica, sugereaza autorul, apare pe scena de doua ori: odata pe plan social - ca activitate impartita intre adult si copil, deci ca relatie interpersonala; a doua oara pe plan intrapsihic ca fenomen intern, ca actiune/functie interiorizata, proprie copilului insusi.
Spre exemplu, copilul isi insuseste limbajul intr-o activitate comuna cu adultul, intr-o relatie interpersonala. Aratand copilului un obiect, mama il si denumeste: "cana”, ”lampa”, ”papusa” etc. Gestul indicator este un mijloc de organizare a perceptiei copilului; el ajuta la desprinderea obiectului de pe fondul celorlalte lucruri, in timp ce cuvantul fixeaza informatia data. Daca, la inceput, copilul urmareste numai gestul mamei, ulterior il utilizeaza el insusi pentru a desprinde un obiect sau altul. De asemenea, mai intai percepe cuvantul mamei pentru a-l utiliza apoi el singur, reperand un obiect sau altul, ori evocandu-l in absenta acestuia.

Pe un alt plan, in scoala, copilul isi insuseste cunostintele si deprinderile gratie unei activitati comune profesor-elev, pentru ca acestea sa devina apoi achizitii proprii scolarului insusi. Ceea ce tanarul face astazi impreuna cu maestrul, maine va face in chip autonom. Acest principiu-avansat de Vigotsky- al interiorizarii functiilor, care ofera cheia explicatiilor multor achizitii cognitive, este reluat astazi de multi cercetatori de psihologie sociala si transculturala (J.Bruner, W.Doise s.a.).

2. COMUNICAREA, CA RELATIE INTERPERSONALA

Forma cea mai raspandita de comunicare in activitatea profesionala, ca si in viata cotidiana, este dialogul, schimbul de replici, in cadrul careia cei doi parteneri se gasesc intr-o situatie comuna si se pot vedea adeseori reciproc. Mesajul se construieste atat in cuvinte, cat si in limbajul gesturilor, intr-o simultaneitate sau o suprapunere usor contrapunctata. “Elementul mimic sau gestual (…) devine indicator sau procedeu de descriere a unui obiect, a unei persoane, a unui fapt, exprimand el insusi sensul pe care l-ar fi exprimat un cuvant: reperul vizual este integrat in enuntul verbal, devine element al frazei” (Sl.Cazacu, 1973 p.158).
Cu ajutorul unor tehnici de laborator s-au studiat o serie de factori care influenteaza comunicarea interpersonala si anume: gradul de apropiere sau proximitatea spatiala, limitele si intinderea contactelor fizice in aceste relatii, stilul cald sau autoritar de comunicare, schimbul de priviri ca forma de comunicare, volumul si ritmul interactiunilor, dinamica autodezvaluirilor reciproce s.a.
Intr-un grup de discutie reunit in jurul unei mese rotunde - in conditiile unei conduceri minimale - numarul de mesaje trimise de fiecare individ este maxim spre partenerul din partea opusa (de vis-a-vis) si descreste regulat de o parte si de alta, asa cum se poate vedea in fig.3 pentru subiectul A. Volumul de mesaje transmise catre partenerii de discutie este oarecum proportional cu lungimea sagetii trasate in desen.
Modul de structurare a comunicarilor ramane in principiu acelasi pentru fiecare subiect (B, C, …). Dupa numele autorului care a descris fenomenul, acest mod de structurare s-a numit “efectul Steinzor”. Lucrurile se schimba in prezenta unui lider puternic, cand participantii isi dirijeaza privirile si mesajele spre persoana cu status superior sau spre locurile imediat invecinate subiectului.
Sub un anumit aspect, spatiul fizic in care se misca oamenii ne apare structurat gratie relatiilor sociale. Persoanele care se cunosc foarte putin au tendinta de a mentine intre ele o distanta, persoanele ostile refuza sa-si stranga mana sau sa-si adreseze reciproc cuvinte. Modul de dispunere spatiala intr-un grup releva adeseori tipul de comunicare pe care persoanele doresc sa-l stabileasca. In cadrul unor experiente s-a constatat ca liderii au tendinta sa se aseze la extremitatile unei mese dreptunghiulare. Astfel, cand un grup de “jurati”, care urmau sa aleaga un presedinte, au fost invitati sa ia loc in jurul unei mese dreptunghiulare (1-5-1-5), simpla ordonare spatiala facea transparente anumite relatii interpersonale: persoanele plasate la extremitati au fost alese de cele mai multe ori in functii de conducere. Observatia cotidiana arata ca doua serii de pozitii sunt favorabile schimburilor verbale intre indivizi si anume pozitiile “vis-a -;vis” si cele imediat invecinate intre doua persoane (Ch.Abravanel si W.Ackerman, 1973).
Fig.3 Efectul Steinzor

In interiorul unui grup social, al unei culturi, comportamentul proxemic este intr-un sens “normat”; este statuat gradul de proximitate fizica admis in diferite tipuri de relatii interpersonale (prietenie, dragoste, simple cunostinte, etc.). De asemenea, gestul de strangere a mainii, luarea de brat, precum si alte gesturi de apropiere mergand pana la tandrete formeaza o gradatie sau scala de proximitate fizica avand semnificatii bine stabilite intr-un grup.
La cele amintite se adauga schimbul de priviri sau contactul vizual, care a format obiectul unor inregistrari mai precise (filmare, videoinregistrare, observare). Intr-o incapere iau loc in jurul unei mese doua persoane (A si B), dintre care una -; sa zicem B -; este complicele experimentatorului si actioneaza dupa un program stabilit inainte. Din camera alaturata este urmarit dialogul, inregistrandu-se dinamica privirilor persoanei A. In fig.4 este redat montajul experimental (cf.M.Argyle, 1967).
Persoana B se comporta dupa instructiuni prestabilite si nu este necesar sa fie filmata. Se releva existenta unui tipar comun in dinamica schimbului de priviri. Pe baza experientei curente se poate “citi”, in privirea celuilalt, interesul fata de mesaj, dorinta de a initia, continua sau intrerupe convorbirea, acordul sau rezerva interlocutorului, feed-back-ul comunicarii. Contactul vizual constituie, totodata, si o tehnica sociala, un segment al comportarii (privirea binevoitoare, manioasa, supusa, etc.).
Spre exemplu, intr-o situatie cu mai multi participanti, daca A doreste sa initieze o relatie cu B isi indreapta privirea spre acesta. Daca B raspunde privindu-l direct (pe A) inseamna ca accepta dialogul, daca priveste “ pe alaturi” faptul denota refuzul sau evitarea relatiei. Semnificatia gestului variaza in functie de context. Intr-o disputa, daca B coboara privirea, gestul inseamna supunere, resemnare sau acceptarea “victoriei” celuilalt; daca B doreste sa-l respinga va privi mai intai manios la A, apoi se va uita “ pe alaturi s.a.m.d. Un contact vizual prelungit devine stanjenitor, trezeste suspiciuni in anumite conditii; in alte situatii el denota un interes sporit fata de persoana vizata, uneori cu subtext afectiv. Oamenii se simt deranjati cand devin obiectul perceptiei celorlalti; se instituie parca o situatie de control sau de dominare (f. M.Argyle, 1967).Schimbul de priviri se transforma usor in tehnica de influenta sociala. In cadrul tiparului comun exista numeroase variatii individuale.

Figura 4

In mod obisnuit sensul comunicarii interpersonale nu se reduce doar la aspectul ei functional, adica la schimbul de mesaje ocazionat de rezolvarea unei sarcini comune. Dialogul sistematic intre doua persoane A si B se poate initia si mentine pe baza unei motivatii mai profunde, pentru a inlesni sau pastra apropierea sau convergenta lor reciproca. Spre exemplu, doi colegi de munca sau doi prieteni pastreaza mereu contacte pentru a ramane orientati simultan unul spre altul si totodata fata de evenimente, valori etc. care fac obiectul contactelor reciproce. Th. Newcomb (1965) a schitat o teorie a actelor comunicative, cladita pe notiunea de convergenta, care incearca sa dezvaluie motivarea si dinamica unei categorii largi de contacte interumane in viata cotidiana.
Chiar si in cele mai simple acte de comunicare sunt implicate doua persoane (A si B) care discuta despre lucruri sau evenimente (X) ce fac parte din universul lor comun.
Schematizand, se contureaza sistemul A-B-X, in care opereaza doua categorii de vectori: pe de o parte, atractia reciproca intre persoanele angajate in dialog, pe de alta parte- atitudinea lor fata de obiecte, evenimente sau alte persoane din jur. Fig. 5 reda aceasta configuratie: intre A si B exista relatii reciproce in primul rand de afinitate, dar convergenta nu exclude inca deosebirea, diferenta pana la un punct. Prin extensiune schema ar fi aplicabila si relatiei reciproce negative intre doua persoane -; cum admite Newcomb- desi in cazul acesta nu mai este vorba de convergenta, ci de divergenta. Se intelege ca raporturile intre A si B -; care sunt persoane -; nu mai sunt de loc independente de atitudinile lor fata de al treilea element (X). Apare o dinamica specifica a acestor relatii care se supune unor regularitati. In mod obiectiv, orientarea persoanei spre un eveniment, obiect, lucru etc., se defineste prin directie, selectivitate si persistenta in conduita subiectului. Atitudinile asemanatoare manifestate de A si de B, fata de X se pot numi “ relatii simetrice”. Aceasta simetrie constituie, la randul ei, sursa de confirmare, de validare sociala a parerilor si atitudinilor consolidand astfel relatia interpersonala si dorinta de reiterare a dialogului. Tendinta sau aspiratia la simetrie in atitudini devine motiv de comunicare. Statistic aria de contacte intre oameni sporeste in urma acordului si scade in urma dezacordului. Convergenta in atitudini ii face pe oameni sa se caute, sa-si vorbeasca unii altora, in timp ce divergenta, dezacordul pe teme de principiu sau in aprecieri duce -; de regula - la evitarea contactelor reciproce. Atractia interpersonala constituie simultan cauza si efect al comunicarii.

Figura 5. Schema si sistemul de baza A-B-X

Frecventa comunicarilor variaza in functie de gradul de atractie dintre persoane. Chiar si incercarea de a exercita o influenta asupra cuiva porneste de la un element de atractie. Intr-un grup caracterizat prin coeziune, fluxul de comunicari este dirijat cu precadere spre persoana cu opinii divergente pentru a o “ recupera”; volumul de mesaje cu asemenea adresa creste pana atinge un maximum, dupa care scade sensibil, persoana in cauza fiind repudiata de grup.
Revenind la schema tripolara A-B-X, sa notam si posibilitatea ivirii divergentei, a dezacordului intre A si B. Cu cat este mai puternica atractia lui A fata de B cu atat va cauta sa reduca mai mult diferenta sau abaterea eventuala intre propria atitudine fata de X si aceea pe care o inregistreaza la B. Restabilirea echilibrului poate lua forme diferite (cf. Th.Newcomb); a). apropierea celor doua atitudini gratie evolutiei unuia sau a celor doi parteneri; b).prin atenuarea importantei acordate obiectului sau evenimentului care formeaza sursa tensiunii, dezacordului; c).in caz de esec a celor doua alternative a si b, poate avea loc reducerea intensitatii relatiei afective intre A si B, ceea ce va diminua si nevoia de comunicare reciproca.
Pe masura ce convergenta sau afinitatea intre A si B scade, comunicarea reciproca se va limita la informatii de simpla asociere sau convietuire. Spre exemplu, sotii care nu se mai iubesc isi reduc temele comune de discutie la aspectele exterioare ale convietuirii.
Evident, observatiile prezentate au numai o valoare statistica. In practica, intalnim prieteni care se pun de acord sa nu mai discute intre ei pe teme in care se afla in dezacord. La fel si in familie, sotii pot convenii sa nu mai aduca in discutie problemele in care ei sunt in divergenta. In viata stiintifica si culturala se pot intalni dispute, polemici intre prieteni, fara ca aceasta sa-l desparta pe plan afectiv. Din pacate, frecventa acestor “acte comunicative” nu este prea mare. O polemica intre prieteni sfarseste de multe ori intr-o ruptura de ordin afectiv intre ei.
In ansamblu, comunicarea este o fereastra deschisa spre lumea complexa a relatiilor interumane.

3. MODURI DE STRUCTURARE A COMUNICARILOR IN GRUP

In mod obisnuit, comunicarea se produce intr-un ansamblu de conditii materiale legate de asezarea oamenilor in spatiu (in puncte sau incaperi diferite), de apropierea sau departarea serviciilor (cladirilor), de posibilitatea de a reuni membrii colectivului, de a transmite mesaje prin reteaua postala etc. Evident, toate acestea pot favoriza sau stanjeni schimbul de informatii, bunul mers al lucrurilor. Configuratia canalelor de comunicare intre diferite posturi de munca intr-o unitate sociala constituie reteaua de comunicare.
Cand un grup, un organism social functioneaza si pe masura ce anumite obisnuinte se cristalizeaza, o serie de canale nu sunt utilizate, in timp ce altele vor fi saturate. Densitatea mesajelor pe diferite canale variaza in functie de sarcinile grupului si de exigentele de economicitate. Configuratia functionarii reale, modul in care se distribuie mesajele, fluxul de comunicari pe diferite canale ale retelei alcatuieste structura comunicarilor (cf.Cl. Flament, 1965).
In studiile de psihologie sociala se ia ca unitate de comunicare mesajul, adica ceea ce este comunicat dintr-o singura interventie de un emitator. Aceasta este o aproximatie statistica destul de rapida a fenomenului. In cadrul vietii de grup (de ex. o reuniune de discutii, o sedinta etc.) se noteaza numarul comunicarilor emise de fiecare dintre membrii grupului catre ceilalti, considerati individual, precum si cele adresate grupului in ansamblu. Pe cat este posibil urmeaza sa se consemneze si comunicarile mimico-gesticulare (spre exemplu, un gest de aprobare, de surpriza, o reactie de opunere etc.). Daca un grup numara n membrii, datele vor apare inscrise intr-un tabel cu doua intrari, n linii - una pentru fiecare emitator - si (n+1) coloane: cate una pentru fiecare receptor, la care se adauga o coloana pentru un grup ca ansamblu. Aceasta matrice a comunicarilor indica structura comunicarilor in grup.
Pentru exemplificare reproducem o asemenea matrice dupa R. Bales (1966).Este vorba de un grup de sase persoane urmarit in 18 sedinte consecutive. Tabelul 1 reda modul cum se repartizeaza comunicarile intre parteneri pe ansamblul reuniunilor. Casutele situate pe diagonala raman goale.

Membrii grupului au fost ordonati, pe de o parte, in functie de numarul de comunicari emise, iar pe de alta parte, in functie de volumul de comunicari ce le-au fost adresate. In randul numerotat cu 1 citim numarul de comunicari emise de membrul proeminent al grupului catre ceilalti participanti (2,3,….,6).In prima coloana gasim volumul de comunicari ce i-au fost adresate de ceilalti. In aceeasi maniera citim datele din tabel cu privire la restul participantilor. O rubrica a fost rezervata grupului ca atare. Se obtine o matrice comunicationala. In tabel, se observa ca valorile descresc pe linii si pe coloane paralel cu totalurile marginale.

Tabelul 1
Diferentele cantitative in participare traduc - dupa opinia lui R.Bales- o diferentiere calitativa in roluri; apare o tendinta de “centralizare” a comunicarilor in jurul unui lider si aceasta se accentueaza pe masura ce grupul creste ca marime. Un asemenea mod de repartizare a mesajelor s-a numit structura centralizata si a fost pus in corelatie directa cu ierarhia de statusuri din grup. Se presupune, bineinteles, ca ierarhia de statusuri este un dat prim si ca ea se rasfrange apoi in modul de structurare a mesajelor intr-o reuniune colectiva.
Sa luam acum un grup format, sa zicem, din 5 membrii (N=5). Ei pot comunica intre ei in diferite feluri. Figurile 6,7 si 8 redau trei moduri de organizare a comunicarilor, despre care va fi vorba in continuare.
Presupunem, deocamdata, ca locul de regrupare a informatiilor in colectiv - ceea ce constituie centralizatorul - nu este a priori definit; nu se stabileste nici macar daca acesta trebuie sa fie unic. Sarcina pusa grupului admite, teoretic, un intreg ansamblu de configuratii de comunicare, printre care se disting doua tipuri extreme (cf. Cl.Flament, 1965). a) structuri centralizate (Sc) in care (N-1) membri ai grupului isi trimit informatiile lor la cel de al N-lea care le centralizeaza, gaseste solutia si comunica celorlalti.(fig.6);exista N configuratii distincte de acest tip deoarece fiecare subiect poate fi centralizator; b) structura omogena (Sh) caracterizata prin aceea ca fiecare din membri transmite celorlalti informatiile sale si fiecare procedeaza pe cont propriu la regrupare (fig.7), gasind individual solutia pe care o impartaseste celorlalti; exista o singura configuratie de acest tip.
Figura 6 Figura 7 Figura 8

Avand N=5, cele doua tipuri de structuri pot fi redate grafic ca-n fig.6,7;sagetile indica trimiteri de mesaje si totodata de raspunsuri. Exista si structuri intermediare, spre exemplu o configuratie in diagonala (ca in fig.8) cu doua puncte de regrupare situate la extremitatile diagonalei. In practica, o structura de comunicare poate fi aleasa de grup sau i se poate impune.
In colectivitati obisnuite, caracterizate prin diferentierea statusurilor potrivite unei organigrame, fluxul de comunicari este mai mare de la inferior la superior, faptul fiind interpretat prin aspiratia oamenilor la promovare, la un status superior. Informatia ascendenta intr-o intreprindere, spre exemplu, este partial filtrata pentru a nu ajunge la conducere mesaje care ar compromite un statut.
Ierarhia statusurilor afecteaza destul de mult informatia descendenta. Doua mesaje riguros identice nu au acelasi sens in raport cu sursa de la care provin, spre exemplu, de la directorul general sau de la un sef de birou. S-a observat, de asemenea, faptul ca in marile unitati sau institutii, persoanele dispar in dosul functiilor, ca atarna mai greu in cantar functia celui care semneaza mesajul decat numele sau (cf. P. Jardillier,1971). Pe de alta parte, se semnaleaza creditul acordat comunicarii date in scris, grija de a se “ acoperi cu hartii”, cu dispozitii sau refuzuri in scris. Documentul scris angajeaza persoana in mod public. Informatia descendenta poate aparea, la nivelele de jos trunchiata, saracita. De aici si reducerea participarii la decizia personalului de executie de la aceste nivele. Comunicarea unilaterala lasa nesatisfacut receptorul, care nu se poate lamuri deplin, nu poate adresa intrebari. Sedintele colective, adunarile generale constituie bune ocazii de intregire a informarii, permitand si un castig de timp.

4. CONTINUTUL SI EFECTELE COMUNICARII

Studiul cantitativ al mesajelor prezinta un caracter statistic, grosier; rezultatele sale sunt insa instructive. Analiza cantitativa trebuie completata cu o analiza calitativa, privind continutul mesajelor.
Intr-o intreprindere, spre exemplu, oamenii simt nevoia sa cunoasca mediul in care isi desfasoara munca, sa se orienteze in el cu siguranta. Reusita activitatii depinde de convergenta exacta a unui mare numar de locuri de munca, de eforturi specializate, care trebuiesc precis orientate asupra sarcinilor ce le revin. Totodata o informatie minima despre ceea ce fac ceilalti - cu care individul intra in contact, interfereaza - este de asemenea necesara pentru conjugarea eforturilor si pentru a fi inteles mai bine mecanismul din care face parte. Datele referitoare la modul de executare a lucrului constituie informatia operationala. Pentru a fi eficace ea trebuie difuzata la timp si in volumul necesar fiecarui post de munca. Transmiterea unei informatii inutile consuma din timpul necesar inregistrarii unei informatii necesare. Pentru acest motiv, in legatura cu comunicarile ce trebuie facute urmeaza sa se stabileasca precis destinatarii, calendarul de difuzare si continutul mesajului. Cu cat specializarea este mai accentuata intr-o unitate, cu atat informarea despre munca celorlalti aflati in stransa conexiune, trebuie sa fie mai bogata.
Alaturi de date asupra continutului muncii, in intreprindere trebuie sa se transmita si o informatie de motivare care urmareste sa asigure integrarea grupului in sarcinile si telurile unitatii mai mari. Aceasta trebuie facuta de pe pozitii de onestitate deplina pentru a obtine colaborarea echipelor, initiative inteligente, participarea cu raspundere la activitatile comune. Oamenii accepta mult mai usor decizii, chiar mai putin favorabile daca ele apar ca o necesitate obiectiva si inteleasa si nu ca dispozitie arbitrara a unei persoane. Conteaza si alegerea suportului (vizual, auditiv, etc.), modul de transmitere, inclusiv persoana care face comunicarea, apoi usurinta decodarii de catre receptor (prezenta unui limbaj comun). Informarea subalternilor este o expresie a respectului fata de ei, un gest de apreciere si de incredere, in timp ce absenta informatiei de motivare constituie o sursa de insatisfactie.
Analiza de continut. In studierea continutului informatiei, de utilizare curenta sunt grilele de clasificare sau setul de categorii.
Pe baza unei investigatii preliminare se adopta definitii operationale pentru fiecare categorie din setul propus. Spre exemplu, se precizeaza categoria “informatie” in felul urmator: “Comunicarile care au drept functie de a furniza informatii obiective, tehnice sau factuale, fie cu privire la tema in discutie, fie referitor la organizare; aceasta categorie include si comunicarile care dau exemple sau ilustrari” (R.W.Heyns). Pentru a inlesni intelegerea, definitiile sunt insotite apoi de exemplificari.
Pentru validarea grilei de clasificare se constituie un lot de persoane competente, carora li se prezinta setul de categorii in cadrul unui instructaj cu exercitii de utilizare a grilei pe liste de comunicari. Se face apoi proba pe un material bine precizat si daca acordul intre “judecatori” atinge un nivel prevazut, grila este acceptata ca satisfacatoare.
Mesajele pot fi clasificate in functie de teme, fie in functie de rolul comunicarilor in procesul discutiei colective, dezvaluindu-ne astfel dinamica unor fenomene de grup.
Una din grilele de categorii, cunoscute pentru analiza schimburilor reciproce in discutiile de grup, a fost propusa de R.Bales in anii ’50. Ea este destinata analizei grupului de discutie, vizand indeosebi procesul de luare a deciziilor. In cadrul observatiei se consemneaza si se repartizeaza in categorii comportamentul manifest al subiectilor, deci mesajele. Exista fara indoiala, doua laturi sau nivele ale schimbului de mesaje: pe de o parte continutul verbal si intelectual manifest, usor de sesizat si de notat (oamenii vorbesc, asculta, raspund, voteaza, decid etc.); pe de alta parte, exista si o latura mai discreta dar observabila (tonul interventiei, audienta ei, statutul persoanei, gesturi, taceri, etc.). Acestea din urma nu rezulta din simpla “lectura” a faptelor de conduita ci presupune o interpretare.
Categoriile cuprinse in grila sunt grupate in 6 teme sau aspecte:
(1)orientare-comunicare: se dau sau se cer informatii;
(2)evaluare :se da parerea proprie sau se cere opinia altuia;
(3)influenta: se dau sau se cer sugestii sau directive;
(4)decizie: se exprima acordul sau dezacordul;
(5)climatul emotional (atmosfera): se manifesta o tensiune sau o scadere de tensiune;
(6)integrare: se exprima solidaritate sau antagonism.
Dupa cum se vede in cadrul fiecarui aspect apare o alternativa: se da -; se cere; acord - dezacord; solidaritate -; opunere etc. Intr-o lista desfasurata rezulta 12 aspecte sau categorii, stabilite de autor pe baza unei practici indelungate de observare a discutiilor in grup si dupa numeroase tatonari (la inceput au fost 85 categorii, apoi s-au redus la 12). Cele 12 categorii pot fi regrupate in 4 aspecte, notate A, B, C, D, ca in figura de mai jos.
Fiecare interventie sau schimb de comunicari ce apare in campul perceptiv al observatorului este clasificat in una -; si numai in una - din cele 12 categorii pe baza unei fise de tabelare. Frecventa mesajelor este de cca. 15-20 pe minut. Prin interactiune se intelege cuplul interventie-raspuns, a da - a primi, actiune - reactiune etc.
Cu observatori bine pregatiti se obtine - dupa Bales - o buna fidelitate (r intre 0,75 si 0,95) in inregistrarea frecventelor fiecarui tip de comportament. Datele obtinute permit sa se determine modul in care se distribuie interventiile in cadrul discutiei in functie de grila de categorii. Figura 9 cuprinde un asemenea profil al tipurilor de mesaje si frecventa lor.

Figura 9.Tipuri de interactiune si frecventa lor relativa

Sensul conotativ al mesajului .Orice mesaj poate fi analizat - dupa N.Fischer (1987) -; si sub alt aspect si anume la doua nivele: denotativ si conotativ. Aceasta distinctie poate fi ilustrata si mai bine pe mesajul verbal.
Fiecare cuvant sau secventa verbala prezinta un inteles, un continut notional, dar si o anumita rezonanta afectiva. De exemplu, cuvantul “pace” are o semnificatie conceptuala relativ precisa, dar si un anume rasunet afectiv in constiinta noastra. Ceea ce denota un cuvant, continutul sau conceptual (sensul denotativ) este redat obisnuit, prin definitie si reprezinta notele caracteristice ale unei clase de obiecte sau evenimente desemnate prin cuvantul respectiv. Alaturi de acest continut cognitiv, o secventa verbala sau un cuvant poarta si un sens conotativ, gratie asociatiilor pe care le produce in constiinta fiecaruia. Amprenta subiectiva a unui cuvant sau a unei secvente verbale corespunde unei anumite atitudini practice sau afective (stare emotionala, dispozitie de actiune). Acest halo atitudinal / emotional a fost denumit sensul conotativ al cuvantului, spre deosebire de sensul denotativ, care acopera continutul informational propriu-zis.
Pentru studierea sensului conotativ al cuvintelor, C.E.Osgood a propus o tehnica de analiza numita de el “ diferentiator semantic”, despre care s-a vorbit in legatura cu evaluarea atitudinilor. Procedeul de lucru comporta o suita de adjective antonime asezate in perechi: puternic - slab, cald - rece, activ - pasiv, bun -;rau, etc. Fiecare cuplu de adjective bipolare defineste o scala marcata de la -;3 la +3, trecand prin 0 (care indica zona neutra). Ansamblul scarilor alcatuieste o grila de evaluare. Practic, se cere subiectului sa evalueze, sa judece un concept (cuvant) trecandu-l prin aceasta suita de scale din care se contureaza in final un profil grafic. De aceeasi tratare se poate bucura un sunet, o expresie faciala, un tablou etc.
Exemplu:
Pe un lot de elevi din clasele a VII-a, respectiv a XI-a s-a verificat sensul conotativ al cuvantului “familie”, obtinandu-se profilurile din figura 10. Fiecare elev a primit cate o grila de evaluare avand notate perechile de adjective bipolare si diviziunile respective.
Cuvantul “familie” este situat succesiv de catre subiect in cadrul fiecare scale. Aceasta situare se face notand un “x” in dreptul diviziunii alese. Unind in final punctele marcate se obtine o linie franta care reda in forma vizuala halo-ul afectiv al cuvantului. De exemplu, “familia” are un halo emotional pozitiv, ea apare ca “ceva" puternic, activ, cald, bun, destins, placut etc.; acesta ar fi aproximativ rasunetul afectiv al conceptului amintit. Pornind de la profiluri individuale se poate obtine prin insumare un profil modal care sa fie reprezentativ pentru un grup. In figura 10 este redat un asemenea profil modal, care se obtine retinand acele diviziuni ce intrunesc - in colectivitatea studiata - sufragiul majoritar in cadrul fiecarei scale. In final, se poate citi “in filigran” atitudinea grupului studiat fata de fenomenul (conceptul) in cauza.

Cand constiinta unei persoane se patrunde de semnificatia unui cuvant sau a unei secvente verbale are loc o absorbtie semantica, o amplificare a intelesului in functie de contexte diferite si de raportari la obiecte si evenimente similare. Paralel se imbogateste si sensul conotativ, rasunetul emotional al cuvintelor. Teoretic, constituirea continutului semantic, inclusiv a halo-ului emotional, urmeaza o lege de maximum, adica este un proces ascendent pana la punctul de saturatie.
Dincolo de un nivel critic, repetarea cuvintelor in acelasi context duce la suprasaturatie: se pierde puterea de asociatie a cuvintelor, iar rezonanta lor afectiva se stinge. Faptul este atestat experimental (Jacobovits, L.A., Hogenraad,R.,1968). Pe baza diferentiatorului semantic putem urmari stingerea ecoului emotional al unui mesaj verbal, pierderea puterii sale de asociatie ca efect al simplei repetitii. Profilul semantic al unui cuvant repetat pana la saturatie tinde sa se restranga in zona mediana (notata cu 0), desi la inceput acest profil prezenta o infatisare bine marcata, cu polarizari de o parte sau de alta a diviziunii 0. In figura 11 poate fi urmarit acest lucru: profilul redat prin linia continua a fost intocmit la inceputul experientei, iar profilul in linie punctata reda halo-ul emotional al aceluiasi cuvant la sfarsitul experientei de repetare.
Figura 10. Profiluri semantice
Fireste, experimentul impinge la limita o situatie cotidiana pentru a desprinde mai bine influenta unui factor sau altul. In conditii experimentale putem repeta acelasi cuvant oricat dorim; in comunicarea practica cuvantul apare, de regula, in combinatie cu altele. Experimentul surprinde efectul repetitiei pure, ceea ce permite analiza faptului cotidian de comunicare, unde factorii se combina, se afla in interactiune. Ne putem da seama de mecanismul prin care anumite secvente verbale isi pierd orice rezonanta, devin simple clisee fara ecou in constiinta celor care le sunt adresate.
Figura 11. Profil semantic (inainte si dupa repetitie)

5. INTERACTIUNEA RETEA -; STRUCTURA DE COMUNICARE

Reteaua de comunicare prefigureaza modul de structurare al schimbului de mesaje intr-un grup. Ea poate fi considerata o structura a priori a comunicatiilor in grup(G.N.Fischer, 1987). Situatiile reale pot fi “miniaturizate” in conditii de laborator, pentru a fi studiate mai bine. Studii in acest sens a intreprins, Alex Bavelas si colaboratorii sai (1966). Tipurile de retele realizate experimental pot fi redate prin grafice, cum sunt cele din figura 12, unde punctele reprezinta indivizii iar liniile - canale de comunicare. A.Bavelas propune determinarea unui indice de centralitate. Suita de retele din figura ilustreaza acest lucru: reteaua in forma de X este mai centralizata decat cea in Y, dupa cum reteaua in forma de lant prezinta un grad de centralizare mai mare decat reteaua circulara. Pozitia cea mai centrala in primele trei retele o are persoana C, in timp ce in reteaua circulara pozitiile sunt egale. Reiese in mod intuitiv ca pozitia cea mai centrala intr-o retea de comunicare este pozitia cea mai apropiata de toate celelalte. Distanta este masurata prin numarul de verigi sau canale comunicative necesare pentru ca mesajul sa parvina pe drumul cel mai scurt de la o pozitie la alta. In interiorul retelei, vecinii pot comunica direct, in timp ce legatura cu altii mai indepartati urmeaza sa fie mijlocita. Spre exemplu, in reteaua in X, comunicarea intre B ti D este mediata de C, intervine deci un releu; tot asa, in reteaua in forma de lant comunicarea intre E si B este mijlocita de releele (D si C):

Figura 12

In orice retea, numarul minim de comunicari este dat de formula:
Cmin = 2(N-1).
A.Bavelas a pornit de la ideea de a preciza anumite caracteristici matematice ale grafului care reprezinta reteaua de comunicare si de a studia apoi in mod experimental influenta acestor proprietati asupra vietii grupului. Este vorba de grupe restranse (mai frecvent in grupe de 4 sau 5 membri).
Exemplu:
Fie reteaua de comunicare in forma de lant din figura 13 la care vom determina indicele de centralitate a fiecare pozitii.

Figura 13
Se observa ca de la p la q avem o singura veriga de legatura, de la p la r sunt doua canale comunicative s.a.m.d. Se poate scrie mai pe scurt: de la p la q = 1 de la q la p =1 de la p la r = 2 de la q la r = 1 de la p la s = 3 de la q la s = 2 de la p la t = 4 de la q la t = 3 de la p la x = 10 de la q la x = 7 sau d p.x =10 sau d q.x =7
In aceeasi maniera se stabilesc distantele pentru fiecare din celelalte pozitii din retea, obtinand: dr.x=6, apoi ds.x=7 si dt.x=10. Insumand aceste distante din retea, avem S=10+7+6+7+10=40. Daca notam distantele corespunzatoare fiecarei pozitii cu Si, indicele de centralitate (Ci) este catul dintre S si Si.

Astfel: Cp=40/10=4; Cq=40/7=5.7; Cr=40/6=6.7; Cs=40/7=5.7; Ct=40/10=4;
Acestia sunt indicii de centralitate corespunzatori fiecarei pozitii din retea. Se poate determina si un indice global de centralitate pe ansamblul retelei prin insumarea indicilor fiecarei pozitii.

Caracteristicile matematice ale grafului ce reprezinta reteaua isi spune cuvantul in organizarea si activitatea grupului. H.Leavitt a facut experiente cu retelele din fig. 14 si a constatat deosebiri in ceea ce priveste cota de erori in rezolvarea problemelor in recunoasterea spontana a unui lider si in gradul de satisfactie a participantilor. Exista un paralelism deplin intre indicele de centralitate si pozitia de lider; in retelele in forma de X, Y si lant, calitatea de lider este atribuita aproape unanim persoanei aflate in pozitia C, in timp ce in reteaua circulara proportiile se repartizeaza pe cele 5 pozitii. Cota de erori variaza, de asemenea, in functie de centralitatea retelei. Acolo unde centralitatea este egal repartizata nu se contureaza un lider, cota de erori este mai mare, se depune o activitate intensa, organizarea este lenta dar satisfactia este mai mare.

Figura 14

In retelele cu o centralitate ridicata si precis localizata, organizarea se produce rapid si este stabila, cota de erori este mai redusa dar satisfactia participantilor este scazuta, ceea ce poate aduce scaderi in rezultate dupa un termen mai lung (cf. H. Leavitt, 1965).
Rezumand 18 studii, M.E. Shaw conchide ca diferentele majore apar intre retele centralizate si retele descentralizate. In cazul probelor simple, retelele centralizate sunt superioare sub aspectul timpului necesar pentru rezolvare, a volumului de mesaje si a cotei de erori. In schimb, cu sarcini mai complexe - rezolvarea de probleme aritmetice sau discutii de grup - retelele descentralizate intrunesc indici superiori sub aspectele mentionate. Satisfactia este intotdeauna mai mare in retelele descentralizate.
Se releva, de asemenea, ca trecerea unui mare numar de mesaje printr-un singur punct aduce o saturatie a acestui punct si o deteriorare a rezultatelor grupului. Pozitia centrala in modul de structurare centralizat prezinta riscul saturatiei.
Cl.Flament(1969) studiaza interactiunea dintre reteaua de comunicare existenta intr-un grup si structura de comunicare pe care o alege sau i se impune (grupului) in functie de natura sarcinii (problemei). Autorul a utilizat ca retele experimentale cele din fig. 15, cu 4 respectiv 5 persoane. Desi se reprezinta grafic in acelasi fel, reteaua si structura de comunicare sunt totusi distincte.

Un grup poate decide sa lucreze in cadrul unei retele omogene (Re) dupa tiparul unei structuri centralizate (Sc); va trebui deci sa-si aleaga un centralizator, dupa care o serie de canale - cele care leaga indivizii periferici - devin superflue.
Un alt grup poate decide sa lucreze in cadrul unei retele centralizate (Rh) dupa o structura omogena (Sh); in cazul acesta un numar de comunicari vor trebui “releate”: centralizatorul va mijloci schimbul de mesaje intre subiectii periferici.
Se pot stabili anumite caracteristici a priori pentru fiecare cuplu retea -; structura, precizandu-se volumul minim de comunicari pentru rezolvarea sarcinii, numarul de relee, numarul de canale inutile, centralizatorii posibili, s.a.m.d.
Figura 15

Pe baza datelor experimentale se confrunta apoi indicii obtinuti cu valorile anticipate.
Fiind data o retea se pune problema modului efectiv de structurare in conditiile alegerii libere. Concluzia este ca alegerea structurii tinde spre concordanta sau izomorfism intre structura si retea dupa un principiu de economie, de maximizare a efectului. Grupele aleg configuratia cea mai eficace dupa o suita de tatonari, deci prin comportamente spontane.
Odata aleasa o structura de comunicare, grupul nu o realizeaza perfect. Volumul de comunicari efective este in general mai mare decat volumul de mesaje prevazute in mod teoretic. De aceea, se ia ca indicator raportul dintre cifra reala si cea teoretica.
In cadrul unui experiment cu grupe de cate 5 membri, Cl.Flament (1969) a opus doua situatii:(1) de concordanta sau izomorfie intre retea si structura: Rc Sc si Rh Sh si (2) de antagonism intre retea si structura: Rc Sh si Rh Sc.
Cum era de asteptat, situatia de izomorfie s-a dovedit cea mai eficienta. In situatiile de antagonism structura - retea s-a inregistrat la inceputul experientei un mare numar de comunicari redundante si de control. De asemenea, in modul centralizat de lucru intervine un numar relativ important de comunicari de organizare (alegerea centralizatorului, dirijarea fluxului de mesaje etc.).De notat ca spre sfarsitul experientei toate grupele se conformeaza practic organizarii teoretice cele mai eficace. Intervin aceleasi principii de economie care maximizeaza efectul intr-un cadru dat. Raportul dintre indicii efectiv obtinuti si cei calculati in mod teoretic se apropie de 1, deci valorile lor se egalizeaza.
Datele acumulate pana in prezent se refera la grupe restranse; regularitatile constatate nu sunt influentate de faptul daca numarul participantilor este de 3, 4 sau 5. Nu au fost insa studiate grupe cu mai multi membri. Concluziile formulate raman relevante pentru grupurile mici.

BIBLIOGRAFIE

Abravanel, Ch., Ackermann, W., Language et communication, in “Introduction a la psychologie sociale” (dir. S. Moscovici), 2, Paris, Libr. Larousse, 1973.
Argyle, M., The psychology of interpersonal behavior, Middlesex, Penguin Books, 1967.
Bales, R., Some uniformities of behavior in small social systems, in “The language of Social Research” (eds. P. Lazarfeld, M. Rosenberg), New York, The Free Press, 1966.
Birdwhistell, R. L. Kinesics and Context, New York, Ballantine Books, 1970.
Collins, E. B., Raven, H. B., Group structure attraction, coalitions, communication and power, in “The handbook of social psychology”, Second edition (eds. G. Lindzey, E. Aronson), vol. IV, Massachusests, Addison-Wesely, Publishing Comp., 1969.
Cranach, M., La communication non-verbale dans le contexte du comportement de communication, in “Introduction a la Psychologie Sociale” (dir. S. Moscovici), vol. 2, Paris, Libr. Larousse, 1973.
Ekman, P., Facial expression, in “Nonverbal behavior and communication” (eds. A.W. Siegman, S. Feldstein), Hillsdale, N.Y., Lawrence Erlbaum, 1978.
Faverge, J.M., Introduction a la Psychologie Professionelle, Bruxelles, Presses Univ. de Bruxelles, 1976.
Fischer, G. N., Les concepts fondamentaux de la Psychologie Sociale, Paris, Bordas, 1987.
Flament, C. I., Les processus de communication, in “Traite de psychologie experimentale”, IX (dir. P. Fraisse, J. Piaget), Paris, PUF, 1969.
Flament, C. I. Theorie des graphes et de structures sociales, Paris, Gauthier-Villars, 1965.
Jacobovits, L. A., Hogenraad, R., La phenomene de la satiation semantique, Bulletin de Psychologie, 3-4, 1968.
Jardillier, P., Relations et communications dans l’entreprise, in “Traite de Psychologie apliquee”, 4, (dir. M Reuchlin) Paris, PUF, 1971.
Leavitt, H. J., Quelques effets des divers reseaux de communications sur la performance d’un group, in “Psychologie sociale, textes fondamentaux” (dir. A. Levy), t. 1, Paris, Dunod, 1965.
Lindsay, P., Norman, D., Human Information Processing, New York, Academic Press, 1972.
Menahem, R., Le differentiateur semantique, Annee psychologique, 1968.
Meyer-Eppler, W., Problemes informationnelles de la communication parlee, in “Communication et language”, Paris, 1963.
Moles, A., Theorie structurale de la communication et la societe, Paris, Masson, 1986.
Newcomb, Th., Ebauche d’une theorie des actes de communication, in “Psychologie sociale theorique et experimentale” (dir. C. Faucheux, S. Moscovici), Paris, Mouton Edit., f.a.
Rime, B., Language et communication, in “Psychologie Sociale” (dir. S. Moscovici), paris, PUF, 1984.
Sears, D., Peplau, L., Taylor, Sh., Social Psychology, 7-th Edition, New Jersey, Prentice Hall, 1991.
Slama-Cazacu, T. (red.) Cercetari asupra comunicarii, Edit. Academiei R.S.R., Bucuresti, 1973.
Vigotski, L.S., Opere psihologice alese, I, Bucuresti, E.D.P., 1971.
Watzlawick, P., Helmick-Beavin, J., Jackson, D., Une logique de la communication, Paris, Editions du Seuil, 1972.