1. Cercetari privind predictia comportamentului dissocial si antisocial i3y6yj
Pentru a lua masurile profilactice care sa duca la scaderea consi¬derabila a delincventei juvenile, trebuie mai intai detectati factorii cauzali interni (neuro-psihici) si externi (de mediu), care sa fie studiati in inter¬relatiile lor multiple, asa cum de altfel actioneaza in dezvoltarea psihica a copiilor si tinerilor si in maturizarea lor sociala.
Factorii interni sunt factorii ce tin de potentialitatile si structura neuro-psihica a copilului si tanarului, de unele particularitati care s-au for¬mat sub influenta factorilor externi, de mediu, indeosebi a celor familiali. Dintre factorii externi, mai importanti sunt cei socio-culturali, economici, socio-afectivi si educationali din cadrul microgrupurilor si macrogrupurilor umane in care trebuie sa se integreze, treptat, copilul si tanarul - incepand cu familia, care constituie “celula sociala” de baza pentru formarea personalitatii acestora.
Mai multi cercetatori au studiat posibilitatile de predictie si profila¬xie a delincventei juvenile. Dintre studiile mai cunoscute le amintim, mai intai, pe cele ale sotilor Sheldon si Eleanor Glueck (1950), G.H. Gough (1960) si ale lui W. Kwaraceus (1966), efectuate in S.U.A.
Sheldon si Eleanor Glueck au elaborat asa-numitele “tabele de predictie” a delincventei, care se bazeaza in principal pe depistarea timpu¬rie a copiilor proviniti din familii unde relatiile socio-afective dintre soti, ca si cele dintre parinti si copii, prezinta carente remarcabile. Acest instru¬ment de predictie se bazeaza pe studiul comparativ a 500 delincventi mi¬nori si a 500 nedelincventi, corespunzatori ca virsta, sex, statut socio-eco¬nomic, apartenenta etnica. Rezultatele sotilor Glueck, confirmate si de alte cercetari, arata ca principalele deosebiri dintre delincventi si nedelincventi trebuiesc cautate in relatiile socio-afective intrafamiliale. Sh. si E. Glueck, considera ca principalii factori cauzali ai delincventei juvenile rezida in variabilele care reflecta: a) disciplina impusa de tata; b) supravegherea copiilor de catre mama; c) afectiunea tatalui; d) afectiunea mamei; e) co¬eziunea familiei.
Acesti indicatori sunt considerati a avea o suficienta valoare predictiva si ar permite o prognoza indeajuns de certa pentru a ne pro¬nunta daca minorul este sau nu in pericol de a deveni delincvent. Desigur, aceste opinii si respectiv “tabelele de predictie” ale sotilor Glueck au un fundament stiintific, dar noi consideram ca in predictia delincventei juve¬nile trebuie sa tinem seama si de particularitatile neuro-psihice (tipul de activitate nervoasa superioara, temperamentul, firea introvertita sau extravertita, structura afectiva etc.), ale minorilor si tinerilor, intrucat intot¬deauna factorii externi actioneaza prin intermediul conditiilor interne, influ¬entand in acest mod dezvoltarea psihica si socializarea indivizilor.
Pornind de la consideratia ca delincventa are la baza un “defect de socializare” a individului, G.H. Gough propune utilizarea unei scari de socializare (“So”) cu 54 itemi, pentru predictia comportamentului antisocial al predelincventilor si delincventilor. O “masurare psihologica” a socializa¬rii, asa cum este propusa de autor, presupune ca dimensiunile sociologice si psihologice sunt interdependente. G.H. Gough se ridica impotriva diho¬tomizarii social - asocial si considera socializarea ca o dimensiune continua, indivizii plasandu-se in diverse puncte ale acestei linii continue. Autorul a aplicat scara de socializare (“So”) la 41 de esantioane, totalizand 2.000 delincventi de toate categoriile, si 18.000 subiecti-martori (nedelin¬cventi). G.H. Gough arata ca scorul mediu de socializare distinge net grupele de delincventi si nedelincventi. Scara de socializare indica nivelul de maturitate sociala, integrarea si capacitatea de a judeca si respecta normele sociale. Fiecare grup (de delincventi sau nedelincventi) se gases¬te, astfel, plasat pe un punct precis al scarii de socializare.
W. Kwaraceus si alti cercetatori au propus pentru predictia comportamentului antisocial o alta cale metodica, si anume cea a analizei retrospective (“postdictive”- T. Bogdan) a unor cariere infractionale, urma¬rind decelarea unor factori comuni, care se manifesta deschis in compor¬tament. Acesti factori sunt sesizabili si pentru persoanele care nu au o pregatire speciala in studiul delincventei (parinti, profesori etc.). Desprinsi din analiza carierelor infractionale ei au nu numai o valoare constativa - ca factori criminogeni generali -, ci, totodata, se pot considera si ca indicatori cu mare valoare predictiva. Astfel, W. Kwaraceus a stabilit ca in orice cariera infractionala apar comportamente care prin frecventa si gravitatea lor pot da indicatii asupra tendintei minorilor si tinerilor spre delincventa. Asemenea indicatori ar fi: absente frecvente de la scoala, o atitudine indi¬ferenta fata de invatatura, atitudine rebela fata de autoritatile scolare si reprezentantii ordinii, reactii disproportionate si violente fata de diferite situatii si fata de colegi, tendinta de a se asocia cu elemente depravate, utilizarea precoce si frecventa a unui limbaj obscen si violent, minciuni si furturi frecvente chiar inainte de varsta de 9 ani, preocupari sexuale precoce, “consumare” de literatura pornografica, vizionarea frecventa a filmelor cu un continut necorespunzator din punct de vedere educativ etc. “Delinquency Proneness Check List” elaborata de W. Kwaraceus cuprinde, astfel, un numar mare de comportamente usor identificabile atunci cand se manifesta si care au o mare valoare predictiva pentru tendinta spre devianta sociala. Acest instrument a fost experimentat si la noi in tara, cu rezultate multumitoare. Dupa cum spune T. Bogdan, acesti indicatori (factori), alaturi de cei de natura familiala, socio-economica etc., pot da un tablou cu suficienta forta de predictie privind delincventa juvenila, pentru a lua masurile profilactice necesare.

2. Relatiile dintre disfunctiile maturizarii sociale si recidivarea comportamentului antisocial
Dupa cum se stie, valorile semnifica standardele culturale care genereaza norme institutionalizate. In acest sens, valoarea exprima o rela¬tie sociala cu un anumit specific, prin care comunitatile umane, respectiv societatea, vizeaza concordanta dintre idei, fapte sau procese si necesi¬tatile sociale, istoriceste conditionate de praxis.
Maturizarea sociala se refera la insusirea de catre tineri a valorilor si a modalitatilor de comportament dezirabile social, la dezvoltarea unei perceptii sociale adecvate, la intelegerea corespunzatoare a problemelor sociale din mediul sociocultural, la realizarea adecvata a statusului si rolurilor sociale. Desigur, in conditile societatii democrate exista premise si conditii pentru ca socializarea, ca parte esentiala a educatiei ce se realizeaza de-a lungul unor etape succesive, sa atinga cote valorice adecvate. Astfel se ajunge la dezvoltarea capacitatii individului de a mentine un echilibru dinamic intre trebuintele personal-individuale, personal-sociale, intre trebuintele si aspiratiile sale si nevoile si proiectele societatii, ca expresie a maturizarii psihosociale. Dar, datorita unor disfunctii de diverse naturi ale socializarii unor copii si tineri, se poate ajunge in unele cazuri individuale la dezarticulari grave ale valorilor, la predominarea pentru anumite perioade de timp a unor atitudini negative fata de societate, fata de unele institutii, ceea ce denota neinteriorizarea sau insuficienta interiorizare a valorilor morale, dar si a celor economice, ajungindu-se la incalcarea normelor de convietuire sociala si a legilor tarii.
In cele ce urmeza vom prezenta pe scurt rezultatele unei investigatii din care rezulta clar importanta interiorizarii valorilor pentru maturizarea individulala a individului.
Am luat in studiu un lot de delincventi in varsta de 18 - 21 ani, ca¬re au savarsit furturi repetate, si un lot de 20 infractori in varsta de 18 - 21 ani care au savarsit talharie si violuri, internati spre reeducare intr-un penitenciar. Acestor subiecti le-am aplicat Scara de socializare (So) ela¬borata de psihologul G.H. Gough, precum si un Chestionar referitor la opinia tanarului despre procesul de reeducare si reintegrare sociala. Datele culese prin aceste instrumente psihologice le-am raportat la cele obtinute pe baza unui Ghid de convorbire cu persoanele care se ocupau de reedu¬carea si resocializarea acestor delincventi.
Analiza si interpretarea datelor obtinute are ca suport teoretico-metodologic conceptul de maturizare sociala, operant si in abordarea de¬lincventei juvenile. Din aceasta perspectiva, delincventul este un individ cu o insuficienta maturizare sociala in raport cu varsta, care are dificultati de integrare sociala, intrand in conflict cu cerintele unui sistem valorico-nor¬mativ, inclusiv cu normele juridice si legile tarii.
Trecand la analiza datelor obtinute prin investigatia noastra, ne vom opri la aspectele esentiale legate de scopul cercetarii efectuate. Mai intai este util de remarcat faptul ca delincventii din ambele loturi se gasesc la un nivel redus de maturitate sociala, ceea ce reiese din scorul mediu foarte scazut la Scara de socializare (26 puncte din 54 posibile). De asemenea, judecata morala a delincventilor studiati este redusa, ceea ce reiese si din analiza raspunsurilor la Scara de socializare. Astfel, 13 subiecti din lotul de delincventi care au savirsit furturi si 6 delincventi cei care au savarsit tilharii sau violuri declara ca “sunt bucurosi cind un avocat abil reuseste sa obtina achitarea unui criminal”. De asemenea, 3 subiecti cu delictul furt si 5 subiecti cu delictul tilharie si viol declara ca “adesea nu au senzatia ca au facut ceva rau sau necinstit”. La circa 1/3 dintre delincventii investigati, din Scara de socializare, rezulta ca au avut conflicte cu autoritatea adulta (parinti si profesori) inca din copilarie, ca au vrut uneori sa-si paraseasca familia, sau ca uneori au vrut sa fuga de acasa.
Desigur, exista diferente interindividuale in privinta gradului de maturizare sociala, scorurile la Scara de socializare obtinute de delincventi mergand de la 14 puncte pana la 35 puncte. Analiza cantitativa si calitativa a rezultatelor obtinute de delincventi la Scara de socializare ne da indicatii utile pentru proiectarea actiunilor educative, de reeducare, menite sa duca la cresterea gradului de maturizare sociala a acestor indivizi. Individu¬alizarea masurilor de resocializare (de socializare concordanta) este o cerinta fundamentala in reeducarea delincventilor, masurile “terapeutice” psihopedagogice si sociologice fiind adecvate fiecarui caz. Astfel se stie ca delincventii care se afla pe nivelurile inferioare ale maturizarii sociale nu pot fi reeducati doar prin masuri psihoterapeutice sau prin metoda convingerii cu diversele ei variante verbale, aceste incercari agravandu-le uneori tendintele dissociale sau antisociale. Dupa T. Bogdan (1973), agravarea dezadaptarii in asemenea cazuri se explica prin insuficienta capacitate de a stabili relatii interpersonale adecvate, ceea ce face sa aiba relatii indezirabile social cu semenii lor, sa nu inteleaga intentiile educative ale altora si in cele din urma, pur si simplu, sa nu simta nevoia de a se incadra in normele sociale si juridice. La aceste atitudini isi aduc con¬tributia mediile delictogene sau mediile cu potential educativ redus, antu¬rajul cu preocupari indezirabile social in cadrul carora isi petrec o mare perioada de timp cei ce ajung sa comita diverse infractiuni. Iata de ce trebuie sa ne dea mai mult de gandit anturajul in care isi petrec timpul liber tinerii care au fost eliberati din centrele de reeducare sau din peniten¬ciare, ca si alti tineri ce pot veni in contact cu medii delictogene. Se stie, de altfel, ca dezvoltarea psiho-sociala a unei persoane depinde de dezvol¬tarea psiho-sociala a celorlalti indivizi cu care se afla in interactiune. Or, din chestionarul aplicat delincventilor studiati reiese ca acestia aveau in mare parte “prieteni” care nu erau incadrati in munca, vagabondau, frecventau des restaurantele si barurile, se ocupau de spargeri, furturi si alte acte antisociale. Este interesant de mentionat faptul ca multi delin¬cventi, care au savarsit talharii, violuri, furturi, in timpul liber practicau spor¬turi cu nuanta agresogena mare (box, karate, etc.), avind prieteni care si ei practicau astfel de sporturi. De aici rezulta ca exista un potential agresogen la acesti tineri, determinat de anumite particularitati tempera¬mentale, iar acesta nefiind socializat la timp a dus, in anumite situatii disfunctionale, de multe ori si sub influenta alcoolului, la acte antisociale grave. Prin actiuni educationale bine concepute, individualizate, se poate ajunge la “socializarea pulsiunilor”, combativitatea si agresivitatea fiind si ele educabile, posibil de socializat, prin masuri fundamentate stiintific, indeosebi din punct de vedere psihologic, pedagogic si sociologic. Dupa cum sustine Karl-Dieter Opp (1979), resocializarea delincventilor este posibil de realizat in conditiile detentiei, iar acest scop al sanctiunii penale, de nuanta educativ-formativa, are prioritate. O resocializare reala nu va avea loc decat atunci cand se iau in considerare principalii factori frenatori ai recidivei in cadrul masurilor “metafilactice” aplicate dupa eliberarea acestor indivizi din locurile de detentie, masuri care trebuie sa contribuie in mare masura la dezvoltarea maturizarii sociale a acestora, la integrarea lor optima in diverse locuri de munca.
G. Basiliade (1983) a investigat predictia recidivarii compor¬tamentului antisocial la fostii delincventi minori si tineri (pana la 26 ani), relevand cativa factori sociali de risc. Acestia rezida mai ales in ineficienta unor forme de control social si a unor masuri educative folosite in procesul de socilaizare concordanta. Unii factori de risc rezulta si din indicatorii relevanti pentru neintegrarea functionala si normativa a fostilor infractori in cadrul unitatilor productive. Pentru precizarea importantei si rangului facto¬rilor sociali de risc, G. Basiliade a procedat la o analiza a probabilitatii - verificata empiric - a tuturor variabilelor independente studiate, punand in evidenta urmatoarea gradare a factorilor de risc:
1) Instabilitatea intr-o activitate social-utila, cu perioade frecvente de viata parazitara.
2) Instabilitate in acelasi loc de munca.
3) Preocupari in timpul liber cu un continut “neutru” din punct de vedere al utilitatii sociale, preocupari cu un continut contrar regulilor de convietuire sociala sau chiar cu un continut antisocial (hoinareala, activitati ilicite etc.).
4) Compozitia si comportamentul grupului de prieteni carac¬terizate prin prezenta unor persoane cu antecedente penale sau care duc o viata parazitara.
5) Nivelul redus de scolarizare si lipsa unei calificari profesionale.
6) Controlul social postpenal si indrumarea educativa, moral-re¬ligioasa nesistematice, discontinue si partiale atat in cadrul mediului fami¬ial cat si scolar.
Dintr-o cercetare efectuata de V. Tantas (1995) rezulta ca 42% dintre recidivisti si 78% dintre minorii delincventi din penitenciarul Gherla nu au nici un fel de calificare, pe baza careia sa le fie garantate venituri, pentru a duce un trai decent dupa liberare. Este de retinut neincrederea recidivistilor in ajutorul social pe care il pot primi de la stat si de la asoci¬atiile nonguvernamentale. Delincventii minori asteapta ajutor, dupa depu¬nerea in libertate, de la familie (72%), de la asociatii de ajutor special gu¬vernamentale si nonguvernamentale (18%), de la prieteni (8%), iar 2% afirma ca nu au de la cine sa primeasca ajutor. Minorii aspira sa ocupe un loc de munca in 38% din cazuri, iar 22% isi exprima dorinta de con¬tinuare a studiilor si obtinerea unei calificari intr-o meserie.

O cercetare interesanta, bazata pe studierea longitudinala (timp de 5 ani) a evolutiei comportamentului delincventilor minori, din care se pot deduce unii factori cu caracter predictiv privind tendinta spre re¬cidivism, a fost realizata in Polonia de F. Zabczynska (1977). Un numar de 100 de copii in varsta de 10 - 11 ani din zona Varsoviei, care au savarsit furturi, au fost supusi in anul 1966 unei investigatii pluridisci¬plinare (psihologice, pedagogice, medicale, sociologice si juridice) cu sco¬pul depistarii factorilor cauzali ai delincventei juvenile si a recidivei. Dupa 5 ani, cand varsta medie a subiectilor era de cca. 16 ani, s-a procedat la un studiu catamnestic, ce viza eventualele delicte savarsite in perioada celor cinci ani, masurile de reeducare luate, situatia scolara, comportarea subiectilor acasa si la scoala, dificultatile in educare, starea sanatatii etc. Datele catamnestice arata ca in perioada celor cinci ani, 70% dintre subiecti au comis noi delicte. Astfel, 37% dintre subiecti au avut in cei cinci ani una sau doua acuzatii de furt, iar 33% au avut intre trei si zece acuzatii de furt sau chiar mai multe.
Cei mai semnificativi factori predictivi privind delincventa mino¬rilor si tendinta spre recidivism sunt urmatorii: fuga de acasa si furturile precoce (multi recidivisti au inceput sa fure de la varsta de 9 ani), con¬sumul timpuriu de alcool, absenteismul scolar inaintea varstei de 10-11 ani, avand drept consecinta intarzierea scolara sau abandonarea scolii. De asemenea, autoarea mentioneaza faptul ca si intarziatii mintal erau intal¬niti in grupurile delictogene. Alcoolismul tatalui, infractionalitatea in familie si neglijarea extrema a copilului erau frecvent intalnite in grupul delinc¬ventilor minori studiati.
Cu toate incercarile care s-au facut, totusi, pana in prezent predictia empirica si chiar predictia stiintifica in domeniul delincventei juvenile ramane o problema dificila. Acest lucru pare insa firesc, avand in vedere faptul ca - dupa cum spune G. Berger - “varietatea umana este infinita”, sau - dupa expresia lui J.P. Sartre ca “omul este ceea ce este si nu este ceea ce este”.
Deci, se poate spune ca in domeniul comportamentului uman previziunea este strict probabilistica, datorita multitudinii si eterogenitatii factorilor externi (economici, socio-culturali, socio-afectivi din microgru¬purile sociale si din macrogrupurile sociale) si a factorilor interni (neuro-psihici, de personalitate), precum si datorita caracterului dinamic al interrelatiilor dintre acestia.
Din problemele teoretice expuse si din analiza rezultatelor investigatiei efectuate de noi, rezulta ca principalii indicatori ai maturizarii sociale sunt reprezentati prin nivelul relatiilor interpersonale ale subiectului, privite sub unghiul dezirabilitatii sociale, precum si prin capacitatea sa de interactiune psiho-sociala, care presupune obiectivarea unor valori. Prin exteriorizarea conduitei in familie, la locul de munca si, in general, in societate, a valorilor interiorizate (morale, economice, ecologice, estetice) individul uman isi releva totodata gradul sau de maturizare sociala.
Maturizarea sociala se leaga, deci, de competenta sociala a unui individ, formata in cursul socializarii sale prin interiorizarea dintr-un sis¬tem de valori a acelora care devin atitudini - valori. Tocmai prin aceasta, competenta sociala reprezinta capacitatea omului de a intrebuinta, con¬form evolutiei individuale, independenta personala si, conform necesitatii sociale, responsabilitatea individuala si raspunderea sociala.

3. Rolul psihodiagnozei in profilaxia comportamentului delincvential si a recidivelor
Legislatia penala prevede efectuarea examinarilor medico-legale pentru minorii care au savarsit diferite delicte, inclusiv prin aplicarea si in¬terpretarea unor probe de psihodiagnostic. Psihologul trebuie sa surprinda, pe de o parte, specificul unor distorsiuni ale relatiilor interpersonale din grupul familial, scolar, grup de “prieteni” etc. cu repercusiuni negative asu¬pra structurarii personalitatii si respectiv asupra comportamentului mino¬rului sau tanarului. Pe de alta parte, in urma examinarilor psihodiagnosti¬ce, se va alcatui portretul psihic al fiecarui delincvent.
Situandu-se pe pozitiile determinismului probabilist, W. Gutjahr (1974) arata ca orice actiune umana poate fi exprimata printr-o formula in care un anumit act comportamental (A) reprezinta o relatie functionala in¬tre factorii situationali (S), trasaturile de personalitate (P) si factorii intam¬platori (I), respectiv: A = f(S,P,I). W. Gutjahr atrage atentia asupra faptului ca fiecare element al formulei are un caracter hipercomplex, ceea ce confera nota strict probabilista a oricarei predictii.
Utilizarea de catre psiholog a unor instrumente de predictie a deviantei - cu toate dificultatile unui astfel de demers - este o necesitate de prim ordin. Datorita faptului ca la delincventa ajung mai ales acei minori ale caror trebuinte biologice, afective, intelectuale, educative si sociale nu au fost satisfacute la timp si in mod corespunzator, multe instrumente de predictie se pot aplica inca de la varsta de 6 ani. Dupa cum a rezultat din capitolul anterior, indicatori predictivi ai delincventei pot fi: utilizarea preco¬ce si frecventa a unui limbaj obscen si violent; atitudine rebela fata de autoritatile scolare si fata de reprezentantii ordinii publice in general; atitudine indiferenta fata de invatatura; reactii agresive fata de diferite situatii si persoane; preocupari sexuale precoce.
Valoarea predictiva a factorilor sociologici, psihosociali si ai celor de personalitate, precum si valoarea predictiva a unor deficiente de ordin educativ, urmeaza sa fie interpretate cu multa precautie, caci un factor predictiv nu este in mod necesar si un factor cauzal potential. Se impune, deci, ca pe langa astfel de instrumente de predictie sa se utilizeze si meto¬de de psihodiagnostic pentru cunoasterea personalitatii. Probe psihologice ca: testul Rosenzweig, Testul Tematic de Aperceptie (T.A.T.), testul Szondi, Inventarul psihologic California s. a. releva si tendintele spre agre¬sivitate ale unor minori si tineri, chiar inainte ca agresivitatea sa treaca din starea latenta in starea manifesta, ceea ce este util pentru luarea unor masuri psihologice, pedagogice, psihiatrice etc. menite sa atenueze agresivitatea si sa socializeze pulsiunile indezirabile. Astfel, T.A.T.-ul apli¬cat copiilor caracteriali evidentiaza nu numai frustrarea afectiva, privarea materiala, sentimentul de nesiguranta etc., ci si dificultatile de identificare, ambivalenta afectiva in raport cu parintii, precum si tendintele agresive. De asemenea, testul Rorschach releva insuficientul control al reactiilor, instabilitatea afectiva, impulsivitatea, descarcarile emotionale fara elemen¬te stabilizatoare si fara control logic. Or, exacerbarea unor astfel de trasaturi, in conditii disfunctionale de viata, faciliteaza trecerea copiilor caracteriali spre predelincventa si spre delincventa. Tocmai de aceea - pe baza informatiilor obtinute prin probele psihodiagnostice si pe alte cai - se impune interventia precoce, prin masuri individualizate de nuanta psihope¬dagogica, sociologica si neuro-psihiatrica atunci cand este cazul, pentru prevenirea delincventei, la care in mai mare masura sunt “predispusi” copiii cu tulburari caracteriale.
Pe baza coroborarii informatiilor psihologice cu cele psihosociale si cu cele sociologice se selectioneaza din timp copiii si tinerii care necesita educatie compensatorie preventiva. In stabilirea “riscului delin¬cvential” se are in vedere faptul ca in cazul delincventei avem de-a face cu o etiologie multicauzala. In cadrul acestei etiologii, sentimentele de nesi¬guranta, de frustrare afectiva, egocentrismul exacerbat, instabilitatea emo¬tiva, impulsivitatea si agresivitatea, criza de identitate si confuzia de roluri apar, evolueaza si se manifesta la adolescenti indeosebi in conditiile edu¬cative precare din unele familii si din unele case de copii. Or, dupa cum arata T. Bogdan (1983), o multipla si cumulativa stare de frustrare, conjugata frecvent cu concomitenta altor factori familiali sau/si extrafami¬liali incompatibili cu structura echilibrata a personalitatii produce “fixatia anormala” dissociala sau antisociala.
In cele ce urmeaza, prezentam principalele obiective ale inves¬tigarii diferitelor substructurii ale personallitatii delincventilor prin metode de psihodiagnostic.

3.1. Cunoasterea perturbarilor din structura si dinamica relatiilor socio-afective
Examinarile psihologice ale delincventilor cu TAT, testul Rorschach, testul Szondi, chestionarul de anxietate Cattell, inventarul de personalitate Eysenck s. a. releva dizarmoniile afectivitatii acestora, expri¬mate, printre altele, in instabilitatea emotiva, sentimente de frustrare afec¬tiva, ambivalenta afectiva, inversiune afectiva, neincredere, ostilitate, agre¬sivitate. In dinamica relatiilor delincventului cu mediul social se produc per¬turbari, care se exprima indeosebi prin comportamente negative. Izvoarele perturbarii se afla in viata de familie, in cadrul careia minorul a trait sub semnul a numeroase carente socio-afective. In diverse contexte disfun¬ctionale de viata se produc distorsiuni periculoase din punct de vedere social, ce duc la edificarea de catre delincvent a unei false intelegeri a modului de a trai printre oameni. Astfel, relatiile interpersonale promovate de delincventi, in loc sa fie orientate spre deschiderea afectiva tonifianta (allocentrism), se bazeaza pe un egocentrism exacerbat, pe “golire afectiva”, pe ambivalenta sau inversiune afectiva. La delincventi nevoia de afiliere, de prietenie, de incredere in altii se converteste in neincredere. Nevoia de dragoste se poate converti in ura, prin procesul destructurant al ambivalentei si inversiunii afective.

Delincventii ajung, deci, la respingerea si denigrarea sentimenelor umanitare, ca expresie a unei profunde distorsiuni in sfera afectiv-motivati¬onala. In aceste conditii isi face loc usor comportamentul agresiv, care la delincventi este in mare masura invatat, dobandit indeosebi in contextul unui climat familial agresogen sau sub influenta grupurilor delictogene. Cercetarile efectuate cu T.A.T. de catre M. Cristescu (1972), V. Preda (1981) au pus in evidenta o corelatie pozitiva intre agresivitatea proiectata de delincventi in istorioarele T.A.T. si comportamentul lor agresiv.
Proba T.A.T., testul Rorschach, Inventarul psihologic California s.a. permit descoperirea agresivitatii latente, ceea ce este util si pentru diagnosticarea si dispensarizarea precoce sau spitalizarea unor persoane cu simptome de psihopatie impulsiva, intrucat stim ca de multe ori aceasta boala psihica are un debut infractional. Redam, spre exem¬plificare, dintre numeroasele istorioare cu continut agresogen pe cea realizata la plansa nr. 15 din T.A.T. de un tanar in varsta de 24 de ani, care a venit la consult datorita unui disconfort psihic caracterizat prin stari tensionale impulsive si instabilitate afectiva.
“Cred ca tipul asta a ucis toti oamenii din glob. Ii pare rau ca nu mai sint oameni pe care sa-i omoare. Dar in acelasi timp se zbate daca a facut bine ce a facut sau nu. In asemenea mod a reusit sa devina imparatul mortilor. Acuma nu-i e teama de nimeni si de nimica. Este singurul mostenitor a toate ce a facut pana acuma omenirea. Parca o sa fie asa pana in eternitate. El nu poate sa moara”.
In urma investigatiilor complexe (cu T.A.T., Ac-ref, C.P.I. si alte probe psihologice), acest tanar a fost indrumat spre consult psihiatric, cu diagnosticul prezumtiv de psihopatie impulsiva, fiind apoi supus unei psihoterapii.
Printr-un studiu efectuat in legatura cu etiologia infractiunilor sa¬varsite prin acte agresive deosebit de violente, de tineri in varsta de 18-26 de ani, am relevat ca psihopatia impulsiva cu pastrarea discernamantului sta la baza infractiunilor savarsite de 28,57% din cazuri. In astfel de situ¬atii, in terapia educationala trebuie sa-si gaseasca locul si masurile psihi¬atrice, pentru evitarea recidivismului. Depistarea precoce a agresivitatii la¬tente este utila intrucat - cu exceptia unor cazuri patologice - cunoscandu-i originile, agresivitatea delincventilor poate fi in mare masura ingradita, inhibata sau socializata (J. Chazal, 1967; R. Pruschy si R. Stora, 1975).

3.2. Cunoasterea distorsiunilor de la nivelul diferitelor substructuri ale moralitatii delincventilor
Dupa cum se stie, dezvoltarea substructurilor intelectuale, afective, motivationale si caracterial-actionale ale moralitatii individului isi pune amprenta asupra nivelului maturizarii sociale a acestuia. Scalele de maturizare sociala, cum sunt cele elaborate de M.Q. Grant si J. Grant (1957), B.T. Palmer (1969), L. Kohlberg (1968), W. Kay (1970), releva ni¬velurile scazute ale “maturizarii interpersonale” a delincventilor, ca expre¬sie a perturbarilor din sfera moralitatii. Prin aceste scale de maturizare sociala se pot stabili unele grade de functionalitate optima, grade ce in procesul reeducarii delincventilor sunt date de un raport adecvat intre ni¬velul si stadiul de maturizare interpersonala a educatorului pe de o parte si pe de alta parte de nivelul si stadiul de maturizare interpersonala a delincventilor cu care acesta poate lucra (B.T. Palmer, 1969). Informatii utile privind diferitele aspecte ale disfunctiilor maturizarii sociale a delin¬cventilor pot fi obtinute si prin Inventarul Psihologic California (C.P.I.). Cercetarile efectuate de M. Minulescu (1963) cu C.P.I. la un lot de 54 de delincventi recidivisti releva, printre altele, grave disfunctii la nivelul factorilor de socializare si adaptabilitate, precum si dificultati majore in planul autocontrolului. C.P.I. scoate in evidenta si insuficienta dezvoltare a judecatilor morale la delincventii recidivisti. De altfel, informatiile obtinute prin scale de atitudini ca si prin metoda biografica si metoda convorbirilor dirijate scot in evidenta perturbarea intregului sistem de constructe personale al delincventilor, care ajung sa-si interiorizeze o serie de non-valori moral-relationale, indeosebi la varsta adolescentei.
Prin observarea comportamentului delincventilor in cadrul institu¬tiilor de reeducare si prin intermediul probelor de personalitate se releva tulburarile diferitelor substructuri ale moralitatii acestora, o “falsa morala” formata prin interiorizarea unui sistem de non-valori (C. Paunescu, 1984). Factorii cauzali ai constituirii unei astfel de “morale false” trebuiesc cautati in istoria vietii fiecarui delincvent, indeosebi in cadrul familiei, incepand din mica copilarie si pana la adolescenta. In cazul in care familia nu isi indeplineste tripla functie in educatia copiilor - reglatoare, socializatoare si individualizatoare (P. Osterrieth, 1973) -, precum si datorita altor impre¬jurari de viata perturbatoare pentru echilibrul psihic, adolescentul nu poate ajunge la un sens al identitatii personale (E.R. Erikson, 1968). In aceste conditii adolescentul manifesta, intr-o anumita masura, o confuzie de roluri; nu stie cine este, unde ii este locul, cui ii apartine. O asemenea confuzie reprezinta, dupa E. R. Erikson (1968), un simptom frecvent la tinerii delincventi. Unii tineri sunt in cautarea unei “identitati negative”, adica opusa celei prescrise lor de catre institutiile sociale si, in general, de catre adulti. Pe aceste temeiuri, delincventul se dezangajeaza socio-moral, manifestand o libertate arbitrara in comportare. Intelegerea denaturata a libertatii individuale duce la structurarea unei “hiperautonomii morale si sociale” (C. Paunescu, 1984). Delincventul aplica in relatiile interpersonale convingerea sa ca cele mai multe disensiuni sau conflicte se pot rezolva doar prin forta, si, totodata, isi insuseste un sistem de motivare a dreptului la o asemenea existenta si libertate agresogena, neavand suficient dezvoltate franele etico-sociale si capacitatea de rezistenta la frustrare.

3.3. Cunoasterea tolerantei la frustrare si a tipului reactiilor la frustrare
Cercetarile bazate pe examinarea delincventilor cu testul de frus¬trare Rosenzweig releva dificultatile de adaptare sociala, de conformare cu grupul social. Toleranta la frustrare este scazuta, majoritatea delincventilor conducandu-se dupa principiul placerii, al satisfacerii imediate a oricaror trebuinte. Reactiile de frustrare sunt, de regula, de tip extrapunitiv, predo¬minand cele de aparare a eului.
Avand in vedere rolul major al starilor de frustrare in etiologia multifactoriala cumulativa a delincventei, precum si importanta evidentierii gradului de toleranta la frustrare si a tipologiei reactiilor la frustrare, redam in cele ce urmeaza rezultatele unei investigatii coordonate de T. Kulcsar (1977). S-au examinat doua loturi de subiecti: un grup alcatuit din 34 de copii cu comportament deviant, baieti in varsta de 13-14 ani, in perioada examinarii fiind internati la Grupul Scolar Special nr. 3 Codlea (Scoala de reeducare) si un grup de control, care a cuprins 39 baieti in varsta de 13-14 ani, elevi in clasa a VIII-a a unei scoli generale.
Examinarea psihologica a constat din aplicarea unor probe psi¬hologice pentru masurarea inteligentei (W.I.S.C. si Raven necolorat) si a unor probe de personalitate: testul de frustrare Rosenzweig (varianta pentru copii) si Testul de Aperceptie Tematica (T.A.T.). Scopul examinarii subiectilor cu testele de personalitate a fost evidentierea unor factori afectiv-motivationali care contribuie, alaturi de factorii intelectuali si volitivi ai personalitatii, la adoptarea unor comportamente adaptate social, sau dimpotriva, deviante. S-a urmarit depistarea cauzelor, legate in special de mediul familial, educativ, care au contribuit la neinteriorizarea corespun¬zatoare a normelor de comportament adaptat social, la nedezvoltarea capacitatii de autoreglare.
Testul Rosenzweig ne informeaza despre modalitatea de reactie predominanta in situatii de frustrare. Ipoteza de la baza testului este ca subiectul se identifica cu personajul frustrat si raspunsul sau indica modul in care ar reactiona in locul acestuia. Situatiile din proba pot fi impartite in doua grupe principale: situatii de obstacol pentru eu, in care un obstacol frustreaza pe subiect si situatii de obstacol pentru supra-eu, in care subiectului i se aduce o acuzare. Testul nu informeaza despre tensiunea provocata de frustrare, ci despre comportamentul extern, manifest. In interpretare, fiecare raspuns este cotat in functie de directia agresiunii (extrapunitiv, intrapunitiv sau impunitiv) si tipul de reactie, care poate fi: a) de predominare a obstacolului (OD), obstacolul fiind mentionat fie in sensul accentuarii severitatii sale (E’), fie este indicat ca non-frustra¬re, sau chiar favorabil (I’), fie este considerat fara importanta (M’); b) de aparare a eului (ED); subiectul fie atribuie altuia vina (E), fie accepta responsabilitatea (I), fie declara ca nimeni nu este vinovat (M); c) de persistenta a trebuintei (NP); subiectul fie incearca rezolva¬rea apeland la serviciile altei persoane (e), fie rezolva singur (i), fie asteapta ca timpul si circumstantele sa rezolve situatia (m).
Caracterul adecvat sau neadecvat al reactiei la situatiile frustrante este conditionat de eficienta reglarii comportamentului. Presupunand ca reglarea conduitei la indivizii cu comportament deviant prezinta deficiente, s-a urmarit identificarea tipurilor mai frecvente de reactie la frustrare la subiectii din scoala de reeducare comparativ cu cei din scoala de masa. Iata cateva exemple. In situatiile 1 si 2 o mare parte din subiectii cu com¬portament deviant reactioneaza agresiv fata de persoana care ii frustrea¬za; in situatia 6, in care copii mai mari refuza sa se joace cu personajul din imagine, acesta fiind considerat prea mic, multi subiecti nu simt caracterul jignitor al situatiei exprimandu-si rugamintea ca totusi sa fie acceptati ca parteneri de joaca; in situatia 15, 48% dintre subiecti insista asupra gravitatii accidentului suferit, pe cand cei din grupul de control minimalizeaza aceasta in 64% din cazuri. In situatia 20, subiectii din grupul experimental iarta partenerul de joc, care din greseala le-a produs o neplacere, in 54,5% cazuri; cei din grupul de control adopta aceasta reactie doar in 14% din totalul cazurilor.

Raspunsurile extrapunitive la situatiile frustrante se oglindesc si in atitudinea tinerilor fata de pedeapsa penala aplicata. Legat de aceste aspecte, V. Dragomirescu (1976) arata ca pentru a obtine date semnificative diagnostice, prognostice si cu semnificatie terapeutic-educativa, momentul optim de aplicare a testului de frustrare Rosenzweig este imediat dupa comiterea delictului. Testul trebuie aplicat in etape, pentru a cunoaste modificarile pragului de rezistenta la frustrare si a unor indicatori ca: nocivitatea agresogena a reactiilor la frustrare si gradul de adaptabilitate sociala a delincventului. Indicatorii respectivi sunt utili in elaborarea actiunilor terapeutice educationale si corectiv-compensatorii pentru prevenirea recidivelor.
In cadrul procesului de reeducare minorul si tanarul delincvent va fi pus in situatia de a constientiza faptul ca imprejurarile de viata negative si frustrarile suferite nu pot constitui motive si scuze pentru incalcarea legii sau pentru abateri de la regulile de convietuire sociala si ca aceste frustrari oricum nu se pot compara cu frustrarea pe care o reprezinta privarea de libertate.

3.4. Cunoasterea nivelului si orientarii inteligentei
Inteligenta este pusa in functie de factorii emotiv-activi ai perso¬nalitatii, care ii imprima si orientarea spre activitati dezirabile sau indezi¬rabile social. Majoritatea delincventilor, desi sunt normali din punct de ve¬dere intelectual, au totusi o personalitate dizarmonica datorita perturbarilor din sfera afectiva, motivationala si atitudinala, utilizandu-si inteligenta pentru savarsirea actelor infractionale, de multe ori prin modalitati ingenioase.
Nivelul mintal scazut reprezinta o premisa a delincventei si a recidivarii comportamentului antisocial, mai ales atunci cand este asociat cu perturbari emotiv-active ale personalitatii si cu conditii defavorabile de mediu. La intrebarea: de ce gasim un numar mare de debili mintal si de copii si tineri cu intelect de limita printre delincventi si printre recidivisti, se pot da mai multe raspunsuri: criticismul redus al gandirii; dificultatea sau imposibilitatea de anticipare pe plan mintal a urmarilor inevitabile ale unor infractiuni; nedezvoltarea capacitatii de inhibitie voluntara, a “franelor conditionate” , “etico-sociale”; sugestibilitatea marita etc. Avand in vedere cele de mai sus, se impune, evitarea includerii copiilor cu tulburari caracteriale, dar normal intelectual, in scolile ajutatoare, intrucat acesti caracteriali pot deveni lideri ai unor grupuri delictogene in care ii atrag usor si pe debilii mintal. Pentru a preveni caderea debililor mintali pe panta delincventei, si pentru a evita instalarea unui comportament infractional recidivist, se impune evitarea supraadaugarii peste deficienta mintala a tulburarilor caracteriale.
Cand examinam psihologic un delincvent nu ne intereseaza doar nivelul sau intelectual, ci si potentialitatile sale aptitudinale, in vederea dezvoltarii unor aptitudini profesionale, reorientand astfel in sens social inteligenta, aptitudinile lui, fireste, pe baza restructurarii pozitive a factorilor afectivi-motivationali si atitudinali. In cadrul procesului de reeducare, prin decristalizarea atitudinilor negative fata de invatare si munca si, in general, prin decristalizarea atitudinii de devalorizare de sine, se realizeaza si o terapie socio-profesionala, pe baza continuarii instructiei scolare obligatorii si pe baza masurilor de calificare profesionala. Terapia socio-profesionala presupune, printre altele, luarea in seama a nivelului de dezvoltare a inteligentei, a aptitudinilor si a preferintelor profesionale, precum si apelarea la unele elemente ergoterapeutice si de socioterapie, astfel incat minorii si tinerii sa ajunga la o revalorizare a personalitati lor.

3.5. Importanta cunoasterii gradului devalorizarii de sine si a mecanismelor defensive
In procesul de reeducare, pentru a evita recidivele, se impune luarea unor masuri psihopedagogice si psihoterapeutice. Ele vizeaza com¬baterea si inlaturarea devalorizarii de sine a delincventului si a meca¬nismelor defensive, de aparare a eului la care apeleaza spre a si pastra “identitatea de delincvent”, deoarece delincventul, “constient de nume¬roasele sale delicte, se autopercepe ca reincarnarea insasi a raufacatorului sau, daca vrem, ca raufacator prin natura” (N. Mailloux, 1971, p. 140). In aceste conditii se instaleaza usor mecanismele de aparare care au o directionare dissociala sau antisociala.
Pe baza examinarii psihologice, la delincvent se poate detecta un sistem specific de aparare, bazat pe anumite structuri defensive caracteri¬ale. De multe ori, acestea fac inoperante tehnicile psihoterapeutice clasice. De aceea, trebuie sa se apeleze la alte tehnici, cum este de exemplu tera¬pia prin realitate (“Realy therapy”) preconizata de P. Schmiderberg, care a dat rezultate bune in multe cazuri, inclusiv in conditii de detentie (T. Bogdan, 1973).
Structurile defensive caracteriale rezida in: mecanisme defensive ce urmaresc gasirea mijloacelor de a scapa de o culpa; mecanisme defensive prin care se cauta un aliat, un sustinator al atitudinilor delictuale; mecanisme defensive pentru opozitia la schimbari; mecanisme defensive obiectivate in actiuni directe impotriva agentilor de schimbare (educatori, reprezentanti ai justitiei etc.). C. Lavalée si N. Mailloux (1965) mentionea¬za existenta a doua mari categorii de mecanisme defensive la minori si tineri: a) Mecanisme de aparare care intra in actiune cand este ame¬nintata supravietuirea si coezivitatea grupului delictogen. In aceasta categorie intalnim: glorificarea delictului si propagarea delincventei ca mod de viata; intarirea solidaritatii grupului prin recurgerea la intimidare; “imunizarea” treptata si progresiva impotriva sentimentelor tipic umane, ajungand sa le denigreze; consolidarea imaginii negative despre sine (consolidarea devalorizarii de sine). b) Mecanisme de aparare care intra in actiune atunci cand delin¬cventul se apara de influentele reformatoare ale mediului social. Din aceas¬ta categorie fac parte: deprecierea si abandonarea expresiilor socializante ale activitatilor umane; elaborarea “unei lumi imaginare”; denigrarea persoanelor care raspund de ordinea publica si de educatie; neincredere in adulti (educatori, parinti etc.); ideea preconceputa de a trai in dezacord cu normele sociale.
Recurgerea de catre delincventi la astfel de mecanisme de aparare are drept consecinta diminuarea efectelor tehnicilor de reeducare, inclusiv a celor psihoterapeutice. Se impune, deci, ca prin observarea comportamentului si prin investigatii psihodiagnostice sa se depisteze pre¬coce astfel de mecanisme de aparare, pentru ca neinlaturarea lor la timp submineaza procesul de reeducare si de resocializare a delincventilor, crescand riscul recidivelor.
Convorbirile dirijate evidentiaza faptul ca, la primele contacte cu mediul de detentie, majoritatea delincventilor incearca sa se disculpe, facandu-le vinovate pe alte persoane de situatia in care au ajuns (grupul de “prieteni”, parinti etc.) sau dand vina pe alti factori, indeosebi pe alcool. Deci, mecanismele defensive, care au drept scop evitarea unei culpe, se manifesta frecvent la delincventi. Pe acesti tineri cu comportament anti¬social ii caracterizeaza insuficienta dezvoltare sau lipsa mecanismului de autocontrol, pe baza caruia ar trebui sa-si faca un examen critic de consti¬inta si sa traiasca sentimentul de culpabilitate, insa la majoritatea delincventilor sentimentul de culpabilitate este slab dezvoltat sau abolit. In timpul anchetei, sau atunci cand este obligat sa-si puna problema delictului comis sub unghiul tuturor urmarilor sale, cel mai frecvent delincventul se retrage in “turnul sau de fildes” si refuza sa mai comunice cu educatorul sau raspunde violent, respingand acuzatia ce i se aduce. In asemenea cazuri, se impune ca prin tehnici psihoterapeutice explicative si prin metode psihopedagogice bazate pe persuasiunea rational-afectiva sa trezim mai intai sentimentul culpabilitatii, facandu-i pe delincventi sa constientizeze partea lor de vina in declansarea comportamentului antisocial. Trezirea sentimentului de culpabilitate va da sanse de reusita interventiilor terapeutice educationale, in care pot fi incluse si diverse tehnici psihoterapeutice de grup sau individuale. Tehnicile psihoterapeutice faciliteaza reactualizarea sau structurarea fortelor echilibrante sociocentrice ale eului, prin intermediul carora, in multe cazuri, devine posibila o veritabila reeducare si socializare concordanta a minorilor si tinerilor. Reactualizarea fortelor eului, in cadrul unui mediu terapeutic integral, duce la restructurarea adecvata a laturii afective, motivationale, volitive si atitudinale a personalitatii minorilor si tinerilor, care treptat vor putea ajunge la autonomie morala. Scopul reeducarii, in toate conceptiile psihoterapeutice, ergoterapeutice si socioterapeutice este acela de depasire a imaturitatii sociale a delincventilor, de socializare concordanta si dezvoltare a unui grad de autonomie morala optimal, absolut necesar reintegrarii lor sociale.