1. Perceptia si lumea externa q7d15dd
2. Raportul de cauzalitate dintre ele
3. Multiplicitatea obiectelor lumii externe
4. Temporalitatea obiectelor lumii externe
5. Excurs: obiecte materiale si obiecte formale
6. Spatialitatea. Fundarea ei in realitate
7. Problema metageometriei
8. Caracterul relativ al cunoasterii stiintifice
9. Limitele cunoasterii stiintifice
10. Incheiere

1. Datele pe cari vi le voi infatisa in prelegerea aceasta ar trebui sa formeze ele singure obiectul unui curs, pentru ca, de buna seama, este vorba de cea mai importanta dintre toate problemele de teoria cunoasterii.
Dupa cum insa ati vazut, eu, propriu-zis, nu am facut un curs de teoria cunostintei, ci am stabilit mai ales elementele structurale cunostintei stiintifice ca atare. In legatura cu aceste instrumente speciale de cunoastere, cari constituie stiinta, am cercetat noi aasadari toate problemele noastre.
Prin urmare, desi ravna poate, ravna d-voastra filosoficeasca ar fi dorit o staruinta mai indelungata asupra problemelor ce au sa urmeze acum, totusi, din punct de vedere al necesitatii unui curs, putinele lucruri pe cari am sa vi le spun nu sunt insuficiente ca sa incheie un ciclu de cestiuni.
Este vorba ca, dupa ce am stabilit ca exista o lume din afara si ca stiinta este indreptatita sa postuleze existenta unei lumi exterioare, este vorba sa vedem cum putem cunoaste, in ce masura putem cunoaste noi aceasta lume si in ce masura cunoaste stiinta aceasta lume externa, precum si cari sunt limitele pana la cari cercetarea stiintifica poate sa patrunda in realitate. Aceasta este ultima problema, cu care inchei consideratiunile expuse in acest an.
D-voastra ati vazut ca, in definitiv, ceea ce cunoastem noi din lumea externa ne este dat numai in forma de perceptiune. Evident, perceptiunea aceasta, continutul acesta de cunostinte noi l-am stabilit ca efect al unei existente reale in afara de noi. Prin urmare, intre perceptiune si lumea reala exista o legatura cauzala.
Dar, evident, perceptiunea acai efect al lumei reale nu insemneaza deloc identitate cu lumea reala. Daca am putea sa stabilim ca intotdeauna intre efect si cauza exista identitate - noi am aratat care este, din acest punct de vedere, raportul intre efect si cauza - , atunci, evident, problema nici nu s-ar mai pune, caci ea s-ar fi rezolvat prin insasi punerea ei. In cazul acesta, cunostinta ar fi identica cu cauza ei, cu realitatea si, evident, „noi cunoastem realitatea" ar insemna ca noi cunoastem realitatea asa cum este ea.
Va aduceti aminte insa ca noi am stabilit acum vreo trei-patru lectii, pentru lumea fizica, cum ca nu se poate stabili o identitate intre efect si cauza nici in lumea aceasta a cunoasterii. Prin urmare, daca am cunostinta ca efect nu insemneaza ca eu cunosc prin aceasta si cauza insasi, nu insemneaza deci ca cunostinta mea se muleaza de-a dreptul pe realitate, se rasfrange in chip credincios sau ca rasfrange in chip credincios lumea externa - cauza acestei cunostinte a perceptiunii mele, in ultima analiza.
Totusi, aceasta concluziune nu afirma ca cunostinta noastra nu este, propriu-zis, mulata pe realitate, ci afirma pur si simplu, principial, ca nu se poate deduce din principiul cauzalitatii cunostinta adecvata.
Vasazica, avem deocamdata doi termeni in prezenta: perceptiunea si lumea externa.

2. Exista vreun raport intre acesti doi termeni, intre aceste doua elemente? Un raport, l-am vazut: este raportul acesta de cauzalitate. Noi admitem ca exista lume externa, intre altele, si pentru ca aceasta lume externa ne este data intr-o forma a noastra proprie, care forma, perceptiunea, este numai efect al unei realitati. Aceasta inseamna ca ceea ce in cunostinta ne este dat ca principiu al cauzalitatii, acest principiu din cunostinta noastra nu este, propriu-zis, numai un termen, un principiu al cunostintei noastre, ci este o realitate.
Cand Kant a stabilit acea renumita tabela a categoriilor, cu 12 categorii - cari sunt 12, pentru ca asa i-a placut lui Kant, dar care puteau sa fie si 7 sau 14, fara nici o dificultate -, a zis: categoriile, intre cari intra si cauzalitatea, sunt forme ale sufletului nostru.
Cauzalitatea nu exista, propriu-zis, in natura. Tot Kant a spus: exista un noumen si exista un fenomen; aexistai un lucru in sine, o realitate externa asii o rasfrangere a acestei realitati externe in constiinta. Caci acesta este fenomenul; continutul este cunostinta propriu-zisa, hipostaziat, abstractizat, logic considerat, cu alte cuvinte.
Dar, intre acestea doua, exista, fara indoiala, o legatura. Care este legatura? Este o legatura cauzala. El insusi spune ca noi cunoastem lumea externa numai prin fenomene. Prin urmare, lumea externa este pricina, este cauza fenomenelor.
Deci, cauzalitatea nu este o categorie pur si simplu a intelectului nostru, ci este ceva care conditioneaza orice continut de constiinta, orice functie apriori. Inainte de orice functie a cunostintei, trebuie sa existe aceasta cauzalitate, nu in constiinta, ci in realitate, in realitatea ontologica. Prin urmare, trebuie sa existe acest proces de cauzalitate, pentru ca, daca nu ar exista cauzalitatea, nu ar exista legatura dintre noumen si fenomen. Or, Kant, dupa cum stiti, postuleaza hotarat existenta noumenului si constata, pe de alta parte, existenta fenomenului, ca rasfrangere a lucrului in sine, a lumii in general.
Vasazica, trebuie sa spargem aceasta afirmatie kantiana care pune cauzalitatea ca lucrand in cadrul constiintei.
Lumea ca atare prezinta deci acest proces, pe care noi il numim de cauzalitate. Ceea ce se intampla in procesul din natura, sub aceasta forma generala a cauzalitatii, este o alta cestiune. Dar forma aceasta a cauzalitatii, procesul de cauzare, de creare sau de conditionare, acesta trebuie sa fie postulat, exista in lumea reala. Acesta este, prin urmare, un lucru precis, pe care-l stim in legatura cu lumea reala.

3. Dar mai este inca ceva: in definitiv, in lumea reala se intampla o multime de lucruri, sunt o multime de intamplari. Aceste intamplari sunt oarecum sub domnia principiului cauzalitatii.
Noi am admis ca principiul cauzalitatii exista si ca fenomenul, procesul acesta al cauzalitatii, al conditionarii existentei este un proces real in formele de cunoastere. Daca exista realmente aceasta cauzatie, atunci trebuie sa existe realmente discrepanta intre diferitele momente ale acestei lumi externe. Aceasta inseamna multiplicitate de obiecte.
Vasazica, un al doilea element al acestei lumi externe este multiplicitatea obiectelor; adica, intre obiecte ce exista realmente in aceasta lume, in aceasta realitate externa, trebuie sa admitem ca sunt asemanari, dar ca sunt si deosebiri. Desigur, daca nu ar fi deosebiri, nu ar fi nici multiplicitate si daca nu ar fi multiplicitate, nu ar fi anicii cauzalitate. Cauzalitatea insa am aratat ca exista. Deci, a doua nota a lumii externe: multiplicitatea.

4. Mai este insa inca o nota: procesul acesta de cauzatie presupune o succesiune de evenimente, o legatura intre ele, dar nu o legatura de constanta - si asupra lucrului acesta am staruit. Deosebirea, prin urmare, apei care o stabilim intre diferitele obiecte cari exista realiter, in lumea externa, deosebirea aceasta nu stim cum este, stim insa o nota a ei; nota este ca trebuie sa fie, intre altele, si o deosebire in prezenta; ca, adica, evenimentele din lumea externa pe cari noi nu le cunoastem inca - o sa vedem intru cat le cunoastem si intru cat puteam sa le cunoastem - isi au locul in timp. Deci, temporalitatea este, cum as zice, inca ao notai definitorie a lumii externe.
Prin urmare, intalnim pana acum trei note: cauzalitatea, multiplicitatea, temporalitatea.

5. Vasazica, noi putem sa afirmam ca exista timp in chip real - durata, daca voiti - si putem sa mai afirmam ca exista numar in chip real.
De indata ce exista deosebire intre lucruri, prin aceasta insasi exista numarul, pentru ca numarul - oricare ar fi teoria de formatiune a lui (cardinal, ordinal) - nu presupune decat o singura conditiune absolut necesara: multiplicitatea, discrepanta. In momentul in care am multiplicitate, discrepanta, pot sa am si numar. Cu numar, cu cauzalitate si cu temporalitate putem sa constituim stiinta. Nu toata stiinta, evident, dar putem sa constituim cauzalitatea, fara nici o afirmatie si fara nici o prejudecare metafizica asupra sensului cauzalitatii. Cu cauzalitate, numar si timp putem sa construim cea mai generala dintre stiinte, si anume matematica. Aceasta, dupa cum am mai spus si cu alta ocaziune, nu este, propriu-zis, o stiinta, ci este o schema a cercetarilor stiintifice, este un principiu pentru toata cercetarea stiintelor in general. Matematica nu este o stiinta materiala. Ea nu are obiecte materiale cu care lucreaza, ci numai obiecte formale, caci cauzalitatea, timpul si numarul nu sunt obiecte materiale, ci numai formale. Prin urmare, cu aceste trei elemente putem sa construim stiinta.

6. Dar, o sa spuneti: bine, dar stiinta are un univers al ei; de pilda, stiintele fizico-matematice au si ele o lume externa in care se misca. Aceasta lume externa mai contine inca un element, anume spatiul. Ce facem cu spatiul?
Spatiul nu este un element fundamental, nu este un element pe care noi putem sa-l asignam lumii externe in esenta ei? Ganditi-va ca, daca eu am senzatiunea de rosu, nu este deloc exact ca procesul care se intampla in lumea externa, ca sa-mi dea mie senzatiunea de rosu, este de acelasi fel ca si procesul care se intampla in ochiul meu sau aini constiinta mea, care ajunge la senzatiunea de rosu. Adica, nu exista identitate intre o perceptiune, sa-i zicem senzatiune, si cealalta perceptiune, intamplarea din lumea externa. Este ceea ce Helmholtz numeste senzatiunea ca semn. Senzatiunea este, zice el, un semn al procesului din lumea din afara.

Ganditi-va, pe de alta parte, ca toate intamplarile din lumea din afara, aasai cum le cunoastem noi, au acest caracter de spatialitate. De pilda, senzatiunea auditiva, cele vizuala, tactila etc., toate au acest caracter, un caracter spatial, sau, in sfarsit, plaseaza obiectele in spatiu in general.
Dar ganditi-va, de pilda, ca faptele de constiinta nu au spatialitate. Ele se intampla, propriu-zis, in mine, care ocup un loc in spatiu cu corpul meu. Dar faptele de constiinta in sine, ca atare, nu au dimensiune, spatialitate, nu sunt in nici un fel spatiale.
Prin urmare, constat ca spatialitatea nu este o calitate pe care noi o asignam tuturor intamplarilor, proceselor cari determina continutul de constiinta in noi. Si atunci, nu este deloc necesar sa spunem ca spatialitatea este o calitate a lumii externe, ci putem foarte bine sa spunem - de indata ce nu avem nici un motiv care sa ne oblige la aceasta afirmatie - ca spatialitatea este, prin analogie cu teoria de adineauri a lui Helmholtz, un semn pentru anumite raporturi dintre lucrurile cari exista obiectiv in lumea reala, in lumea externa. Adica, ceea ce ni se da noua, propriu-zis, in spatiu este fundat in realitate, dar nu este deloc dovedit ca fundarea aceasta este tocmai spatialitatea.
Distinctiunea care fundeaza numarul trebuie sa fie aceeasi, in lumea externa, ca si in constiinta noastra. Cauzalitatea trebuie sa fie aceeasi, in lumea externa ca si in constiinta noastra; temporalitatea, la fel. Spatialitatea insa nu trebuie sa fie aceeasi. Nu exista obligatiune pentru noi, rationamentul nostru nu are sa se supuna nici unei constrangeri ca sa admita aceasta afirmatie.
Prin urmare, exista spatiu stiintific, dar acest spatiu stiintific este, cum spune Leibniz, un asa-numit phenomenon bene fundatus, un fenomen bine indreptatit, pe drept fundat, dar nu un fenomen pe care noi il cunoastem de-a dreptul, asa cum este el. Cu alte cuvinte, spatiul nu mai este, cum spunea Kant, forma a sensibilitatii noastre; nu este forma absoluta, pentru ca, daca ar fi, in intelesul absolut, forma a sensibilitatii noastre, ali-am trece, prin operatiunea pe care am facut-o adineauri, asupra lumii externe. Dar nu avem nici un motiv sa-l trecem asupra lumii externe, sa trecem spatialitatea asupra lumii externe. Ea este ceva care ramane in stiinta, de care stiinta se slujeste, dar care nu este de-a dreptul realitate, ci numai fundata in realitate; adica, felul cum grupam noi senzatiunile in spatiu, felul in care luam noi cunostinta de asa-numita coexistenta, felul acesta este un fel nu direct, ci indirect.
In adevar, noi avem semne anume pentru ceea ce se intampla in realitate, dar nu avem realitatea insasi.

7. Cel mai bun exemplu pentru lamurirea acestei chestiuni este asa-numita problema a metageometriei. Stiti in genere cam ce insemneaza aceasta. Noi am invatat cu totii geometria asa-numita a lui Euclid - geometrie foarte simpla, care determina toata existenta din spatiu cu ajutorul a trei dimensiuni.
Experienta noastra sensibila este, prin urmare, captata stiintificeste cu ajutorul acestui formular de masuri in trei dimensiuni, care se numeste geometrie euclidiana.
Stiti insa ca, de la o bucata de vreme, s-a mai ivit alta teorie, s-au ivit alti autori, cari au zis acai, in definitiv, postulatul lui Euclid nu este o realitate, ci, hai sa zicem, o constructiune, o conventiune de constructiune, mai bine. Eu construiesc toata existenta spatiala, adica imi plasez impresiunile mele asa si asa, dupa o metoda a mea proprie, care consta in determinarea prin trei dimensiuni.
Daca admit aceasta determinare prin trei dimensiuni, atunci, prin aceasta determinare a mea, sau, mai bine, din aceasta operatiune decurg o multime de proprietati: de pilda, spatiul este infinit si nemarginit - o sa vedeti ca sunt deosebiri intre infinit si nemarginit -; sau, suma unghiurilor unui triunghi este egala cu doua unghiuri drepte etc. Dar se poate spune: toata geometria aceasta se sprijina pe afirmatiunea ca printr-un punct exterior unei drepte nu se poate duce, la acea dreapta, decat o singura paralela. Se poate duce numai una, adica una si numai una singura. Consecinta acestui fapt este ca intre doua puncte nu se poate duce decat o singura linie dreapta.
Zice insa un geometru pe care-l cheama Riemann: daca as admite ca prin doua puncte se pot duce mai multe linii drepte, si anume, o infinitate de linii drepte? Pot sa o fac? Da! De ce nu? Inchipuiti-va ca aveti doua puncte. Care este conditiunea ca prin aceste doua puncte sa pot duce o infinitate de linii drepte, cari, toate, sa fie diferite? Foarte simplu; aceasta insemneaza urmatorul lucru: ce insemneaza, propriu-zis, o linie dreapta? Insemneaza sectiunea a doua planuri. Inchipuiti-va ca am un plan si o sfera. Aceasta sfera are doi poli. Prin acesti doi poli, pot sa trec o infinitate de planuri. Axa sferei acesteia va fi una singura, dar sectiunile planurilor cu sfera vor fi infinite; sau, numarul intersectiunilor planelor cu sfera va fi infinit de mare. Dar toate intersectiunile acestea, in ipoteza mea, ar putea sa reprezinte ce? Linii drepte, in ipoteza in care sfera este plana.
Dar veti spune: bine, dar sfera este plana? Da, pentru noi, zice el, cari traim intr-o anumita experienta si avem anumite posibilitati de miscare, evident ca sfera este sfera si planul, plan. Dar ganditi-va ca pe sfera aceasta se misca un om, o fiinta oarecare, care nu are decat doua dimensiuni: lungime si latime. El nu se poate misca decat pe sfera, nu cunoaste dimensiunea cealalta, adancimea. Pentru acest om, pentru aceasta fiinta, sfera aceasta va fi plana, nu va fi sferica, cum este pentru noi. In cazul acesta, exista posibilitatea de a trece prin doua puncte o multime de drepte, pentru ca intersectiunile acestea sunt drepte.

Dar ce mai urmeaza de aci? Mai urmeaza o multime de lucruri; de exemplu, ca spatiul lui va fi infinit, dar nu va fi nemarginit. Cu alte cuvinte, daca ar pleca de la un punct A pe sfera si ar merge drept inainte, ar putea sa mearga fara sa se opreasca niciodata. Caci aceasta insemneaza sa se miste la infinit: sa mearga inainte, fara sa se opreasca. Prin urmare, el s-ar misca drept inainte fara sa se opreasca, spatiul lui ar fi infinit. Dar, pe de alta parte, spatiul lui ar fi marginit; si anume, ar fi marginit la planul pe care se misca. El se misca drept inainte si totusi sta pe loc, intr-un anumit fel.
Vasazica, in geometria euclidiana, avem: prin doua puncte nu se poate duce decat o linie dreapta; dincoace, ala Riemanni: prin doua puncte se pot duce o infinitate de linii drepte. In geometria euclidiana avem: spatiul este infinit si nemarginit; in geometria cealalta: spatiul este infinit, dar este marginit.
Triunghiul, in geometria euclidiana, avea suma unghiurilor lui egala cu doua unghiuri drepte, cu 180°; in spatiul acesta riemannian, suma unghiurilor interioare ale triunghiului ar fi mai mare decat 180° etc.
O sa ziceti: este o ipoteza! Evident! Este una. Pe urma, este cealalta. Aci, era ca printr-un punct exterior unei drepte nu se poate duce la acea dreapta nici o paralela, pentru ca, propriu-zis, nici nu exista punctul exterior dreptei. In ipoteza cealalta, printr-un punct exterior unei drepte se pot duce la acea dreapta o infinitate de paralele. Si, de unde spatiul nostru are trei dimensiuni, al lui Riemann doua, al lui Lobacevski are o infinitate de dimensiuni.
Dar, vedeti d-voastra, unei teoreme din spatiul, din geometria lui Euclid, i se poate stabili una corespondenta in spatiul bidimensional si putem sa-i stabilim una corespondenta si in spatiul n-dimensional.
Dar, ceea ce este mai interesant, noi putem sa masuram universul si cu geometria euclidiana, si cu cele neeuclidiene. Cum? Putem sa facem calcule matematice intr-o geometrie neeuclidiana cari sa fie perfect adaptabile la spatiul nostru real. Un exemplu l-ati avut acum, in ultimii ani, cand a aparut asa-numita teorie a relativitatii. Aceasta nu lucreaza cu geometria euclidiana, ci cu alte geometrii, cu geometria n-dimensionala, si se aplica.
Dar, o sa spuneti: ce inseamna: se aplica? D-voastra stiti, din teoria aceasta a relativitatii, ca la masuratorile mici, la numerele mici, deosebirea dintre geometria euclidiana si cea neeuclidiana este foarte mica si, cu cat numerele sunt mai mari, cu atat este mai mare deosebirea.
Ca sa intelegeti mai bine, presupuneti ca aveti de-a face cu o linie curba si ca pe linia aceasta luati o distanta foarte redusa si una mai mare. Distanta foarte redusa se poate confunda cu o linie dreapta si cu cat vom micsora mai mult aceasta distanta, cu atat identitatea cu o linie dreapta este mai indreptatita.
D-voastra stiti, de altfel, ce insemneaza o trecere la limita; stiti ca lungimea unei linii curbe, a unei elipse, sa zicem, este data de o serie matematica; elipsa este considerata ca provenind dintr-o trecere la limita a unui poligon frant. Daca multiplicam mereu laturile si urmam operatiunea la infinit, in loc de poligonul frant o sa avem linia curba regulata. Prin urmare, daca distanta pe care o iau pe linia curba este suficient de mica, ea se poate confunda cu linia dreapta. Asupra ei pot foarte bine sa aplic geometria euclidiana. Daca iau o distanta mai mare pe conica mea, atunci nu mai este o linie dreapta, ci este o curba propriu-zisa. Asupra ei aplic o alta geometrie, care se bazeaza pe alt postulat.
Dar, o sa ziceti: Einstein ce a facut? A descoperit ca exista o deosebire intre calculul newtonian si calculul einsteinian la iesirea din penumbra a stelei cutare, ain timpuli eclipsei de soare. De unde deosebire? Din bazele calculului. Foarte bine, este exact! Dar, o sa spuneti: atunci este simplu; daca pentru distantele mici intrebuintam geometria euclidiana, pentru distantele mari ar rezulta de aci ca ar trebui sa intrebuintam alta, neeuclidiana. Aceasta ar insemna, propriu-zis, ca spatiul este neeuclidian si ca geometria euclidiana reprezinta numai o masura aproximativa, un instrument aproximativ al spatiului.
Asa sa fie? Noi nu avem posibilitatea aceasta de masuratoare, posibilitatea de a ne convinge, pentru ca, indeosebi cand este vorba sa trecem la masuratorile practice - am vorbit si randul trecut de aceasta cestiune - , plutim in pur arbitrar, pentru ca nu putem sa spunem niciodata ca o masura a noastra este exacta.
Daca, prin urmare, nu avem dreptul, experimental, sa verificam nici una din ipotezele acestea pe cari le facem asupra structurii universului, a structurii spatiale a universului, atunci spunem pur si simplu ca exista mai multe posibilitati de determinare a spatiului. Aceste posibilitati de determinare a spatiului sunt, in anumite limite, echivalente; adica, daca le pastram la distante mici, ori calculezi cu o masura, ori cu alta, in geometria euclidiana sau ain ceai neeuclidiana, rezultatul este acelasi.
Vasazica, daca la distante mici masuratorile sau determinarile spatiului sunt echivalente, pentru masuratorile mai mari, aceasta masuratoare sau determinare spatiala nu mai este echivalenta, dar nu putem sa afirmam nimic asupra valabilitatii mai accentuate a unui sistem de masuratoare sau a celuilalt.

8. Ce urmeaza de aci? Urmeaza ca, in stiinta, cunostinta pe care o avem nu este o cunostinta adecvata, ci este o cunostinta relativa, conditionata de criteriile noastre de reducere. Stiinta face operatiune de reducere a realitatii si o face cu ajutorul unor anumite criterii. Aceste criterii nu sunt, propriu-zis, fundate in realitatea insasi.

Insa - si aci vine fenomenul care fundeaza valabilitatea stiintei - criteriile de reductiune nu sunt inerente, nu sunt adecvate, nu sunt ale realitatii insesi. Dar intamplarile pe cari noi le-am redus cu aceste criterii sunt fundate in realitate, raspund tuturor continuturilor noastre de constiinta, prin cari noi codificam si sistematizam in stiinta asa-numitele fenomene reale. Daca, de pilda, constat stiintificeste ca in ziua de atata mai, la ora cutare, se insereaza si in ianuarie a apus soarele la alta ora, atunci stiu ca la anul, in 1927, in aceeasi zi, soarele va apune la aceeasi ora in luna corespunzatoare.
Eu nu stiu, propriu-zis, ce se intampla in univers, ce este fenomenul acela, apei care il numesc apus de soare; dar stiu ca se intampla ceva in univers care conditioneaza cunostinta pe care eu o numesc apusul soarelui. Aceasta este fundata in realitate.
Dar atunci, stiinta nu este cunostinta insasi a realitatii.
Prin urmare, exista aposibilitateai de a reduce, filosofic, importanta stiintei; nu exista insa posibilitatea de a nega valoarea stiintei ca atare. Aceasta, pentru ca, propriu-zis, adevarurile stiintifice sunt in adevar adevaruri, au caracterul acesta de permanenta fundamentala.

9. Dar, o sa spuneti: cum, permanenta fundamentala? Pentru ca adevarul stiintific se schimba!. Da, este exact, insa cu o mica deosebire, pe care va rog sa o retineti. Orice adevar nou in stiinta nu rastoarna un adevar vechi, ci il inglobeaza. Adevarul vechi interpreteaza perfect un aspect particular al realitatii externe, un adevar nou nu inlatura adevarul vechi, ci il inchide intr-insul. Intotdeauna adevarurile noi sunt mai generale decat cele vechi. Presupuneti ca ati fi urcati pe acoperisul Universitatii si ati vedea de acolo, din orizont, cat se poate vedea. Daca afara ploua, evident ca veti spune: ploua!. Daca insa ma urc intr-un aeroplan si am un orizont mult mai departat si vad ca mai departe nu ploua, atunci zic: numai la Bucuresti ploua. In cazul acesta, adevarul acesta nou inglobeaza pe cel dintai. Nu ploua peste tot, dar ploua la Bucuresti.
Cunostintele stiintifice sunt adevarate, sunt adevaruri, ele insa sunt pasibile de evolutiune, nu insa de rasturnare, ci de largire, de inglobare, de integrare. Si atunci, acestea pun cestiunea limitelor cunostintei stiintifice.
In definitiv, noi cunoastem din realitate ceva precis; nu ceea ce este in realitate, dar semnele pe cari le avem asupra realitatii au in ele ceva precis. Dar nu putem sa spunem niciodata ca cunoastem tot si ca realitatea ne este afectata cu tot ce are ea. Nu putem sa o spunem, mai intai, pentru ca tot ceea ce exista in realitate ne este perceptibil, este perceptiune pentru noi. De pilda, ca sa iau un exemplu la-ndemana tuturor, universul auditiv, acustic nu este acelasi pentru toata lumea. Muzica noastra lucreaza cu semitonuri, dar muzica araba lucreaza cu sferturi de tonuri. Prin urmare, la arabi exista perceptibilitate pentru sferturi de ton. Ati auzit poate ca exista un muzician, Busoni, care a facut chiar un clavir pentru muzica cu sferturi de ton, care nu era perceptibila urechii noastre in succesiunea sunetelor, ci in complexul lor; adica, o bucata muzicala armonizata, aceeasi bucata armonizata pe diatonismul obicinuit si pe urma pe acela cu sferturi de ton da cu totul alta impresiune.
Mai departe: exista, propriu-zis, fenomene de magnetism cari nu sunt pentru noi direct perceptibile. Noi nu avem simtul magnetic, simtul electric etc., dar luam cunostinta de ele indirect, le constatam in fenomenele de magnetism perceptibile la cunostinta noastra mediata sau imediata. Noi nu luam direct contact cu fenomenul de magnetism, ci prin cunoastere. Vedem ca se atrag, in anumite conditiuni, anumite corpuri si zicem: iata ca este magnetism!.
Aceasta insemneaza pur si simplu ca, in fiecare moment, cunostinta pe care stiinta o are despre un lucru este limitata, dar cunostinta aceasta este totdeauna pasibila de largire, de extindere.
Pentru aceasta extensiune a cunostintei noastre nu exista limita. Nu exista limite teoretice, principial vorbind, caci nu stiu daca eu nu voi putea sa descopar maine un aparat oarecare cu ajutorul caruia sa-mi deschid aspecte cu totul noi ale universului.
Prin urmare, ca sa rezum: exista o cunostinta stiintifica. Aceasta cunostinta stiintifica nu da realitatea insasi, pentru ca, din realitate, noi nu cunoastem decat numar, timp si cauzalitate.
Tot ceea ce umple aceste forme, aceste calitati fundamentale ale realitatii sunt numai semne ale realitatii externe.
Prin urmare, stiinta ne da o cunostinta relativizata, o traducere a realitatii. Dar aceasta traducere a realitatii, totdeauna perfecta, fidela nu este o fictiune, cum s-a spus, nici o conventiune, cum s-a spus, ci este o imagine, o traducere a unei pozitiuni strict logice, din care nu se poate iesi.
Adevarurile acestea, in cadrul acesta bine determinat al stiintei, sunt totdeauna pasibile de schimbari. Schimbarile nu se fac insa prin negari, nu sunt negari sau inlocuiri, ci asunti schimbari cari se fac intotdeauna in sensul inglobarii, al integrarii. Se poate face afirmatiunea ca cunostinta noastra este limitata, dar, principial, nu se poate spune niciodata ca exista o limita pentru cercetarile stiintifice si pentru evolutiunea adevarurilor stiintifice, deoarece cunostinta stiintifica nu este determinata numai de simturile noastre, ci, din contra, noi cunoastem stiintificeste si anumite fenomene cari sunt, pentru simturile noastre, pentru constitutiunea noastra fiziologica, de-a dreptul imperceptibile.

10. Iata, prin urmare, ce cred ca trebuie sa stim, ca elemente, despre problema stiintifica.