q2x19xj
Am aratat ca la omul adult nu mai gasim senzatii pure. Orice senzatie evoca altele, inclusiv variate impresii anterioare, rezultand un fenomen complex denumit perceptie. Perceptia consta intr-o cunoastere a obiectelor si fenomenelor in integritatea lor si in momentul cand ele actioneaza asupra organelor senzoriale. Spre deosebire de senzatie, care reda o insusire izolata a unui obiect, perceptia realizeaza o impresie globala, o cunoastere a obiectelor in intregime, in unitatea lor reala.
Desi ne furnizeaza o imagine sintetica, perceptia efectueaza o mare selectie. De exemplu, nervul optic are o enorma capacitate de transmisie : 400 milioane de biti pe secunda (or, o carte de 500 pagini contine cam 100 milioane de biti!). Dar creierul nu poate asimila mai mult de 100 biti pe secunda. Deci perceptia nu constituie o reflectare fotografica fidela, ea selecteaza informatiile si le prelucreaza. Nu e vorba atat de o reducere, cat de un fel de rezumare a lor. Creierul nostru are o capacitate de rezumare si prelucrare care intrece cu mult posibilitatile tehnicii contemporane.
Perceptia constituie un act de sesizare a realitatii concrete. Se pot descrie doua conduite principale: identificarea si discriminarea. Unii adauga si o a treia, „detectia". Uitandu-ne pe fereastra trenului in miscare, observam in departare „ceva" care se misca. Aceasta ar fi detectia. Apropiindu-ne de locul respectiv, identificam un cal care paste, iar ajungand mai aproape, distingem o serie de amanunte: e legat cu o franghie, e slab, e suparat de muste ; asemenea detalii implica o discriminare.
1. Complexitatea perceptiei
Identificarea si discriminarea sunt posibile numai datorita interventiei unor numeroase procese psihice. Sa incepem cu un exemplu. intr-o poiana zarim un stejar masiv. De la el primim o serie de senzatii de culoare, miros, sunetele provocate de fosnetul frunzelor; daca ne apropiem si punem mana pe trunchi, sesizam o scoarta aspra, brazdata. Totusi perceptia nu se reduce la suma acestor senzatii. Mai intai, arborele ne apare ca un tot unitar, pe care-1 recunosc ca fiind un stejar, apoi, desi imaginea lui se produce pe retina, eu il vad departe de mine, la 20 sau 30 de metri. Sunt sigur ca exista in mod real si nu-1 visez. in fine, desi imaginea sa pe retina este rasturnata, il vad asa cum este, cu radacina in jos si coroana in sus. Aceste caracteristici sunt posibile in primul rand datorita unei sinteze senzoriale care se produce in campurile asociative situate in jurul zonelor de proiectie aflate in cortex. Asa cum am mentionat mai sus, senzatiile interactioneaza. Mai mult, unii psihologi au formulat o lege: legea fuziunii senzoriale (senzatiile produse simultan tind sa se contopeasca). Lor li se adauga multe reprezentari formate in experienta noastra anterioara. Ele contribuie la imbogatirea perceptiei, la multiplicarea detaliilor si la claritatea ei. Cand coboram prima oara din tren in piata unui orasel necunoscut, nu observam prea multe lucruri. Dar daca stam acolo mai multa vreme si trecem frecvent prin acel loc, inainte de plecare, uitandu-ne in urma, vedem in piata multe detalii: in colt se afla o cofetarie, in dreapta e drumul ce duce la rau etc.

in legatura cu acest aspect, este interesanta o experienta a lui Bagly. Imaginile primite de ochii nostri fuzioneaza in creier. Dar daca ele sunt foarte diferite nu se pot contopi si atunci vedem numai una din cele doua imagini formate pe retinele ochilor. Bagly a pus unor subiecti ochelari avand imagini deosebite pentru ochiul drept, fata de cele pentru ochiul stang. Una infatisa un peisaj rural tipic mexican, iar cealalta o fotografie urbana caracteristica Statelor Unite. Desigur, el a folosit mai multe asemenea imagini. Chestionand subiectii din Mexic, acestia vedeau aproape tot timpul numai peisaje mexicane, pe cand studentii americani zareau aspecte orasenesti din S.U.A. Selectia era dictata de bogatia reprezentarilor acumulate de-a lungul anilor.
Dar in perceptie este implicata si gandirea. Daca filosofii empiristi (ca John Locke si O. Hume) considerau perceptiile ca fiind complexe de senzatii si imagini, Immanuel Kant a combatut aceasta eroare, subliniind rolul important al gandirii. in capitolul „Estetica transcedentala" din cartea Critica ratiunii pure, Kant prezinta materialul senzorial (numit de el intuitie) ca fiind haotic; el este organizat de catre concepte si categorii. Cu alte cuvinte, eu percep un stejar fiindca am notiunea de stejar; fara aceasta notiune, eu n-as putea realiza o identificare. Spune marele filosof: „nici conceptele fara o intuitie care sa le corespunda intr-un mod oarecare, nici intuitia fara concept nu pot da o cunoastere". in alt loc, adauga : „Conceptele a priori sunt conditii apriori ale posibilitatii experientei".
intr-adevar, eu nu pot recunoaste o garoafa daca nu am deja o idee despre caracteristicile acestei flori. in mintea mea are loc o rapida comparatie intre floarea din fata mea si garoafele percepute in trecut. Este implicata o analiza a acestor imagini, adica observarea unor detalii privind forma florii, mirosul ei, frunzele, care imi permit sa fac o legatura (deci o sinteza) intre ceea ce vad si ceea ce stiu. Dar comparatia, analiza, sinteza sunt operatii fundamentale ale gandirii. Astfel, perceptia implica gandire, o gandire concreta si care, cand e vorba de obiecte familiare, este extrem de rapida, contopindu-se cu producerea senzatiilor. Ca dovada avem o anomalie aparuta in unele tulburari mintale : „agnoziile". Bolnavul, desi are simturile intacte, nu recunoaste obiecte familiare; nu stie sa foloseasca nici un fier de calcat sau o lopata!
Perceptia este considerata de filosofii empiristi ca o prima treapta a cunoasterii. Dar, desi este indisolubil legata de gandire, ea nu constituie o cunoastere aprofundata. Numai continuarea analizei si comparatiilor permite gandirii sa dezvaluie esentialul in spatele aparentelor care ocupa primul plan in cunoasterea perceptiva. in schimb, aceasta cunoastere elementara este suficienta si foarte necesara pentru reglarea actiunilor imediate. Fara o perceptie clara n-am nimeri clanta usii, nu ne-am putea innoda sireturile la pantofi etc.
intre perceptie si miscare este o indisolubila legatura. Am vazut ca o cunoastere prin simtul tactil implica miscarea mainii pe suprafata obiectului. La fel, observarea unei persoane implica miscari rapide ale ochilor, conturand-o. Aparate precise, inregistrand miscarile oculare, arata oscilatiile lor sistematice si rapide. N. Syllamy scrie despre perceptie: „conduita psihologica deosebit de complexa, prin care un individ organizeaza senzatiile sale si ia cunostinta de real" (Syllamy, N., p. 213). El nu se refera la un comportament constient, miscarile realizandu-se spontan, automat si nu numai pentru explorare, ci si pentru manuirea obiectelor, act reglat totdeauna perceptiv. Folosindu-se un aparat extrem de sensibil pentru inregistrarea contractiilor musculare (miograf), se constata in timpul unei perceptii, de pilda a unui fierastrau, simultan, usoare contractii musculare similare celor prezente in timpul manuirii lui. incat miscarile intra chiar in structura perceptiei, alaturi de senzatii si reprezentari. Dar toate procesele mentionate se contopesc extrem de repede, instantaneu, in actul perceptiv. A.N. Leontiev compara constituirea unei perceptii cu cea a formarii imaginii pe ecranul unui televizor. Aceasta se obtine prin parcurgerea ecranului de catre un spot cu lumina variabila, de la stanga spre dreapta si de sus in jos, pe 625 de linii. intregul parcurs nu depaseste 1/25 dintr-o secunda, asa incat, datorita persistentei senzoriale, punctele se contopesc si avem o intreaga imagine. La fel, in actul perceptiv se sudeaza intr-un tot senzatiile, reprezentarile, operatiile gandirii si miscarile. Iuteala procesului ne face sa avem impresia unei imagini statice si omogene.
in perceptie intervin si o serie de atitudini. Mai intai este prezenta o atitudine motorie: pozitia, postura pe care se sprijina comportamentul nostru e in relatie cu ceea ce observam. Portarul, intr-un meci de fotbal, adopta mereu o pozitie din care sa vada mai bine mingea si sa o poata prinde. Subalternul care il vede pe seful sau apropiindu-se, ia imediat pozitia necesara pentru un salut respectuos. Atitudinea motorie pregateste perceptia si actiunea optima. Cand vrem sa auzim bine ce spune o persoana, adoptam o anume atitudine, cand privim departe - o alta, si cand gustam o prajitura -alta. Aceasta atitudine face corp comun cu perceptia, ca si miscarile reglate de ea.
Un rol si mai important il au atitudinea intelectuala, starea de pregatire cognitiva, punctul de vedere, orientarea in situatie (in engleza i se spune set, in germana Einstellung si in rusa ustanovka).
inca din 1904, Kiilpe, utilizand un tahistoscop (aparat care expune un timp foarte scurt o imagine), a prezentat subiectilor niste cartonase pe care se aflau figuri geometrice de variate forme si foarte diferit colorate. Cei solicitati sa observe numarul si forma figurilor retineau multe, dar nu puteau indica decat foarte putine culori. Ceilalti, cerandu-li-se retinerea culorilor, dimpotriva, isi aminteau multe nuante, dar nu puteau da detalii legate de numarul si forma figurilor. Deci starea de pregatire perceptiva determina o puternica selectie in materialul perceput. (Paul Popescu--Neveanu a denumit acest fenomen „montaj", ceea ce nu mi se pare nimerit - data fiind rezonanta sa tehnica, insa are avantajul de a fi un singur cuvant, in loc de trei.) Apoi aceasta orientare prealabila duce la cresterea sensibilitatii: noaptea, pilotul unei nave va zari mult mai repede un far cand se asteapta sa apara, decat atunci cand il vede din intamplare. in fine, „montajul" poate duce si la distorsiuni, la iluzii.
D. Uznadze (psiholog din Gruzia) a initiat multe cercetari in acest sens. De exemplu, unui subiect i se pun in mana succesiv doua bile inegale ca marime (el fiind cu ochii acoperiti), de mai multe ori la rand. Apoi, cand i se pun doua bile egale, persoana le va resimti tot ca inegale. S-a constatat ca starea de pregatire nu e neaparat constienta. O persoana a fost hipnotizata. in timpul somnului hipnotic i se prezentau spre comparatie doua bile inegale de mai multe ori. Trezit din hipnoza si dandu-i-se bile egale, el le aprecia ca inegale. Deci montajul se poate realiza si la nivelul inconstientului (Natadze, R., pp. 469-474).
Starii de pregatire i se datoreaza si iluzia lui Demoor-Charpentier. Dam unei persoane sa compare doua cuburi de lemn inegale ca marime, dar absolut egale ca greutate. Ea va aprecia ca fiind mai greu cubul mai mic : ne pregatim cu un efort mai mare pentru cubul mai mare, care de obicei e mai greu; nefiind mai greu, ni se pare mai usor. Aceasta iluzie este o proba de normalitate psihica: bolnavii mintal apreciaza cuburile ca egale!
E dificil de interpretat un fenomen ca acela al starii de pregatire. Dupa P. Oleron, a adopta o atitudine inseamna a adopta o metoda, un mod de a aborda un lucru, nu neaparat pe plan real, caci noi actionam si pe plan mintal, initiem actiuni mentale, ceea ce influenteaza, desigur, procesul perceptiv. Adaugam si observatia ca starea de pregatire conditioneaza atentia, fenomen prin esenta selectiv, dar natura ei este departe de a ne fi clara.
in perceptie, mai intervine si un alt fel de atitudine, atitudinea afectiva: o dispozitie subiectiva a persoanei de a reactiona pozitiv sau negativ fata de o situatie, persoana ori fata de o simpla afirmatie. Daca prezentam imaginile unor variate obiecte la tahitoscop si inregistram timpul minim de expunere necesar pentru a fi recunoscute de o persoana, cand este flamanda, va recunoaste mult mai repede un aliment decat obiecte fara vreo relatie cu mancarea. in schimb, descifrarea unor cuvinte prezentate la acelasi aparat se face mult mai greu daca sunt obscene si socante.
J. Bruner a cerut unor copii ca, folosind o diafragma, sa aprecieze marimea diferitelor monede. S-a constatat tendinta lor de a supraestima marimea monezilor mai valoroase.
Atitudinea, interesele influenteaza puternic selectia perceptiva. Sa presupunem o excursie organizata cu autocarul, la care participa persoane avand diferite profesii. Ca de obicei, masina se opreste in varful unui deal si pasagerii sunt invitati sa coboare si sa admire privelistea: in vale se vede o batrana padure. in functie de preocuparile lor, legate de profesie, pictorul va aprecia bogatia coloritului, un naturalist se va mira vazand la marginea padurii un arbore care nu creste de obicei la aceasta latitudine, pe cand inginerul silvic se va indigna observand numeroasele taieri clandestine vizibile. in general, exista tendinta de a vedea ce ne convine si de a remarca mult mai greu ceea ce contrazice aspiratiile noastre. Testele proiective utilizeaza aceste deformari si selectii pentru a diagnostica motivele si complexele unei persoane.
Influenta afectivitatii pare a se face resimtita si in cazul perceptiilor subliminale. Perceptia subliminala este cea ale carei efecte se fac resimtite, desi excitantii ce o / produc se afla sub pragul senzorial, fie cel de intensitate, fie cel referitor la timpul de expunere (expunerea dureaza prea putin timp pentru ca stimulul sa fie sesizat). Prima semnalare a perceptiei subliminale a facut-o Vicary in 1957. in pauza unui film se proiecta o reclama care recomanda publicului sa manance floricele. Vicary a introdus pe film si un mesaj : „beti Coca-Cola", care dura insa prea putin pentru a fi receptat in mod constient. Cei care plecau de la film aveau ambele posibilitati: sa cumpere floricele sau Coca-Cola. Or el a inregistrat mult mai multe achizitii de Coca-Cola decat de floricele. Deci perceptia subliminala si-ar fi facut efectul. Atunci s-a facut multa valva, punandu-se problema daca oamenii n-ar putea fi manipulati prin indicatii subliminale. De fapt, experienta lui Vicary era neconcludenta. Ea a avut loc vara si caldura te dirija mult mai verosimil catre o bautura, decat spre floricele. Apoi, cum acestea erau sarate, chiar si cei ce le cumparau luau si Coca-Cola pentru a-si astampara setea.
Totusi, influenta perceptiilor subliminale a fost dovedita si prin alte experiente. De exemplu, in Franta, Zajonc a prezentat subiectilor, la televizor, poligoane de forme variate, timp de o miime de secunda. Subiectii nu puteau sa le perceapa. Apoi, rand pe rand, a prezentat poligoanele expuse subliminal impreuna cu altele, solicitand persoanelor supuse experientei anterioare sa aleaga figurile care le plac mai mult. S-a constatat ca au fost preferate mult mai multe poligoane din cele proiectate anterior, decat cele infatisate prima oara, cu toate ca nici un poligon expus subliminal n-a fost recunoscut ca atare. Rezulta o influentare a evaluarilor prin prezentare subliminala, care pare a avea un ecou afectiv.
O observatie cotidiana confirma aceasta constatare. Cand iesim in fata unui cunoscut, luat prin surprindere, pe fizionomia lui observam, in prima fractiune de secunda, o expresie bucuroasa sau contrariata, in functie de sentimentele pe care el le are (in mod sincer) fata de noi: e momentul perceptiei subliminale. Imediat ce devine constient de identitatea noastra, pe fata i se asterne expresia amabila - ceruta de politete -, dar care nu spune nimic despre atitudinea sa reala.
Tot perceptia subliminala explica urmatorul fapt: mergem pe strada si ne vine in minte imaginea unui cunoscut, cand, deodata, iata-1 in fata noastra! „Tocmai ma gandeam la tine ! " spunem noi, dar, de obicei, imaginea lui ne-a fost evocata datorita unei perceptii subliminale provocate de vederea la mare distanta a siluetei sale.
2. Perceptia formelor
A. Obiect si fond in perceptie
Forma obiectelor din jur ne permite identificarea lor. Recunoasterea necesita o distinctie intre obiect si ambianta in care se afla. in psihologie (ca si in pictura), se vorbeste de obiect si fond. Cand percepem ceva, nu e sesizat totul cu aceeasi claritate. Privesc un trandafir care imi apare foarte clar, in toate amanuntele sale ; el constituie „obiectul perceptiei". in acelasi timp, iarba din jur, pamantul, casa din spate apar foarte neclar - ele formeaza „fondul perceptiei". in cazul amintit, cristalinul se acomodeaza distantei la care se afla floarea - de unde claritatea imaginii sale. in alte situatii insa, intervine doar atentia, ca atunci cand elevul se uita la profesor, dar asculta ceea ce ii povesteste colegul de banca, vorbele acestuia fiind obiectul real al perceptiei sale auditive.
in functie de situatie, de modificarile ce survin obiectiv sau subiectiv, fondul poate deveni obiect al perceptiei, iar ceea ce a fost obiect apare neclar, constituind fondul. De pilda, o miscare intervenind langa trandafir ne atrage atentia si un gandac devine centrul preocuparilor noastre, floarea intrand in fondul imprecis al senzatiilor.
De ce depinde distinctia dintre obiect si fond ? Ea este influentata atat de cauze obiective cat si de cauze subiective.
Cauze obiective: a) Diferentele nete intre un obiect si altele inconjuratoare ; acestea se pot reliefa prin conturarea precisa a limitelor, prin forma pregnanta a unui corp sau prin deosebiri mari in ce priveste coloritul. Un automobil negru se distinge net de albul peretelui unei case pe care se profileaza. Contrastul de culoare e menit sa ne atraga atentia cu usurinta: o floare rosie se distinge fara dificultate, dar poate scapa neobservata, cand are in spate o perdea tot rosie. De aceste proprietati se tine cont in confectionarea reclamelor, care trebuie sa atraga atentia cu usurinta. Dimpotriva, in armata se iau masuri pentru ca atat hainele ostasilor, cat si utilajele (tancurile, tunurile) sa fie colorate la fel cu mediul ambiant (kaki sau verde inchis - vara si alb - iarna), iar contururile sa fie estompate (culorile diferite sunt aplicate neuniform, formand pete cu contururi neregulate). in acest fel, un tanc vazut de departe nu poate fi deosebit de o capita. b) Un alt aspect obiectiv il constituie miscarea unui corp in raport cu ambianta.
Cauzele subiective constau in: a) relatiile unui obiect cu experienta mea, cu actiunile mele ; bagajul de reprezentari existent favorizeaza depistarea lui; b) raportul dintre unele aspecte ale imaginii percepute si interesele, dorintele noastre : mama isi distinge imediat copilul intr-o aglomeratie umana.
B. Constanta perceptiei
I in ansamblul unei perceptii, nu toate detaliile au aceeasi importanta. De exemplu, vad venind de departe o persoana si o recunosc: e prietenul meu N. Dar la aceasta distanta nu se pot distinge trasaturile fetei, eu il recunosc dupa statura sa inalta, fata ovala si mersul hotarat. Aceste trasaturi caracteristice sunt denumite „indici de recunoastere". Ei sunt deosebit de importanti pentru realizarea lecturii rapide a unui text, cand nu exista ragazul distingerii tuturor literelor din care se compun cuvintele. Cuvintele sunt „ghicite" mai ales pe baza primelor si ultimelor litere. Iata acelasi cuvant scris incomplet in doua feluri:
..ec. .i.ita.e j ele...ic...te.
in forma a doua se distinge mai usor termenul de „electricitate". Comparativ, partea de sus a literelor e mai importanta decat cea de jos. Astfel, elevii nu reusesc sa citeasca repede decat atunci cand izbutesc sa sesizeze indicii importanti ai tuturor cuvintelor uzuale. Cand ajungem la un cuvant rar, putin cunoscut, toti incepem sa silabisim! f Indicii de recunoastere constituie parti importante, caracteristice ale obiectelor sau fenomenelor, pe care noi le consideram constante, desi aspectele percepute variaza. De pilda, masa din sufragerie o percepem dreptunghiulara, cu toate ca imaginea ei pe retina ochilor nostri n-a fost niciodata dreptunghiulara. Pentru a o vedea dreptunghiulara ar trebui sa stam atarnati drept deasupra mijlocului ei, pozitie in care nu ne aflam niciodata. in mod obisnuit, imaginea din ochi este un patrulater aeregulat ori un trapez. Experienta noastra ne-a dovedit insa caracterul ei dreptunghiular.
Tot asa, o moneda metalica o consideram rotunda, circulara, desi imaginea ei j obisnuita e un oval turtit. Ca sa o percepem rotunda, ar trebui sa o tinem la inaltimea f ochilor nostri si perpendiculara pe axul vizual, ceea ce se intampla extrem de rar.
Asemenea fenomene sunt caracterizate ca proband constanta perceptiei. in cazurile citate, e vorba de constanta formei obiectelor. Exista si o constanta a marimii: consider ca fratele meu e inalt, indiferent daca se afla la 1 metru sau la 6 metri de mine, desi marimea imaginii retiniene variaza foarte mult. De asemenea, exista si o constanta a culorii: vad lampa mea de birou ca fiind galbena, desi in functie de lumina din odaie ea apare alba sau cenusie.
Asadar, percepem obiectele prin prisma unui tip, mai bine zis prototip care iamane constant pentru noi, in ciuda variatiilor impresiilor receptate. Fenomenul este prezent si la animalele superioare. Iata: cativa soareci gaseau intr-un labirint un semn care marca drumul ce ducea spre hrana. Dupa un timp, forma desenului varia (fig 12). La inceput erau doua triunghiuri albe (inversate), apoi aparea numai conturul alb al triunghiurilor si, mai tarziu, acest contur era redus la cate doua laturi.
Totusi, soarecii nu au fost indusi in eroare si au tinut seama de indicatii, deci au realizat o generalizare, mentinand in memorie aspectul esential de unghiuri albe rasturnate.
Fenomenul de constanta este foarte important, el prilejuind o adaptare adecvata la mediu, in ciuda unei receptari senzoriale care ne-ar putea dezorienta. Cum observa A. Ombredane, cand mergem prin apartamentul nostru, intrucat se misca ochii, ar trebui sa vedem totul balansandu-se, miscandu-se (cum se vedeau imaginile cand un reporter alerga cu camera video printr-un orasel din Bosnia); or, noi vedem mobila nemiscata. Aici intervine, pe de o parte, stocajul senzorial (persistenta senzatiilor pana la 0,5 secunde) care permite o continuitate a impresiilor si, pe de alta parte, experienta care consacra forma imobila a mobilei bine cunoscute noua.
De fapt, experienta ne constrange la transformari foarte importante ale imaginilor, care se fac automat, inconstient. Imaginea optica formata pe retina este rasturnata si totusi noi nu vedem copacii cu coroana in jos si radacina in sus! Un psiholog a pus unei persoane ochelari care rastoarna imaginea. La inceput ea a fost foarte stanjenita Totusi, fara a scoate ochelarii de pe nas, dupa cateva zile a ajuns sa vada toate lucrurile in pozitia lor normala si a putut merge cu bicicleta, fara probleme. Dar, scotandu-i-se ochelarii, totul i-a parut din nou rasturnat si a avut nevoie de cateva zile pentru reacomodare.
O experienta mai edificatoare a efectuat psihologul austriac Ivo Kohler (in 1951) El a pus subiectului ochelari cu sticle prismatice care deformeaza enorm contururile obiectelor, schimband si coloritul lor. Orice miscare duce la transformari ale formei si ale culorii. Persoana respectiva nu mai era capabila sa intreprinda nimic, nici sa se hraneasca singura; a trebuit sa fie asistata tot timpul. Fara a scoate ochelarii, existenta a fost un chin mai multa vreme. Dar dupa cateva saptamani, ea si-a revenit complet, vazand obiectele in mod normal si putand sa se descurce in mod obisnuit. Dupa 124 de zile, scotandu-i-se ochelarii, totul i-a aparut complet deformat, in sens invers distorsiunilor initiale (ceea ce aparuse concav la prima experienta i se infatisa acum convex!). incat a fost necesara din nou o lunga perioada de reacomodare. Alternand perioadele cu ochelari prismatici, apoi cele fara ei, persoana a ajuns in situatia de a se acomoda foarte repede si cu si fara ochelarii respectivi: era ca si cum ar fi invatat doua limbi diferite. In fapt, refacerea imaginii vizuale conform realitatii nu este rodul gandirii reflexive, in acest proces intervine gandirea senzorio-motorie, adica o reglare a imaginii prin relatiile dintre rezultatele miscarilor si detaliile perceptive. Aceasta reglare se face, in mare parte, in mod inconstient, ca si in alte cazuri despre care am amintit (la recunoasterea directiei unui sunet) si la care ne vom mai referi discutand perceptia de spatiu. Imaginea perceputa de subiect se modifica pana corespunde realitatii. Creierul optic se dovedeste a fi un extraordinar calculator.
Afland de rezultatele obtinute de Ivo Kohler, J. Piaget sublinia ca, in conformitate cu ele, cunoasterea este o reconstructie a realului, si nu o simpla „reflectare", reconstructie realizata in urma experientei si presupunand o ampla prelucrare a informatiilor. Experientele citate infirma punctele de vedere ineiste, dupa care categoriile si chiar conceptele ar fi inerente intelectului, innascute.
C. Scoala gestaltista
Gestalt in limba germana inseamna forma, structura, deci am putea vorbi de o scoala a „formei". Ea a luat nastere in Germania, in deceniile II si III ale secolului nostru. Principalii reprezentanti sunt M. Wertheimer, W. Kohler si K. Koffka. Ei s-au ocupat in special de problemele perceptiei si ale gandirii, luand pozitie indeosebi contra interpretarilor asociationiste, care au dominat gandirea filosofilor empiristi timp de doua secole si care erau inca prezente in conceptiile unor psihologi (de pilda in conexionismul lui E. Thorndike). Ideea centrala a teoriei lor rezida in afirmatia ca sistemele mentale, cum sunt si perceptiile, nu se constituie prin asocierea unor elemente date in stare izolata - inainte de a fi reunite. Sistemele mentale constau in totalitati organizate de la inceput sub o „forma" sau „structura" de ansamblu. Deci perceptia nu rezulta din sinteza unor senzatii prealabile. O linie desenata pe tabla implica o organizare a campului vizual, este o figura pe un fond. Trei puncte trasate pe hartie sunt vazute dintr-o data ca varfurile unui triunghi. Gestaltistii au formulat mai multe legi care dicteaza forma ce apare imediat in fata ochilor nostri.
Astfel, avem legea asemanarii. Potrivit ei, se grupeaza intr-o forma unitara elementele asemanatoare (vezi fig. 13a).
In exemplul „a", noi nu vedem 6 puncte, ci doua triunghiuri din care unul se afla inscris in celalalt.
Legea celei mai mici distante afirma gruparea in aceeasi structura a elementelor celor mai apropiate. in figura „b", noi nu vedem 6 linii, observam 3 grupuri de cate 2 linii. Cea mai importanta lege este legea bunei forme (sau legea pregnantei). Conform acesteia, excitatiile susceptibile de a figura in diferite perceptii se grupeaza in forma cea mai unitara, bine inchegata, cea mai simpla si mai simetrica.
Aceste legi (si inca alte generalizari) au fost stabilite utilizandu-se diferite materiale si in special iluzii optico-geometrice. Prin ce se caracterizeaza o forma ? Este o unitate, un intreg care se delimiteaza automat in campul perceptiv, dand un sens perceptiei. Deseori e vorba chiar de indicii constanti amintiti mai sus.
Forma poate avea parti, articulatii, dar partea este influentata de intreg. Doua cercuri mici, egale, par inegale daca sunt inglobate in figuri diferite (vezi fig. 14).
Cercul „a" inconjurat de cercuri mici va aparea mai mare decat cercul „b" aflat in mijlocul unor cercuri mari.
Forma consta in anumite raporturi, de aceea ea este transpozabila: arpegiul „do mi sol" provoaca aceeasi impresie, aceeasi melodie ca „sol si re" (intrucat intervalele dintre note sunt aceleasi). in genere, melodiile pot fi recunoscute cand se pastreaza intervalele intre note, indiferent cu ce nota se incepe.
Teoria formei explica fenomenul de constanta care se bazeaza pe anumite raporturi fundamentale pentru un obiect sau fenomen.
Psihologii gestaltisti au demonstrat cum formele, raporturile fac posibila identificarea perceptiva si in cazul animalelor. Iata o experienta edificatoare. Niste pasari gaseau hrana sub un carton de culoare mai inchisa decat a celui alaturat, sub care nu se aflau graunte (vezi fig. 15).
Dupa ce s-au obisnuit cu aceste conditii, s-a inlaturat cartonul „a" de culoare mai deschisa, iar langa cartonul „b" a fost pus un altul „c" avand o culoare mai inchisa decat „b". Pasarile nu s-au dus la cartonul „b" sub care gasisera pana atunci hrana, ele cautand-o dedesubtul cartonului „c" mai inchis. Deci ele au tinut cont de raportul dintre culori si nu de nuanta caracteristica pentru cartonul „b". Raportul a fost criteriul identificarii (Kohler, W., p. 200).
incurajati de unele rezultate obtinute, gestaltistii au extins principiile lor si asupra altor fenomene: dupa ei, legile formei se aplica nu doar proceselor psihice, ci si fenomenelor fiziologice implicate. Mai mult, ei au sustinut ca si in domeniul fizicii si al chimiei intervin legi ale formei. De exemplu, electricitatea statica se distribuie intr-un corp in conformitate cu forma lui; apoi, substantele dintr-o solutie, cand cristalizeaza, capata forme regulate, simple, simetrice - aceleasi pentru aceeasi substanta. in domeniul filosofiei, gestaltismul se intoarce la apriorismul kantian, intrucat categoriile marelui filosof sunt concepute ca organizand senzatiile noastre, structurand si dand sens campului perceptiv.
Lasand deoparte asemenea puncte de vedere, care depasesc cu mult rezultatele experimentale, psihologii contemporani apreciaza o serie de fapte si interpretari puse in lumina de scoala formei in legatura cu perceptia si gandirea. E foarte indreptatita critica adusa asociationismului, conceptie mecanicista, simplista, parasita astazi. Ceea ce insa contravine observatiilor acumulate in ultimele decenii este minimalizarea experientei de catre partizanii scolii gestaltiste. Dimpotriva, experienta are un rol, hotarator in dezvoltarea capacitatii perceptive.
Copiii mici nu sesizeaza totdeauna „intregul", ci se fixeaza adesea asupra unui detaliu Apoi cazurile unor orbi din nastere care si-au capatat vederea ne arata o totala dezorientare : nu recunosc obiectele si unii nu disting, la inceput, un cub de o sfera.
Un pui de cimpanzeu a fost tinut in primele 16 luni ale vietii sale pe intuneric. Luminandu-se apoi incaperea, puiul nu numai ca nu recuno.jtea obiectele, dar nici macar nu clipea la apropierea brusca a unui obiect de ochii sai.
Unele iluzii optice, s-a demonstrat experimental, cresc o data cu varsta, deci sunt influentate de experienta. in fine, experimentele lui Ivo Kohler cu ochelarii prismatici dovedesc, in mod evident, cat de mult intervine experienta in organizarea campului vizual. De altfel, daca acumularea de informatii n-ar influenta perceptiile si actiunile ce decurg, cum ar fi posibila adaptarea care solicita sa reactionam prompt la schimbarile intervenind in ambianta ?
J. Piaget a fost influentat de lucrarile psihologilor gestaltisti. intr-un studiu, el discuta ce ramane din teoria gestaltista (Piaget, J., 1954), in raport cu modul sau personal de interpretare: a) orice proces relevand din perceptie sau inteligenta e caracterizat printr-un mers catre echilibru ; b) formele de echilibrare, constituindu-se la capatul acestui proces de echilibrare, constau in structuri totale, caracterizate prin legi ale organizarii. Psihologul elvetian a dezvoltat aceste idei privind tendinta de echilibrare si, printr-o abordare matematica a unor fenomene, a demonstrat ca ele se pot explica pe baza legilor probabilitatii. Studiile sale au mai evidentiat si deosebirea dintre structurile perceptive si cele caracteristice gandirii: primele sunt rigide, fixe, nonreversibile, pe cand intelectul se bazeaza pe sisteme reversibile, de unde marea plasticitate a rationamentului.
D. Iluziile optico-geometrice
Unele desene geometrice, cu figuri destul de simple, pot provoca perceptii eronate, care nu corespund realitatii masurate cu echerul si compasul. Observate de multa vreme, acestea au fost studiate si de scoala gestaltista, care si-a putut intemeia unele concluzii pe diferite iluzii optico-geometrice.
Mai sus am mentionat iluzia lui Titchner demonstrand influenta marimii cercurilor ce inconjoara 2 cercuri egale si care apar inegale (fig. 14).
Sunt si altele care ar putea fi explicate prin acelasi fenomen (influenta intregului asupra partilor). De exemplu, in figura 16, desenul „a" in care cele doua liniute orizontale, desi sunt egale, par inegale datorita influentei figurii in ansamblul ei. De asemenea iluzia „b", a lui Miiller-Lyer, ar putea fi explicata in felul urmator: datorita orientarii liniilor terminale, linia orizontala de sus face parte dintr-un ansamblu delimitand o suprafata mai mare decat linia paralela de jos, care astfel pare mai scurta, inglobata fiind intr-o suprafata mai mica (dar nu toti psihologii admit aceasta explicatie).
Celelalte doua desene - iluziile lui Zollner - („c" unde liniile mari nu par paralele, desi sunt, si „d" unde traseele orizontale par deformate - cu toate ca sunt drepte) nu pot fi explicate prin tezele scolii formei. Aici, se sustine, intervine o tendinta a noastra de a vedea unghiuri drepte, ceea ce modifica pozitia reala a liniilor auxiliare, transformare afectand si aspectul celor doua linii principale. intr-adevar, iluziile presupuse a se explica prin acest mecanism sunt mult mai slabe, daca supunem la proba oameni dmtr-o populatie de zulusi care traiesc in colibe ovale (peretii nu sunt verticali). Aceasta ar confirma si influenta experientei asupra constituirii iluziilor.
J. Piaget explica unele iluzii prin efectul „centrarii" (ceea ce se afla in centrul atentiei tinde sa fie supradimensionat). in alte cazuri, el isi aplica teoria sa cu privire la tendintele de echilibrare a imaginii. Psihologul francez a subliniat si rolul experientei. De exemplu, figura ABCD (vezi fig. 17).
Copiii tind sa vada latura AB mai lunga decat DC - conform cu iluzia Mtiller-Lyer -, pe cand adultii, mai familiarizati cu figura patratului, vad de obicei laturile egale
in domeniul interpretarii diferitelor iluzii optico-geometrice nu exista un consens de interpretare. Sunt si cazuri cand nu s-a putut gasi nici o explicatie. Doua segmente de dreapta egale si perpendiculare par inegale: linia verticala apare totdeauna mai lunga (vezi fig. 18).
Fig. 18. Segmente perpendiculare
S-a presupus ca acest fapt ar fi in legatura cu forma boltita a retinei, dar masuratorile facute au eliminat aceasta ipoteza. O alta ipoteza a fost aceea ca miscarea ochilor pe verticala e mai dificila decat pe orizontala. Dar prezentandu-se perpendiculara la tahistoscop, un timp foarte scurt, s-a constatat persistenta iluziei, desi nu putea sa intervina nici o miscare oculara.
Asadar, domeniul iluziilor optico-geometrice este inca deschis investigatiilor.
3. Perceptia de spatiu
A. Percepand corect forma obiectelor, noi le recunoastem. in plus, apreciem si distanta la care se afla obiectele: fara o asemenea evaluare nu le-am putea manui. De altfel, imaginile se formeaza pe retina, de aceea si orbii din nastere, dupa operatia care le da vazul, au impresia ca toate obiectele le ating ochii. Situarea corpurilor in spatiu nu se face printr-un rationament constient. Ca si rasturnarea imaginii, locali zarea in spatiu se face prin inferente inconstiente (Helmholtz vorbea de „rationamente inconstiente"), rezultand din reglari realizate la nivelul gandirii senzorio-motorii, existente si la mamifere, caci si ele fac aprecieri ale distantei, chiar daca mai putin exact decat omul. Sigur, peste aceste aprecieri „prin intuitie", uneori intervine si rationamentul verbal, deplin constient, dar numai in situatii de incertitudine ori cand aprecierea distantei trebuie facuta cat mai exact.
Care sunt indicii care permit aprecierea celei de a treia dimensiuni? Mai intai, exista unii care fac posibila aprecierea distantei chiar printr-o vedere monoculara: a) marimea imaginii pe retina, in cazul obiectelor sau fiintelor cunoscute ; b) perspectiva lineara (apropierea in departare a unor linii paralele); c) perspectiva aeriana (absenta detaliilor indica departarea); d) umbrele (in cazul desenelor, ele permit iluzia reliefului); e) suprapunerea obiectelor (cele din fata le acopera pe cele din spatele lor); f) acomodarea ochiului (efortul muschilor care bombeaza cristalinul in apropierea unui obiect - indice inconstient, dar prezent in apreciere, ca si cel al diferentei de faza sonora - in cazul sunetelor - care precizeaza directia).
Sunt si informatii ce tin de existenta a doi ochi situati la 50-70 mm unul de altul: a) convergenta oculara - crescand daca un corp se apropie de noi; b) paralaxa binoculara - disparitatea celor doua imagini retiniene, rezultand din distanta dintre ochi; deosebirile dintre cele doua imagini sunt cu atat mai mari cu cat un obiect se apropie de ochii nostri (sunt pozitii in care, tinand un creion aproape de ochi, numai unul din ei il vede); suprapunerea celor doua imagini se realizeaza in scoarta cerebrala, dar nepotrivitea creeaza o impresie ce devine indicator de apropiere.
in legatura cu perceptia spatiului, se infrunta doua puncte de vedere: o teorie nativista, sustinand teza kantiana conform careia categoria de spatiu este a priori, deci experienta senzoriala n-ar avea un aport, si teoria genetica scotand in evidenta argumente in favoarea rolului important al incercarilor si erorilor in progresul aprecierii distantelor. Exista experiente atestand dificultati in aprecierea distantelor, prezente la copii in primii 2-3 ani.
S-a observat insa si un fapt oarecum in favoarea nativismului: puii de gaina, la putina vreme dupa iesirea lor din ou, daca ii asezam pe un scaun, merg in toate directiile, dar se opresc la marginea scaunului si nu cad jos. Experienta a decurs cu aceleasi rezultate si in cazul mieilor nou-nascuti, al puilor de capra, pisica si maimuta. Chiar copilul, dupa 6-7 luni, cand incepe sa mearga in 4 labe, si el se opreste la marginea mesei pe care e lasat. Toti percep un pericol. De fapt, este un reflex innascut, neconditionat, adaptat la impresii implicate in perceptia adancimii. Dar este o mare distanta de la aceasta reactie reflexa pana la „ideea de spatiu" care, in mod cert, se formeaza de-a lungul mai multor ani. Fiindca reflexele absolute sunt reactii automate, neconstiente.
Inexistenta unor categorii apriorice este evidentiata si de dificultatile celor orbi din nastere care, printr-o operatie, capata vederea : ei au dificultati foarte mari atat in ce priveste recunoasterea obiectelor, cat si in aprecierea distantelor la care se afla. Ei sunt in stare sa confunde o sticla de apa cu... un cal! ! Trecerea de la atlasul senzatiilor tactile la cel al senzatiilor vizuale este foarte complicata. Ea ar fi mult mai facila, daca ar exista numeroase categorii si concepte innascute, asa cum continua sa sustina unii filosofi.
B. Perceperea realitatii lucrurilor percepute. Faptul de a considera un obiect ca fiind mai departe sau mai aproape de mine presupune convingerea existentei sale in afara mea si independent de mine, credinta in realitatea sa. Altfel spus, sunt convins ca nu visez, ci particip la evenimente reale. Multa vreme filosofii au considerat convingerea in exterioritatea lumii ca decurgand de la sine, prin insusi faptul de a primi multiple senzatii. Dar, pe de o parte, senzatiile sunt in interiorul meu si nu in afara, pe de alta parte, observarea copiilor, a oamenilor din societati primitive sau a alienatilor arata ca, in asemenea cazuri, separarea intre eul fiecaruia si lumea din afara nu este asa de neta. Impresia de realitate exterioara se formeaza treptat.
Copilul, in primele luni ale vietii sale, traieste o stare de nediferentiere intre subiect si obiect. Diferentierea intre eu si lume incepe cu distingerea eului corporal ca o realitate privilegiata. Cand sugarul isi loveste piciorul sau isi suge degetul, traieste alte senzatii decat lovind papusa sau punand-o in gura. Corpul sau ii produce senzatii constante fata de obiectele din jur. Multa vreme insa el atribuie corpurilor din jur impresii si sentimente asemanatoare celor traite de el: cand copilul se loveste de un scaun si incepe sa planga, mama „bate" scaunul, il pedepseste, ceea ce il linisteste pe copil.
Mai tarziu, experienta sa se imbogateste cu aprecierile celorlalti, pe care si le insuseste, facilitandu-se completarea imaginii corporale cu dimensiuni psihice proprii, care nu pot fi atribuite unor lucruri neinsufletite. Se accentueaza astfel opozitia dintre eu si lume. E considerat exterior ceea ce se impune simturilor in mod necesar, ceea ce nu poate fi modificat cu usurinta, ceea ce nu depinde nemijlocit de vointa. Impresia de realitate este accentuata cand ceea ce percepem concorda cu propriile noastre cunostinte. Nivelul de cunoastere al romanilor le permitea sa creada ca „ploua cu sange" (e vorba de o ciuperca microscopica din nordul Africii, rosiatica, adusa de vant si impregnand picaturile de ploaie din timpul furtunilor). Astazi nimeni n-ar crede acest lucru si ar cauta o explicatie. Traim insa o impresie stranie, cand apare o contradictie flagranta intre ceea ce stim si ceea ce vedem: am aflat ca persoana N a murit si, mergand pe strada, ne intalnim cu ea vie si nevatamata!
Sentimentul „realului" presupune un efort de sinteza mintala, posibil numai cand suntem in deplinatatea functiilor mintale. Dupa Pierre Janet, „functia realului" implica o sinteza din cele mai complexe, alterata cu usurinta in bolile nervoase.
Orice om normal, cand e foarte obosit sau foarte nedormit, ori cand bea prea mult alcool are o impresie de irealitate, parca ar trai in alta lume. E o consecinta a slabirii capacitatii de sinteza cerebrala.
4. Perceptia timpului si a miscarii
A. Perceptia timpului are mai multe aspecte. Unul se refera la perceperea unor excitanti ca fiind succesivi. Daca succesiunea unor spoturi luminoase e foarte rapida, vedem o lumina continua. Daca intervalul intre iluminari e mai mare decat 10 sutimi de secunda, atunci vedem lumina licarind, iar in cazul sunetelor, auzim un tarait.
Cand o lumina e mai intensa decat alta, chiar daca se produc simultan, percepem o miscare de la una spre cealalta. La un interval de 6 sutimi de secunda vedem o miscare aparenta, dar de la 20 de sutimi se percepe o succesiune. J. Piaget a demonstrat si influenta procesului de atentie: copiii subiecti in experiment privesc doua lampi egal departate; li se cere sa fie atenti la una din ele; desi lampile s-au aprins simultan, 80 % din ei au sustinut ca lampa urmarita in mod special s-a aprins inaintea celeilalte. Intervalul cel mai lung in care sesizam o succesiune este de doua secunde. Daca distanta temporala e mai mare, nu se sesizeaza o legatura intre excitanti. Deci vorbim de perceptia duratei pentru intervale pana la doua secunde; in cazul unor intervale mai mari intervin aprecieri, reflectii.
Un al doilea aspect al perceptiei de timp este tocmai aprecierea duratei. Se poate estima durata unui fenomen continuu, dar putem evalua si intervalul intre momentele de aparitie a doua evenimente. Nu apar deosebiri nete intre modul de a aprecia aceste doua feluri de scurgere a timpului. Evaluarea se poate realiza in mod intuitiv, constatand daca un interval e mai lung ori mai scurt decat altul. Ea se mai poate efectua indicand secundele ori fractiunile de secunda (fara instrumente de masura) si reproducand un excitant considerat ca avand aceeasi durata. Experientele arata ca intervalele foarte scurte sunt supraestimate, iar cele lungi - subestimate. Un interval plin de stimuli discontinui pare mai lung decat unul vid, de aceeasi durata.
Desi depasim oarecum cadrul perceptiei propriu-zise, este important sa mentionam aprecierea duratelor mai lungi, apreciere care variaza in functie de mai multi factori. Mai intai, ea depinde de natura activitatii desfasurate. in mod obiectiv, criteriul de apreciere il constituie o miscare uniforma a mecanismului de ceasornic sau timpul de scurgere a nisipului intr-o clepsidra. in mod similar, putem masura durata atunci cand desfasuram o activitate uniforma: strunjirea a 10 piese similare sau parcurgerea cu mers continuu a 5 km de drum drept.
Durata traita consta in experienta unei schimbari (timpul fiind o masura a schimbarii). Cu cat o activitate e mai intensa, mai complexa, cu atat durata ei pare mai scurta.
Apoi intervin si afectivitatea, motivatia. Cand o activitate ne intereseaza, timpul pare a trece repede (o petrecere izbutita, de pilda). Invers, cand o conferinta ne plictiseste, ea ne pare a fi fara sfarsit. Cu cat motivatia pentru prezent e mai mare, cu atat durata pare mai scurta. Dimpotriva, cand munca prezenta nu ne absoarbe si am dori sa se termine pentru a face altceva, timpul se dilata fara masura.
Dupa W. Wundt, daca ne indreptam atentia asupra timpului, fie ca ne asteptam la un eveniment neplacut, fie la altul placut, in ambele cazuri, timpul trece greu.
Varsta influenteaza si ea aprecierea timpului. La batranete, duratele mai lungi de o zi par mult mai scurte decat in tinerete. Pe de o parte, fiindca ritmul activitatilor vitale se incetineste (or, comparativ cu ele, apreciem cantitatea de timp scursa), pe de alta, pentru ca termenul principal de comparatie a duratei - numarul anilor parcursi -e mult mai mare si atunci 1/60 < 1/20. Un an inseamna mult mai putin comparativ cu 60 decat comparativ cu 20.
Unele medicamente si indeosebi drogurile modifica perceptia timpului: hasisul si mescalina lungesc timpul, pentobarbitalul, dimpotriva, il scurteaza. Duratele scurte pot fi apreciate din ce in ce mai bine prin exercitiu. Asa, inainte vreme, fotografii apreciau foarte corect duratele de expunere (mult mai mari atunci decat astazi). De asemenea, instrumentistii care canta in orchestre ajung sa aprecieze foarte exact intervalele impuse de partitura.
Orientarea temporala in raport cu intervalele lungi de timp poate avea o importanta vitala, de aceea ea este prezenta si la animale. De pilda, exista o specie de viermi plati care intra in nisip cand vine fluxul si ies o data cu refluxul. Pusi intr-un acvariu unde nivelul apei este constant, ei continua sa intre si sa iasa din nisip mai multa vreme, la orele obisnuite. La fel, viermele licurici lumineaza doar noaptea, stingandu-se ziua. Pus intr-o camera intunecata, el continua sa se stinga in intervalele corespunzatoare zilei.
Un psiholog punea intr-o farfurie zeama dulce, mereu la aceeasi ora. Albinele dintr-un stup invecinat si-au format o legatura temporala si veneau exact la ora stiuta, ceea ce inseamna ca se bazau pe anumite repere interne. Stupul a fost ambalat si dus cu avionul in S.U.A. Albinele au continuat sa caute farfuria cu sirop, respectand insa orele Europei.
Si la om apar asemenea mecanisme. Daca un sugar este hranit cu regularitate la 3 ore, cand se apropie ora mesei, incepe sa se agite si sa scanceasca. Apoi salariatii care incep serviciul mereu la aceeasi ora, de la o vreme, nu mai au nevoie de desteptator, ei trezindu-se la ceasul obisnuit. Mai mult chiar, unele persoane isi propun sa se trezeasca la o anumita ora (alta decat cea obisnuita) si reusesc destul de bine aceasta performanta.
Asemenea fenomene se explica prin existenta in organism a unor regularitati ale proceselor fiziologice numite bioritmuri, cele mai multe fiind legate de ritmul nicte-meral (alternanta zi-noapte). Este periodica nevoia de apa, de hrana, de somn; in relatie cu ea, exista un bioritm al secretiei de bila, al cresterii calciului in sange s.a. Anumite deprinderi fixe ale unei persoane intra in relatie de conditionare cu unele bioritmuri, ceea ce va permite trezirea la ora fixa.
in aprecierea duratelor foarte lungi (de luni si ani de zile), ne ajuta reperele sociale, sarbatorile, evenimentele sociale si, desigur, existenta calendarului.
B. Perceptia miscarii. Miscarea constituie o schimbare de pozitie in spatiu a unui obiect intr-un anumit timp (aceasta referindu-se la modificarile de natura mecanica). Perceptia miscarii intervine in doua situatii: a) cand urmarim cu ochii obiectul in miscare ; in acest caz, imaginea pe retina e fixa, dar senzatiile kinestezice provocate de miscarea ochilor ne dau informatiile corespunzatoare; b) ochii sunt imobili, dar imaginea corpului respectiv se deplaseaza pe retina. Miscarile prea incete (minutarul ceasului) ori prea rapide (glontul care ne trece prin fata) nu sunt sesizate.
O situatie speciala intalnim in cazul cinematografului, unde se perinda o serie de imagini statice, la intervale foarte mici (1/25 dintr-o secunda), in mod succesiv si coerent (imaginile reprezinta fazele unei miscari). Aici intervine persistenta senzoriala, care asigura continuitatea imaginilor permitand o iluzie a miscarii.
C. Perceptia cauzalitatii. Observand miscarea mai multor obiecte mobile, ne apare (in unele cazuri) impresia unei relatii cauzale intre ele, a acelui raport datorita caruia aparitia unui fenomen atrage dupa sine, in mod necesar, producerea altui fenomen. Dar, asa cum au obiectat unii filosofi, relatia cauzala nu poate fi observata, ceea ce constatam fiind doar faptul ca un fenomen se produce concomitent sau succesiv altuia (post hoc, propter hoc). Cauzalitatea ar fi deci dedusa. Dupa I. Kant, cauzalitatea ar constitui o categorie apriori (inainte de experienta), care se imprima asupra intuitiei (perceptiei). Deci impresia de relatie cauzala ar fi un dat primar.
Experiente facute cu copii de diverse varste pledeaza in favoarea tezei ca ideea de cauzalitate este in stransa relatie cu experienta miscarii succesive a corpurilor si nu o gasim la copii mici. Cele mai cunoscute sunt experientele intreprinse de Al. Michotte. El a folosit rigle in lungul carora se pot deplasa doi cursori A si B (vezi fig. 19).
in primul caz, A impinge cursorul B, de care ramane lipit. in cazul al doilea, A loveste violent mobilul B, care se desprinde si se departeaza de A.
Copiii de 7 ani au explicat in mod corect ca A impinge ori loveste cursorul B. Copiii mai mici de 7 ani nu vad toti aceasta relatie: unii dau o explicatie corecta, altii nu. Iar cei avand sub 4 ani nu vad nici un raport cauzal. Deci ideea de cauza nu este innascuta, ea se dobandeste in cursul experientei.
Lucrul se vadeste si mai clar din nuantele observate in atribuirea relatiei cauzale : ea presupune o deplasare a cursorului B la un interval de maximum 5 sutimi de secunda. Apoi, daca B se misca mai repede decat A, atunci A nu mai e considerat cauza, ci doar un declansator al miscarii iui B, care ar avea o alta cauza - de pilda, un impuls electric.
Astfel, impresia de cauzalitate rezulta din anume caracteristici ale perceptiei de miscare, in raport cu anume conditii de loc si de timp.
Cauzalitatea mecanica este sesizata in relatie cu o serie de efecte perceptibile : a. efectul antrenarii (cazul 1 din experientele lui Michotte); b. efectul lovirii (cazul 2 din aceleasi experiente); c. efectul tractiunii: cand un mobil trage dupa el un altul; d. efectul propulsiunii: modificari de pozitie concomitente cu o deformare (sageata lansata prin extinderea arcului). e. efectul trasajului: un obiect lasa dupa el una sau mai multe urme ; f. efectul de stergere : obiectul anuleaza urma lasata de altul; g. locomotia animala : fiinta vie care se misca in virtutea unei forte interioare.
J. Piaget, efectuand si el experiente asupra relatiilor cauzale, sustine ca originea ideii de cauzalitate o gasim in actiunile initiate de copil: el trage, impinge, apasa, loveste si constata efectele produse. Astfel va ajunge sa atribuie raporturi cauzale si modificarilor produse independent de el.
Dar, in afara cauzalitatii mecanice, exista si alte feluri de cauze : chimice, biologice, psihice, sociale. intelegerea unor asemenea fenomene presupune o evolutie a ideii de cauzalitate, care se realizeaza o data cu maturizarea intelectuala si culturala a persoanei.
5. Erori perceptive
A. Se poate vorbi de erori normale in perceptie. Exista mai intai „erori senzoriale", cele cauzate de factori obiectivi, cum este iluzia „batului frant", prezenta cand afundam un baston in apa si intervine fenomenul fizic de refractie. Mai numeroase sunt erorile datorate unor fenomene psihice: aici intra iluziile optico-geometrice si faptul ca o suprafata stralucitoare pare mai mare decat una intunecata; de asemenea, soarele la orizont pare mult mai mare decat pe bolta cereasca (fotografiile nu inregistreaza nici o diferenta). Exista si iluzii provocate de dorintele noastre: un om flamand intra intr-un magazin cerand paine, dar acolo se comercializeaza pene (firma „pene" a fost confundata cu „paine").
Sunt insa erori grave de perceptie manifestate in cazul bolilor mintale.
B. Patologia perceptiei. Cel mai vulnerabil aspect al perceptiei este sentimentul realitatii. „Persoanele se misca de parca ar fi niste umbre" - spune un bolnav; „obiectele imi apar ca invaluite in ceata" - marturiseste un altul; altuia, „totul ii pare straniu" sau de-a dreptul ireal: „parca traiesc intr-un vis". in schizofrenie, in special, detasarea de real e puternica, senzatiile si reprezentarile bolnavului se amesteca. Totodata, apare si fenomenul contrar: halucinatiile, in cazul carora bolnavii vad fiinte pe care nimeni nu le vede. Un scriitor care avea o tumoare cerebrala auzea zilnic, la aceeasi ora, un zgomot puternic de locomotiva cu aburi apropiindu-se.
Alteori sunt afectate perceptiile de spatiu, de aceea bolnavii se deplaseaza greoi, chiar in propriul lor apartament. Un bolnav vede cum „totul se indeparteaza de mine si devine mic". De asemenea, intervin uneori „agnoziile" despre care am amintit: persoana nu recunoaste nici macar obiecte uzuale, nu stie cum sa le utilizeze.
Toate aceste tulburari grave dovedesc ceea ce am evidentiat pe larg: perceptia este un proces extrem de complex, presupunand o vasta sinteza.