f8e7en
Am vrea sa adaugam aici cateva cuvinte cu privire la o tema care pana aici nu a putut fi atinsa decat in treacat si in mod intamplator. Ne referim la influenta educatiei facute in familie, in scoala si in viata asupra dezvoltarii organului psihic.
Este neindoielnic faptul ca educatia care se face astazi in familie favorizeaza aspiratia catre putere, dezvoltarea vanitatii. in aceasta privinta oricine poate da sfaturi, bazate pe propria sa experienta. Ce-i drept, familia prezinta avantaje incontestabile si cu greu se poate recomanda o institutie in care copiii sa fie mai bine crescuti decat in familie sub raportul conduitei judicioase1. Tocmai in cazurile de imbolnavire familia se dovedeste mediul cel mai potrivit in ceea ce priveste conservarea genului uman. Parintii sunt, de asemenea, buni educatori, care dispun de perspicacitatea necesara recunoasterii de la bun inceput a devierilor psihice ale copiilor lor si combaterii acestora printr-un tratament adecvat, asa incat vom admite fara rezerve ca nu exista o institutie mai convenabila decat familia pentru cresterea unei umanitati apte pentru o existenta mai buna.
Din pacate insa nu putem afirma ca parintii sunt buni psihologi sau buni pedagogi. Ceea ce detine astazi rolul principal in educatia familiala este un egoism de familie dezarticulat, manifestat in diverse grade. Acesta pretinde in mod ostentativ dreptul ca propriii copii sa fie ingrijiti aparte, ca niste fiinte care trebuie sa se bucure de o consideratie deosebita, fie si in detrimentul altora. Asa se ajunge la situatia ca tocmai educatia familiala savarseste cele mai grave erori, inoculandu-le, ca sa spunem asa, copiilor ideea ca ei trebuie sa se situeze totdeauna mai sus decat ceilalti si sa fie considerati mai buni. La aceasta se adauga insusi modul de organizare a familiei, care nu vrea sa se desprinda de conceptia cu privire la rolul de dirijor al tatalui, o conceptie a autoritatii paterne. Asa se face ca raul isi urmeaza cursul. Aceasta autoritate, intemeiata doar in foarte slaba masura pe sentimentul de comuniune sociala, determina rapid o rezistenta fatisa sau secreta. Desigur ca aceasta nu-si face niciodata loc fara dificultate. Consecinta cea mai grava este aceea ca li se ofera copiilor un model de aspiratie catre putere, legat de demonstrarea placerii asociate cu exercitarea puterii, ceea ce ii face lacomi de putere, ambitiosi si vanitosi. Drept urmare, ei vor merge atat de departe incat sa pretinda consideratie din partea tuturor, dorind ca ceilalti sa le arate aceeasi ascultare si supunere pe care s-au obisnuit s-o vada fata de cele mai puternice persoane din jurul lor, intrand astfel in conflict cu parintii si cu mediul social in general.

in felul acesta, pe planul educatiei familiale care se face la noi este aproape inevitabil ca in mintea copilului sa se infiripe telul obtinerii superioritatii. Aceasta se poate constata si la copiii mici de tot, carora le place s-o faca pe grozavii, fenomenul persistand la adulti, care, pana si in perioade din cele mai avansate din viata lor, impinsi uneori de amintirea inconstienta (unbewusste Erinnerung) a situatiei in familie, trateaza intreaga umanitate ca si cum aceasta ar fi familia lor, sau, atunci cand, datorita atitudinii lor, sufera esecuri, manifesta inclinatia de a se retrage din lumea devenita oribila pentru dansii si de a duce o existenta solitara.
Desigur, familia este de asemenea cea indicata sa dezvolte sentimentul de comuniune sociala, dar numai pana la un anumit punct, date fiind cele aratate cu privire la aspiratia catre putere si autoritate. Primele manifestari de afectiune sunt urmarea relatiilor cu mama. Mama este pentru copil cea mai relevanta intruchipare a aproapelui, de la care el invata sa-si recunoasca si sa-1 simta aproape pe semenul sau, pe acel „tu" demn de incredere. Nietzsche spune ca fiecare isi faureste imaginea ideala a celui iubit dupa raporturile care au existat intre el si mama sa. Pestalozzi a aratat de mult ca mama este aceea care ii da copilului lumina calauzitoare in relatiile lui cu ceilalti oameni, ca relatiile cu mama formeaza in general cadrul tuturor manifestarilor sale. Rolul mamei2 include posibilitatea dezvoltarii la copil a sentimentului de comuniune sociala. Din aceste relatii cu mama rezulta si acele stranii personalitati pe care le intalnim deja la copii si care ne frapeaza prin anumite deficiente din punct de vedere social. in special doua greseli pot fi comise pe acest plan. Una consta in aceea ca mama nu-si indeplineste rolul ei fata de copil si, drept urmare, nu-i dezvolta sentimentul de comuniune sociala. Aceasta lacuna este foarte importanta si are drept urmare o multime de necazuri. Copilul creste ca si cum s-ar afla intr-o tara inamica. Daca cineva vrea sa reeduce un asemenea copil, nu-i ramane de facut decat sa-si asume rolul corespunzator, odinioara abandonat. Aceasta este, ca sa spunem asa, calea pe care se poate face din el un om pe deplin integrat in societate. Cealalta mare eroare, foarte frecventa, consta in aceea ca, desi mama isi indeplineste cumva rolul, o face cu atata exagerare incat transmiterea sentimentului de comuniune sociala nu este posibila. Mama procedeaza in asa fel incat de acest sentiment sa beneficieze numai ea. Aceasta inseamna ca interesul copilului este axat pe mama sa, pe cand restul lumii este exclus. Si acestor copii, asadar, le lipseste baza spre a se putea forma ca oameni sociabili.
in afara de relatiile cu mama, in educatie sunt de luat in considerare multe alte elemente esentiale. indeosebi amenajarea pentru copil a unei camere confortabile ii va permite acestuia sa se simta in largul sau in aceasta lume. Daca ne gandim cu ce greutati au de luptat cei mai multi copii si cat de putin dat le este in primii lor ani de viata sa simta ca lumea este un loc agreabil pentru dansii, vom intelege atunci importanta extraordinara a primelor impresii din copilarie, pentru ca acestea ii dau copilului o orientare pe care el nu va face decat s-o aprofundeze si s-o continue. Daca tinem seama de faptul ca multi copii vin pe lume bolnaviciosi si nu au parte decat de amaraciune si suferinta, ca majoritatea copiilor nici nu au o camera a lor sau, daca o au, nu gasesc in ea nimic care sa le trezeasca bucuria de a trai, atunci este limpede ca cea mai mare parte a copiilor nu se dezvolta ca prieteni ai vietii si ai societatii, nefiind saturati de acel sentiment de comuniune sociala care ar putea sa infloreasca si sa se desfasoare intr-o comuniune umana veritabila. Trebuie, pe de alta parte, sa tinem seama de faptul ca greselile pedagogice pot avea o influenta considerabila. O educatie dura, severa, este de natura sa suprime bucuria de a trai si colaborarea copilului, dupa cum o educatie care netezeste pana in cele mai mici amanunte drumul copilului, inconjurandu-1 cu o caldura exagerata3, il poate face incapabil sa infrunte mai tarziu climatul aspru al vietii, climat care domina in afara familiei.
in felul acesta, educatia familiala nu concorda cu cerintele societatii de azi, neputand realiza ceea ce asteptam noi de la ea, adica un om in deplinatatea facultatilor sale mintale, integru, cu un comportament colegial. Ea il satureaza, in schimb, de aspiratii vanitoase.
Daca ne intrebam acum ce alta instanta ar putea fi in masura sa remedieze deficientele dezvoltarii copiilor, atentia noastra se va indrepta in primul rand spre scoala. O examinare riguroasa ne arata insa ca nici scoala, in forma sa de astazi, nu este potrivita pentru aceasta misiune. Cu greu vom gasi un profesor care sa se poata lauda, data fiind situatia de azi a scolii, ca el recunoaste in esenta lor deficientele unui copil si ca le poate elimina. El nu este nicidecum pregatit in acest scop si nici nu are posibilitatea sa fie, pentru ca este obligat sa urmeze o programa analitica, pe care trebuie s-o transpuna in practica fara a-i fi ingaduit sa se intereseze cu ce material uman are de lucrat. Pe de alta parte, numarul prea mare de elevi grupati intr-o clasa face cu neputinta ca el sa indeplineasca aceasta sarcina. Trebuie, de aceea, sa cautam in alta parte o instanta capabila sa inlature neajunsurile educatiei in familie, neajunsuri care ne impiedica sa devenim un popor unit, bine sudat. Unii se vor gandi, poate, ca insasi viata este o asemenea instanta. Dar si ea are propriile sale limite. Chiar si din cele spuse pana aici in aceasta carte reiese destul de clar ca viata nu este in stare sa schimbe un om, desi uneori aparenta este alta. Vanitatea omului, ambitia sa se opun. Caci chiar si atunci cand a pornit-o in mod vadit pe o cale gresita, el va avea mereu sentimentul fie ca vina pentru aceasta o poarta altii, fie ca nu poate sa faca altfel. Rareori este de gasit cineva care sa se fi poticnit in viata si care sa se opreasca asupra greselii sale, reflectand la ce este de facut. (Sa ne amintim si de expunerea noastra cu privire la valorificarea celor traite.)
Viata, prin urmare, nu poate determina schimbari esentiale, iar din punct de vedere psihologic faptul este de inteles, pentru ca viata ia in primire oameni gata formati (schon fertige Menscheri). Oameni care au viziunea lor bine consolidata si care sunt pusi in miscare de telul obtinerii superioritatii. Dimpotriva, viata este chiar un rau dascal, deoarece nu este deloc dispusa la toleranta, nu ne avertizeaza, nu are rabdare sa ne invete de doua ori unul si acelasi lucru, ci ne respinge cu raceala, lasandu-ne sa ne prabusim.
Examinand acum ansamblul problemei, nu ne ramane decat sa formulam urmatoarea concluzie: singura instanta capabila sa ne ajute este scoala. Ea ar fi capabila de aceasta, daca nu ar avea greselile si practicile ei abuzive. Caci pana in prezent acela care ajunge sa conduca scoala face din ea un instrument pentru realizarea propriilor sale planuri, de obicei vanitoase, ambitioase. Aceasta nu poate duce in continuare la rezultate pozitive. Iar cand, in timpurile mai noi, se cere restabilirea in scoala a autoritatii de altadata, trebuie sa ne intrebam ce a realizat bun, de fapt, acea autoritate. La ce va sluji o autoritate care, dupa cum am vazut, a fost nociva chiar si in familie, unde conditiile sunt mai favorabile educatiei judicioase si unde, totusi, nu se ajunge in cele din urma decat la revolta tuturor impotriva ei? in afara de aceasta, desi ea va fi nu o data recunoscuta de la sine, o autoritate trebuie impusa prin constrangere. Pana si in scoala autoritatea, cand in general ea exista, rareori va fi recunoscuta fara rezerve. Si, oricum, copilul vine la scoala cu constiinta clara a faptului ca dascalul este un slujbas al statului. Este imposibil sa-i impui copilului o autoritate fara ca aceasta sa aiba consecinte pagubitoare pentru dezvoltarea sa psihica. Nu este permis ca sentimentul autoritatii sa se bazeze pe constrangere, ci trebuie sa se intemeieze pe sentimentul de comuniune sociala.
in scoala fiecare copil este pus intr-o situatie care urmareste dezvoltarea sa psihica. De aceea ea trebuie sa satisfaca cerintele unei dezvoltari psihice avantajoase pentru copil si societate. Va fi posibil sa vorbim de o scoala buna doar atunci cand ea va fi in concordanta cu imperativele dezvoltarii organului psihic. Numai o asemenea scoala o vom putea noi numi scoala sociala.