1. Conditiile care fac posibila cunostinta t6b9bz
2. Problema realitatii sub raport gnoseologic
3. Obiectele gandirii
4. Cunostinta prestiintifica
5. Cunostinta stiintifica. Calitati primare si secundare ale lucrului
6. Exprimarea cantitativa a calitatii

1. Vom intra astazi de-a dreptul in subiectul nostru: cari sunt problemele teoriei cunostintei - pentru ca acesta este sensul cursului din acest an: insirarea, in datele cele mai generale, a problemelor teoriei cunostintei.
Cea dintai problema care ni se pune noua este: ce este cunostinta?
Este evident ca, in expunerea acestei cestiuni, nu o sa procedam definitoriu, adica nu o sa incepem sa spunem: „Cunostinta este cutare". Noi o sa expunem o analiza plecand, dupa cum am indicat de la inceput chiar, de la faptul insusi al cunoasterii, privit in adevar sub raportul deductiunii fenomenologice de care va vorbeam randul trecut.
Cand am o cunostinta, este evident ca eu cunosc ceva. O cunostinta este, in adevar, o realitate, dar aceasta realitate nu este simpla, ci este o realitate intru atat intru cat iese din ea insasi si se raporteaza la ceva in afara de ea. Vasazica, cunoasterea pura si simpla nu indica, propriu-zis, o problema a teoriei cunostintei; ea indica cel mult o problema de psihologie, indica procesul de cunoastere in devenirea lui temporala, spirituala.
Teoria cunostintei incepe acolo unde eu incep sa cunosc ceva, adica in momentul in care aceasta cunostinta este, propriu-zis, legata de un obiect care trece dincolo de ea, care este oarecum transcendent cunostintei insesi.
Ce cunosc eu? Foarte simplu: eu cunosc ceea ce exista. Vasazica, o presupozitie a cunostintei este aceasta: o existenta oarecare sau, cum s-ar mai spune cu un alt cuvant, o presupozitie a cunostintei este realitatea. In urmarirea problemei acesteia a realitatii in legatura cu cunostinta, noi o sa putem sa desprindem incetul cu incetul elementele cari intra in constituirea cunostintei.
Cari sunt conditiile ce fac posibila aceasta cunostinta?
Una din aceste conditii am determinat-o deja in sensul ei general; adica, o conditie a cunostintei este existenta a ceva care sa fie cunoscut. Prin urmare, in momentul in care eu vorbesc din punctul de vedere gnoseologic deasprei cunostinta, presupun imediat ca exista ceva pe care eu il cunosc si asa o sa cautam noi mai departe toate elementele pe cari le presupunem, pentru ca cunostinta sa fie posibila. In adevar, daca n-am presupune din capul locului ca exista ceva, ca este o existenta, ca exista o realitate, cunostinta aceasta, sub raportul gnoseologic al problemei, ar fi imposibila. Ei bine, ce insemneaza: ceva exista, ce insemneaza: ceva este real?

2. Nu vreau sa va spun ca o sa rezolvim aceasta problema a realitatii. Noi nici nu facem rezolvire de probleme, ci mai mult expunere de probleme si, incetul cu incetul, o sa ajungem si la rezolvire, dar vreau sa stiti din capul locului ca si aceasta problema este una dintre cele mai aride, nu asa de subtil fluenta ca metoda, dar tot asa de logic insolubila. O sa vedem imediat ca nu intotdeauna solutionarea logica a unei probleme este o solutionare care sa multumeasca. Dar, pe de alta parte, trebuie sa va afirm de acum ca sunt, in afara de aceste solutionari logice, altfel de solutionari ale problemelor, cari nu multumesc, poate, din punctul de vedere logic, dar cari, totusi, sunt solutionari. O sa vedeti mai tarziu probleme cu un caracter mai precis, insolubil sub raportul logic. Deocamdata sa vedem ce insemneaza real.
Una din solutiile cari s-au dat a fost ca real este ceea ce exercita o activitate. In momentul ain carei exista o activitate, presupunem ca aceasta activitate trebuie sa aiba un suport, trebuie sa aiba un punct de aplicare, un substrat. Ei bine, substratul oricarei activitati este o realitate. Deci, s-a spus in filosofie ca realitatea se poate defini prin activitate complementara. Aceasta presupune, foarte pe scurt, ca tot ceea ce exista are o activitate si ca nu poate sa existe activitate fara un suport existent al acestei activitati.
Evident ca, in termeni generali, cam asa este. Stiti, de pilda, ca, atunci cand Le Verrier a descoperit existenta ultimei planete, care nu era cunoscuta pe atunci in sistemul solar, acea planeta nu era perceptibila, nu o vazuse nimeni. Existenta planetei Neptun a fost indusa oarecum din anumite perturbatiuni cari aveau loc in mersul, in miscarile celorlalte planete. S-a presupus atunci ca, indata ce exista o actiune, adica perturbatiunea in miscarile de revolutie ale celorlalte planete, aceasta actiune trebuie sa aiba un suport si, in adevar, s-a dedus precis, pe cale matematica, ca trebuie sa existe suportul acesta. S-a afirmat ca exista suportul acesta, s-a calculat in ce imprejurari ar putea sa fie vizibil pentru noi acest suport, asa incat, la un moment-dat, dupa calcul precis, s-a aratat in instrumentul astronomic corespunzator imaginea noii planete, care era banuita. Vedeti, de la o actiune, de la o activitate oarecare, de la un efect oarecare, s-a ajuns la existenta reala a unui corp.
Va spusei ca, in termeni generali, natural, asa este: orice activitate trebuie sa aiba un suport, deci oricarei activitati trebuie sa-i corespunda o realitate. Si invers, orice realitate evident ca trebuie sa aiba o actiune. Daca n-ar fi decat actiunea existentei acelei realitati si inca ar fi o actiune. Dar, va intreb: principial, orice realitate poate sa aiba o actiune, dar toate actiunile acestea sunt datoare sa ajunga la cunostinta noastra? Teoretic, evident, realitatea se poate defini in functiune de actiune, dar practic, adica intru cat sunt cunoscute de noi, toate lucrurile acestea pot sa vina la cunostinta? Cu alte cuvinte, toate actiunile lucrurilor acestora sunt perceptibile la cunostinta noastra? Este evident ca nu. Si atunci, conceptul acesta al realitatii, definit numai prin actiune, scapa oarecum cunostintei noastre. Trebuie sa ajungem la concluzia ca exista o multime de lucruri, pe cari noi nu le cunoastem, desi ele vor fi avand o actiune, si ca domeniul insusi al realitatii ne este principial refuzat. Nu putem sa recunoastem, nu putem sa incercuim precis domeniul realitatii, natural, si pentru ca felul de definitie este in sine defectuos. Ati observat, cand zic ca orice realitate trebuie sa aiba o actiune, dintr-o data am pus problema in termenii urmatori: chiar daca nu cunosc realitatile, cunosc actiunile; adica, activitatea unei realitati este criteriul pentru existenta realitatii, este semn pentru existenta ontologica a realitatii acesteia. Vasazica, in adevar, problema, pusa asa, este pusa in functie, in termeni de cunostinta, in termeni de ajungere la constiinta mea; si atunci, in momentul in care dovedim ca, principial, sunt actiuni de cari noi nu putem sa luam cunostinta, atunci evident ca aceasta definitie a realitatii, care trebuia sa fie o definitie in functie de cunostinta noastra, nu se mai precizeaza in domeniul ei, adica nu mai are un domeniu precis. Principial, este exact ca orice realitate are o actiune, dar aceasta definitie nu ne ajuta la nimic, pentru ca este egala din punctul de vedere teoretic cu „orice realitate exista", cu „orice realitate este o realitate", aceea cei este o pura tautologie.

3. Prin urmare, vedeti ca definitiunea aceasta a realitatii nu este o definitiune care sa ne multumeasca. Este totusi ceva adevarat in toata aceasta discutiune. Vedeti cum se punea problema? Se punea in termeni de gandire: este ceva real, acest ceva real este cunoscut de noi, acest ceva real are o actiune, acest ceva exista ca realitate in masura in care el are o actiune. Dar cunostinta mea? Cunostinta mea, in cazul pe care l-am expus, facea oarecum parte integranta din definitia conceptului de realitate. Ia sa urmam calea inversa, adica sa scoatem cunostinta din acest proces integrant! Daca in cazul intai scoatem cunostinta din acest proces integrant, atunci evident ca se ajunge la tautologie: este real ceea ce este real. Ganditi-va insa la realitate si ganditi-va la cunostinta mea, la gandirea mea, activitatea mea de a gandi aceasta realitate. Eu, de pilda, zic: ma gandesc la un obiect de la mine de acasa, ma gandesc la scaunul de la masa de lucru sau la masa de lucru. Masa aceasta de lucru exista clar, ea este obiect de cunostinta pentru mine. Dar eu nu ma amaii gandesc la masa de lucru. Exista masa de lucru? Ea continua sa existe, ea este capabila de a fi obiect pentru gandirea mea.

Ma gandesc, de pilda, la Iuliu Cezar. Iuliu Cezar este ceva care nu mai exista. Ce exista, propriu-zis? Iuliu Cezar poate sa fie obiect de gandire pentru mine, dar nu Iuliu Cezar el insusi, in persoana, ci imaginea lui Iuliu Cezar, construita de mine din lecturile, din amintirile mele, daca am trait pe vremea lui Iuliu Cezar etc. Vasazica, exista ceva ca obiect de gandire pentru mine, dar nu Iuliu Cezar, ci imaginea construita a lui Iuliu Cezar. O deosebire intre masa mea de lucru si Iuliu Cezar evident ca exista: si masa mea de lucru, si Iuliu Cezar sunt obiecte de gandire pentru mine; dar masa exista si fara ca eu sa ma gandesc la ea, ape candi Iuliu Cezar nu exista fara ca eu sa ma gandesc la el; doar imaginea lui Iuliu Cezar, construita de mine, aceea exista. Vreau sa spun ca pot sa ma gandesc la imaginea aceasta a lui Iuliu Cezar si pot sa-mi dau seama ca ma gandesc la imaginea lui Iuliu Cezar, deci gandul la Iuliu Cezar este obiectul, el exista. De ce? Pentru ca el poate sa subziste - aceasta vreau sa spun - chiar daca nu exista gandul la gandul imaginei lui Iuliu Cezar; adica, imaginea lui Iuliu Cezar exista ca gandire, gandul este si el o realitate. Atunci, asa, vag, ce ar fi realitatea? Eu zic: realitatea este tot ceea ce poate sa fie obiect de gandire, dar care poate sa existe indiferent de faptul ca eu ma gandesc la el. Obiectul „masa" si gandul „Iuliu Cezar" exista ca obiecte de gandire fara ca ele sa fie aini constiinta, adica fara sa ma gandesc la ele. Masa exista pentru mine, voi avea oricand posibilitatea sa gandesc asupra mesei; imaginea lui Iuliu Cezar exista, iarasi, ca posibilitate de gandire pentru mine. Deci, zic eu, in termeni generali, insemneaza, propriu-zis, realitate ceea ce exista ca obiect de gandire pentru mine, dar care poate sa existe chiar atunci cand gandirea mea nu se exercita asupra lui; adica, exista tot ceea ce este de sine statator, exista tot ceea ce nu este o creatiune a mea, existenta in modul cel mai general.

4. Propriu-zis, gandirea omeneasca - spre a ajunge la considerarea aceasta - a facut alt drum. Ia ganditi-va la cum socoteste omul obicinuit lucrurile cari il inconjoara. Omul obicinuit zice: masa exista, scaunul exista, omul exista si el, o haina rosie isi are si ea realitatea ei de haina si realitatea ei de rosie. Tot ceea ce poate sa ajunga la cunostinta mea - zice omul simplu - este o realitate, este o existenta; si anume, asa cum ajunge la constiinta mea. Omul simplu nici nu se gandeste, in mentalitatea prestiintifica, vreodata ca daca vad un lucru rosu, este pentru ca eu il vad rosu. El zice: rosu este o calitate a lucrului. Tot ceea ce - eu as zice, psihologiceste - exista ca si continut de constiinta este, in mentalitatea prestiintifica, proiectat in afara si oarecum ontologizat, hipostaziat. Toate cunostintele mele au existenta reala in afara de mine. Aceasta este mentalitatea prestiintifica. Ea vede o haina rosie, dar o vede acum, cand este lumina. Stinge lampa! O sa vezi ceva negru-cenusiu. Omul simplu va spune totdeauna: da, vad ceva negru-cenusiu, neprecis, pentru ca nu este lumina. In realitate insa, obiectul respectiv este rosu si, ca sa-ti dovedesc ca este rosu, imediat ce voi putea vedea acel obiect, mi se va arata rosu, voi putea sa vad ca el este rosu.

5. Aceasta este atitudinea generala prestiintifica. Dar, in aceasta atitudine generala prestiintifica, intervin, de la un moment-dat, anumite probleme. La exemplul pe care l-am luat: este natural, se intreaba oamenii, sa zic eu ca bucata de stofa este rosie pe lumina si tot rosie pe intuneric, sau este mai natural sa spun ca e rosie pe lumina, dar este neagra-cenusie pe intuneric? Adica, acest rosu este o calitate existenta in realitate a lucrului, sau aceasta calitate de rosu este altceva? Este o calitate a lucrului care nu este decat prin proiectarea asupra acestei bucati de stofa a unei anumite culori. Adica, rosu exista in el insusi, in orice conditiuni, sau nu exista decat in anumite imprejurari favorabile? O bucata ade stofai este rosie in ea insasi, sau are numai posibilitatea de a deveni rosie la perceptiunea noastra, in conditiuni normale? Aceasta este o intrebare pe care si-o pune mentalitatea care inceteaza de a fi prestiintifica.

Problema este foarte veche. Stiti ca, inca din filosofia greceasca, s-a ridicat indoiala; ca, in genere, toata filosofia greceasca, mai ales de la Socrate incoace si cu sofistii mai inainte, a pus intotdeauna la indoiala gradul de adecvare a cunostintei noastre senzoriale. Si mai stiti, in sfarsit, ca, mai tarziu, imediat la inceputul epocei moderne, s-a ridicat marea problema a asa-numitelor calitati primare si calitati secundare ale lucrului.
Vasazica, lumea s-a intrebat: lucrurile sunt asa cum le vedem noi, sau sunt altfel decat cum le vedem noi? Iar ceea ce vedem noi, ceea ce exista pentru constiinta noastra este ceva departat de realitate? Aceasta este problema care a aparut mai tarziu, la Kant, precis sau foarte bine precizat, in forma deosebirii dintre aparenta si lucrul in sine (Erscheinung si Ding-an-sich). Aparenta este aoi problema moderna, care dureaza de la Descartes incoace.
Ce insemneaza ceea ce aminteam adineauri: problema calitatilor primare si secundare? Mai intai, stiintele propriu-zis descriptive - adica, in intelesul obisnuit, pe care-l dam noi aci cuvantului, de pilda, anatomia, zoologia, botanica etc. -, stiintele acestea nu ridica problema critica a ceea ce exista in adevar. Stiinta zice: iata o specie de animale. Aceasta specie de animale o descriu, spun cum este; prin urmare, afaci presupozitia, din capul locului, ca ceea ce spun exista in realitate. Dar fizica? Fizica spune: culoarea nu este o calitate a lucrului, sunetul nu este o calitate a lucrului, mirosul, asemenea. Ceea ce se numeste propriu-zis calitate nu exista in lucru, ci exista in cunostinta noastra despre lucru. Locke spunea: toate asa-numitele calitati secundare ale lucrurilor - acestea sunt calitati secundare, acelei care se leaga anume de simtul vazului, auzului, mirosului - nu exista in realitate, ci sunt elemente care intra numai in constiinta noastra constituita. Descartes, la randul lui, spunea ca exista anumite calitati ale lucrurilor, care sunt fundate in realitatile insele. Aceste calitati ar fi intinderea, durata, miscarea etc.
Vedeti care este deosebirea intre primele si celelalte calitati: intinderea, durata, miscarea sunt calitati in legatura directa cu timpul si cu spatiul; celelalte: culoare, miros, sunet, forma sunt trecatoare, nu sunt calitati ale lucrului, ci sunt elemente ale constiintei constituite.
De ce fizica a inlaturat calitatile secundare si a tinut la calitatile primare? Nu dintr-un motiv propriu-zis teoretic; pentru ca, in definitiv, dupa cum spun ca rosu este o calitate a constiintei mele, tot asa pot sa spun ca si intinderea este un element constitutiv al constiintei mele. Kant a si spus ca timpul si spatiul sunt forme apriori ale sensibilitatii mele. Deci, nici intinderea si durata nu pot sa fie calitati reale ale lucrului. Totusi, Galilei, mai inaintea lui Descartes, a spus: acestea sunt fundamentele realitatii. Daca eu lucrez cu aceste calitati ale lucrurilor, pot sa merg la cunostinta realitatii; daca lucrez cu celelalte calitati, reductiunea pe care ratiunea omeneasca trebuie s-o faca in lumea obiectiva atinge elementele cari ne vin prin senzatiile de vaz, de auz, de miros, dar pastreaza ca intangibile calitatile in directa legatura cu timpul si spatiul, adica cu imaginile de miscare.
Ma iertati ca am facut digresiunea aceasta, foarte scurta. Nimic nu este asa de important si asa de caracteristic pentru toata mentalitatea de la Renastere pana astazi decat locul extraordinar de important pe care-l ocupa in toata teoria noastra imaginile de miscare. Cele mai variate scoli filosofice trebuie sa ajunga, in ultima analiza, sa se fundeze tot pe imaginile de miscare. Ganditi-va ca Descartes si rationalistii (Descartes in special) aproape au fundat teoria fizica sub raportul filosofic. Dar ganditi-va asii ca Bergson este in ziua de astazi intuitionist, adica sta la polul opus al criticismului. Toata filosofia bergsoniana nu este deloc valabila, decat daca se afirma de la inceput ca elementul fundamental in constituirea reprezentarii este imaginea de miscare. Toata logica asolinelor, care sta la baza logicei lui Bergson, are la baza, ca element fundamental, aceste imagini de miscare. Pragmatismul de astazi sta pe aceeasi baza. Trecand in alte domenii, tot miscarea este elementul care ne intereseaza cel mai mult. O sa ziceti: au fost si alte forme! Da, a fost forma greceasca, in care miscarea nu prea avea importanta. Aceasta chiar a fost caracteristic: ca lumea greaca a fost capabila sa faca conceptia sofismelor care negau miscarea. Stiti cat au fost atacate aceste sofisme, sofismele eleatice, negate de lumea moderna si amaii stiti ca cea mai acerba critica care s-a facut acestor sofisme ale miscarii a fost critica facuta de Bergson.

6. Spun deci, calitatile primare sunt primite si retinute de catre fizica drept elemente constitutive ale realitatilor si nu ale cunostintei noastre. De ce? Pentru un motiv practic si nu teoretic. Teoretic, se poate nega tot asa de bine existenta reala a acestor elemente, a miscarii, duratei, formei si celelalte, ca si aai celorlalte elemente, acumi le-a si negat Kant. Practic insa se schimba problema: dintre toate elementele constitutive ale unui obiect, adica ale constiintei noastre, culoarea, auzul, sunetul, mirosul nu sunt pasibile de a fi prinse in cantitati, de a fi exprimate numeric, pe cand celelalte, raporturile spatiale si temporale, sunt pasibile de aceasta exprimare numerica. Aici este intregul secret al preferintei pe care fizica o acorda calitatilor primare, fata de calitatile secundare ale realitatii. In adevar, conceptul de masura si conceptul de spatiu sunt cam unul si acelasi lucru. Tot ceea ce exista in spatiu, ultimele elemente ale spatiului sunt masurate. Stiti, pe de alta parte, ca, atunci cand s-a trecut conceptul acesta de masura in operatia de masuratoare a timpului, s-a analogat timpul cu spatiul. Stiti ca se vorbeste: in spatiu de trei dimensiuni, adica trei sunt coordonatele de cari am nevoie pentru a exprima numeric un lucru, si se vorbeste in timp de o dimensiune. Timpul are o dimensiune, spatiul are trei dimensiuni. Ce insemneaza aceasta? Timpul si spatiul sunt calitativ deosebite, logic, fundamental deosebite.

Am foarte rar prilejul sa vorbesc despre lucruri pe care le-am scris vreodata, pentru ca eu de obicei nu scriu. Acum insa vine acest prilej. Prin 1909-1910, cand eram student aci, am scris un articol in care spuneam ca, in fond, de ce sa se faca deosebire intre cele trei dimensiuni ale spatiului si dimensiunea timpului? In definitiv, un lucru care exista in realitate nu exista in trei dimensiuni, ci in patru: exista in cele trei dimensiuni ale spatiului si in a patra dimensiune, a timpului. Eu spuneam: in definitiv, pentru ca sa se exprime, propriu-zis, o existenta in chip numeric, trebuie sa i se dea patru coordonate si nu trei. Aceasta o spuneam eu, intr-un moment de slabiciune filosofica. Dupa ce au trecut trei-patru luni si m-am mai gandit la problema, am vazut ca era o mica prostie ceea ce spuneam eu acolo. Dupa doi ani insa, ducandu-ma la Göttingen, am auzit de unul din cei mai mari fizicieni, Minkowski, care a emis aceasta ipoteza foarte indrazneata. Toata lumea a zis: extraordinar de frumos! Ghinionul meu a fost ca eu parasisem ceea ce peste doi ani era „extraordinar de frumos". Care este deosebirea? Si eu am dreptate, si ceilalti. In fond, problema este o prostie din punctul de vedere filosofic, dar este un lucru extraordinar din punctul de vedere matematic. De ce? Pentru ca, filosoficeste, timpul si spatiul sunt doua lucruri absolut deosebite. Calitativ privite, in realitatea lor, timpul si spatiul n-au nimic comun. Cantitativ privite, sub raportul determinarii unui obiect in existenta lui reala, timpul si spatiul n-au nimic deosebit si atunci coordonata timp este exact in acelasi fel coordonata ca si celelalte trei coordonate spatiale.
Vedeti deosebirea de punct de vedere si intelegeti acum de ce, in adevar, fizica tine mortis la calitatile primare ale lucrurilor si se intereseaza foarte putin de asa-numitele calitati secundare: pentru ca aceste calitati primare sunt pasibile de a fi exprimate numeric, de a fi transformate in cantitati, pe cata vreme calitatile secundare, nu. Vedeti ca aceasta deosebire - calitati primare, calitati secundare - nu este nici ea o deosebire fundata in realitate, ci este fundata in necesitatea mecanismului stiintific. Altfel, ele pot sa fie tot asa de valabile toate la un loc, dupa cum pot sa fie tot asa de nevalabile toate la un loc.

Aceasta problema, astfel infatisata, cu aceste date, constituie miezul problemei: deosebirea dintre aparenta si realitate, dintre aparenta si lucrul in sine.
Despre acest lucru vom vorbi in prelegerea viitoare.