n8p24px
In functie de natura obiectului de studiu, orice stiinta elaboreaza propriile metode de cercetare. Metodele au insa in spatele lor niste norme, puncte de vedere principale, care le guverneaza. Astfel, putem vorbi de cateva principii ale cercetarii psihologice.
A. PRINCIPII ALE INVESTIGATIEI PSIHOLOGICE
1. Principiul determinismului
Se porneste de la postulatul ca toate fenomenele din natura si societate au anumite cauze, se supun necesitatii, fiind guvernate de legi obiective. Ca urmare, nici fenomenele psihice nu sunt arbitrare, se supun unor legi, au anumite cauze, chiar daca in multe cazuri nu le sesizam. Nu exista manifestare fara cauze specifice (de obicei, nu e vorba de una singura, ci de mai multe). Prin aceasta pozitie, omul de stiinta psiholog nu poate admite „liberul arbitru", in sensul ca o persoana intr-un anume moment si intr-o anume situatie ar putea lua orice hotarare. Desigur exista libertatea fata de situatie, fata de altii, de a spune da ori nu. Dar nu exista libertate fata de sine insusi: modul de reactie este in functie de structura psihica a fiecaruia. Oricine stie ca, intr-o situatie periculoasa, ceea ce poate infaptui un om puternic, demn si curajos nu va putea face unul slab, hot si fricos. Asupra acestei chestiuni vom reveni mai tarziu. Retinem ideea conform careia totdeauna o reactie psihica are o cauza. Cauzalitatea psihica are insa anume caracteristici.
Cauzele psihice sunt multiple, complexe. De obicei, suntem constienti numai de una ori doua, cand de fapt intervin zeci de factori, din care majoritatea sunt inconstienti. Mereu ne vin in minte idei, ba chiar trecem la actiune, fara sa stim de ce o facem; nici nu ne punem problema. Iata, imi vine in minte melodia unui cantec vechi, ma mir, nu stiu de ce... dar o cauza trebuie sa existe: fie ma aflu intr-o ambianta, o situatie similara cu aceea din trecut, fie am intalnit o persoana din acele vremuri, fie am auzit o melodie asemanatoare; legile asociatiei arata ca analogii foarte variate pot aduce in constiinta amintiri demult uitate.

in al doilea rand, cauzele in domeniul psihic sunt, frecvent, cauze finale. Cel mai clar exemplu de cauza finala il constituie un instinct, de exemplu instinctul cladirii cuibului: pasarea aduna paie, le asaza intr-un loc ferit, le lipeste cu pamant, totul pentru a-si putea adaposti ouale. Toate actiunile se subordoneaza acestui scop. in programul genetic al pasarii sunt inscrise operatiile, in ordinea lor succesiva si la momentul necesar.
Conditiile umane sunt comandate de scopuri, idealuri, dorinte mai mult ori mai putin constiente. Ele ne dinamizeaza. Dar sunt formate in experienta noastra anterioara. Influenta instinctelor se face simtita uneori, dar rareori e dominanta.
Datorita complexitatii cauzalitatii psihice, cele mai multe legi care guverneaza viata psihica au un caracter probabilist (statistic). Adica fenomenele, depinzand de numerosi factori, sunt influentate si de legile probabilitatii. inseamna ca nu vom putea exclude intamplarea in desfasurarea vietii psihice. Dar intamplarea nu elimina determinismul, ea provenind din intretaierea mai multor lanturi cauzale. De pilda, un student care invata pentru un examen de a doua zi, iesind sa se repauzeze, vede la un stand de carti o lucrare nou aparuta si avand legatura cu examenul. Foiletand-o, retine unele fapte pe care a doua zi, din intamplare, le va putea utiliza in tratarea unuia din subiecte. Iata o coincidenta favorabila. insa, toate actele, toate momentele au survenit intr-o inlantuire perfect cauzala, doar intersectia lor nu era previzibila, avand doar o probabilitate foarte redusa.
Legile psihice, existenta lor sunt negate de unii filosofi, desi numeroase experiente psihologice au pus in lumina neindoielnice relatii esentiale intre fenomene. Unii filosofi le neaga, fara a cunoaste exact faptele. Astfel, J.P. Sartre sustine ca nu exista legi care sa cauzeze relatii intre doua procese psihice, el negand legea asemanarii care intervine in asociatia de idei (asemanarea unei persoane prezente cu un prieten din trecut are ca urmare faptul ca perceptia ei imi aduce in minte reprezentarea amicului). Sartre rationeaza: pentru ca sa poata interveni o asemanare, trebuie ca ambii termeni sa fie prezenti, deci ea nu poate cauza o asociatie. Dar faptele sunt clare : asemanarea produce asociatia dupa care, uneori, imi dau seama de asemanare. Cauza asociatiei ar fi, in limbajul unui behaviorist, „nediferentierea excitantilor". Exista o lege stabilita de multa vreme.
Deoarece intervine si intamplarea, oricat de bine am cunoaste o persoana, tot nu vom putea face o prezicere de 100% privind comportamentul ei, intr-o situatie viitoare. Tot de aici vine si impresia de arbitrar pe care o avem uneori, cand facem o actiune anumita, fara sentimentul unei obligatii.
Psihologii au cautat sa clasifice legile psihologice. Astfel, M. Pradines distinge : a) legi de functionare a fenomenelor psihice (cum ar fi legile memorizarii); b) legi de compozitie, de organizare sau structura (referitoare, de exemplu, la structura procesului perceptiv); c) legi de dezvoltare (Popescu-Neveanu, 1980, p. 56) privind modul de formare a proceselor psihice (cum sunt cele privind succesiunea stadiilor formarii gandirii formale dupa J. Piaget).
La o examinare aprofundata s-ar parea ca legile de compozitie sunt in relatie cu cele ale dezvoltarii. Importanta ramane convingerea psihologului in existenta unei regularitati in viata psihica, a unui determinism fara de care nu poate exista o adevarata stiinta.
2. Principiul dezvoltarii
Spre deosebire de lumea anorganica, viata presupune o permanenta transformare, o succesiune de procese prin care se realizeaza schimburi materiale si informationale intre o vietate si natura. Cu atat mai mult se aplica aceasta observatie vietii psihice care presupune o continua activitate, o continua evolutie. Ea este mai pregnanta in primii ani de viata, se incetineste, dar nu se opreste decat aparent. De la o anumita varsta apar involutia, regresul, dar nu stagnarea. Aceasta continua transformare este in functie de dezvoltarea biologica (creierul, ca orice organ isi are evolutia lui), dar mai ales intervin factorii sociali, influenta ambiantei sociale. Un rol il au chiar factorii psihologici: constiinta de sine, idealurile, sperantele influenteaza activitatea noastra si devenirea propriului psihic.
Constatarea aceasta ne obliga sa nu uitam „mobilitatea" psihica si sa cautam totdeauna sa intelegem procesul aparitiei si dezvoltarii unui proces psihic. J. Piaget a aratat cat de importanta este cunosterea genezei unor operatii pentru intelegerea structurii lor.
El a subliniat faptul ca in evolutie se pot distinge doua procese fundamentale (J. Piaget, 1965, pp. 61-62): mai intai exista un fenomen de asimilare. Conditiile mediului sunt asimilate mecanismelor pe care le poseda organismul: pasarea cauta, retine si transporta materialele conforme cu programul ereditar inscris in genele ei. Ea e sensibila la anumiti stimuli care suscita schemele actiunilor cu ciocul, cu ghearele etc.
Al doilea proces, care intervine cand conditiile nu corespund structurilor psihice existente, este acomodarea. El consta in modificari ale schemelor existente pentru a se putea face fata noilor situatii. Ursul, animal ierbivor, in lipsa hranei preferate devine carnivor si dobandeste un comportament agresiv. Veverita, cand nu gaseste ghinda, alune, se strecoara in camarile oamenilor si consuma alte feluri de alimente. Aceste acomodari au drept consecinta si transformari biologice, dar ele constituie indeosebi invatarea, progresul adaptarii psihice.
Speciile animale evolueaza aproape numai pe plan biologic. Experienta si acomodarile psihice pe care le realizeaza fiecare individ nu se transmit si urmasilor, acestia luand totul de la inceput. Dimpotriva, omul concretizeaza cuceririle sale in obiecte (unelte), in scrieri, documente, in asa fel incat noile generatii pot profita de ele, de unde progresul cultural deosebit de rapid al lui homo sapiens.
Alternarea aceasta dintre asimilare si acomodare trebuie urmarita in evolutia tuturor functiilor pentru a intelege structura lor prezenta si perspectivele dezvoltarii lor. Observarea transformarii ramane o obligatie principiala pentru psihologul cercetator.
3. Principiul organizarii sistemice
Psihicul formeaza un sistem hipercomplex. L. von Bertalanffy este autorul teoriei sistemelor, pentru el sistemul fiind „orice ansamblu de elemente aflate intr-o interactiune ordonata (non-intamplatoare)".
Pentru a accentua un aspect esential am putea defini sistemul: un ansamblu de elemente a caror interactiune duce la aparitia unor proprietati specifice, pe care nu le poseda partile constitutive ale ansamblului.
De exemplu: vedem in fata noastra un trandafir. De la el noi primim excitatii care afecteaza separat ochiul, simtul olfactiv, cel tactil etc. Intervin si numeroase imagini din trecut; noi nu percepem totusi aceste aspecte separat, ci avem o impresie globala, intensiva, caracteristica, pe care o identificam ca fiind o planta numita trandafir.
Sistemele sunt de mai multe feluri. Exista sisteme inchise, care nu au cu alte sisteme decat relatii energetice, schimburi de energie. Cele mai importante sunt sistemele deschise, care caracterizeaza fiintele vii, ele realizand cu ambianta nu numai transfer de energie, ci si schimburi de substanta si informatie.
Psihicul este un sistem deschis, in cazul sau aspectul informational fiind cel hotarator. Totodata, este si un sistem dinamic, in perpetua transformare. Modificarile care survin nu se adauga in mod mecanic sistemului, ele au drept urmare reorganizarea intregului. Astfel, eul formeaza un sistem. Experienta imbogatindu-se continuu, capat noi date, noi puncte de vedere despre mine, asa incat imaginea eului evolueaza.
Psihicul formeaza si un sistem hipercomplex, avand un mare numar de elemente, fiecare din ele fiind la randul lor sisteme: putem vorbi de subsistemul fenomenelor cu predominanta cognitiva in interiorul caruia vom gasi sisteme perceptive, sisteme conceptuale s.a.m.d.
Faptul de a fi un ansamblu autoreglabil este o alta caracteristica a sistemului psihic. Cum vom vedea, orice reactie psihica, efectul ei sunt comunicate centrilor nervosi printr-o retea de conexiune inversa, ceea ce permite corectari, adaptari, ameliorari. in general, psihicul evolueaza spre o complexitate crescanda, dar si o organizare crescanda. Se adanceste diferentierea interindividuala. Copiii de 3 ani seamana mult mai mult intre ei, decat vor semana la 30 de ani. Deosebirile se adancesc.
Ce consecinte are principiul sistematizarii? El ne obliga la multa circumspectie cand vrem sa facem o analiza a unui fenomen psihic, ne obliga sa nu uitam dependenta multipla a oricarui proces de alte subsisteme si de sistemul cel mai cuprinzator -persoana, eul ei. Excesul de analiza in studiul psihicului risca sa duca la erori grave. Psihicul reactioneaza aproape intotdeauna unitar, reactiile izolate tin mai mult de stari de regresie patologica.
Rezulta deci dependenta oricarei reactii de intreaga persoana. Chiar daca intr-un moment poate predomina un anumit subsistem. Cind o persoana scapa din mana un pahar (care se sparge), este vorba de o neatentie, de o miscare neglijenta, dar ea poate sa-si aiba radacina intr-o stare de spirit speciala, in presentimentul unui incident grav, ducand la neglijarea actiunilor prezente. Asemenea relatii trebuie avute totdeauna in vedere.
B. METODELE PSIHOLOGIEI
1. Caracterizarea metodei
Cuvantul metoda vine de la grecescul „methodos", care inseamna „cale", drum catre ceva. Dupa A. Lalande, metoda este „un program regland dinainte o succesiune de operatii si semnaland anumite greseli de evitat in vederea atingerii unui rezultat determinat". Ca program, metoda este un sistem, o inlantuire de notiuni si judecati vizand o activitate. Metoda are deci o existenta rationala si nu presupune neaparat actiuni practice (de pilda, unii vorbesc de metoda deductiva). Totusi, metoda se deosebeste de teorie prin aceea ca are un caracter normativ, formuland unele indicatii, unele reguli. Dar metoda e strans legata de teorie. O teorie coerenta duce la o metoda precisa. De exemplu, din principiul lui Arhimede decurge o metoda generala de construire a vaselor plutitoare (acestea trebuie sa dezlocuiasca o cantitate de lichid avand o greutate mai mare decat a corpului plutitor).
Metoda se deosebeste de ceea ce numim tehnica; aceasta consta intr-un ansamblu de procedee bine definite si transmisibile, destinate sa produca anumite rezultate judecate utile (A. Lalande). Tehnica prevede totdeauna anumite actiuni, procese concrete, ea nu se rezuma numai la fapte de constiinta. Nu-i mai putin adevarat ca in vorbirea curenta cei doi termeni sunt considerati sinonimi. De altfel, in cele ce urmeaza, ne vom ocupa nu numai de metode, ci si de tehnicile implicate. in realitate, una si aceeasi metoda se realizeaza in practica prin tehnici diferite, in functie de domeniul in care se actioneaza: vom avea o tehnica experimentala diferita in fizica atomica, fata de cea utilizata in genetica ori in psihologie sau in chimie.
Exista divergente in legatura cu numarul de metode utilizabile in psihologie. Dupa unii, exista doar doua metode fundamentale: observatia si experimentul. Iar daca socotim experimentul ca fiind „o observatie provocata", vom ajunge sa vorbim numai de metoda observatiei. Altii, dimpotriva, enumera 11 metode (G. Allport, 1981, p. 398), din care mai multe sunt, dupa parerea noastra, similare. De aceea vom adopta o pozitie de compromis, descriind 6 metode: observatia, convorbirea, chestionarul, metoda biografica, experimentul si testele. Vom trece la analiza lor succesiva.
2. Metoda observatiei Y
Observatia ca metoda consta intr-o urmarire atenta si sistematica a unor reactii psihice cu scopul de a sesiza aspectele lor esentiale. in psihologie exista doua feluri de observatii, dupa cum urmarim reactiile psihice exterioare ale unei persoane sau propriile noastre procese psihice. Introspectia este tocmai aceasta observare atenta a propriilor noastre trairi, insesizabile din exterior (imi amintesc de bunica mea si imi dau seama cat de mult tineam la ea; ma gandesc la o problema de geometrie si constat ca nu o pot rezolva, fiindca nu-mi aduc aminte o teorema etc). Introspectia are la baza o proprietate unica si caracteristica omului: dedublarea, acea insusire de a trai o stare si de a fi constient de ea, in acelasi timp.
Introspectia a fost si este mult utilizata de filosofi. Veacuri de-a randul, ea a constituit principala sursa de consideratii psihologice. Secolul XX a inceput insa printr-o virulenta critica adusa acestei metode. Iata principalele obiectii: a) Este o investigatie strict individuala, nimeni nu poate verifica adevarul celor afirmate (nimeni nu poate vedea imaginile, visele pe care un subiect le descrie); b) Este subiectiva: ceea ce afirmam despre noi este influentat de idei preconcepute; chiar fara sa vrem, tindem sa ne prezentam intr-o lumina favorabila, sa scapam din vedere aspectele ce nu ne convin; c) Introspectia ne da o imagine foarte incompleta. Daca recurgem la memorie, memoria e lacunara, multe se uita; in timpul unor fenomene intense cum sunt emotiile s.a., nu ne mai putem observa - orice incercare in acest sens altereaza emotia ; apoi, multe aspecte din viata noastra psihica sunt inconstiente (cazul unui tanar care este indragostit; toti cei din jur isi dau seama, doar el nu e constient si vorbeste cu seninatate de o „pura camaraderie"); d) Se sustine ca nici nu exista o introspectie, de fapt e vorba de o prompta retrospectie, de o rapida examinare a ceea ce s-a intamplat cu o fractiune de secunda inainte.
Cu toate aceste deficiente reale, practic nu s-a putut renunta niciodata la aceasta metoda, deoarece e aproape imposibila cunoasterea motivelor adevarate, a atitudinilor, a viselor, a aspiratiilor cuiva fara a recurge la datele introspective. Asa incat introspectia, criticata pe fata, a fost introdusa in cercetare „pe scara din dos" : prin intermediul convorbirilor si al chestionarelor, intreband subiectii despre trairi pe care ei le cunosc numai pe baza introspectiei (ce doresc, de ce se tem, ce le place etc). Alte procedee ar fi cerinta subiectului de a se descrie („Cine sunt eu? ") sau de a se caracteriza printr-o lista de adjective. Chiar daca in unele raspunsuri persoana investigata recurge la reamintirea unei comportari proprii, la multe din ele aportul introspectiei e hotarator. Or, introspectia unor persoane fara o pregatire speciala, fara puncte de reper, face ca dezavantajele acestei metode sa se amplifice.
Mai bune sunt rezultatele cand introspectia se desfasoara intr-un cadru bine delimitat: vom vedea ca s-a folosit si o metoda a „introspectiei experimentale".
in ce conditii putem avea incredere in datele obtinute prin introspectie ? Asa cum precizeaza W. Traxel, atunci cand ele rezista la proba obiectivitatii empirice, ceea ce inseamna ca datele sa coincida la un numar mare de persoane neselectionate (si interogate in mod separat).
Cand urmarim manifestarile exterioare ale altor persoane vorbim de extrospectie, de observatie externa. Suntem atenti la faptele, replicile, expresiile lor. Desigur, aceasta forma de observatie permite o mai usoara confruntare intre mai multe persoane si o mai facila realizare a unui consens - in comparatie cu introspectia. Dar in psihologie si observatia externa se loveste de mari dificultati. Punand mai multe persoane sa observe, simultan, un scurt film in care actioneaza un personaj si cerandu-le apoi o serie de aprecieri privind conduita si caracteristicile sale psihice, apar numeroase deosebiri, unele fiind chiar contradictorii. De unde aceste nepotriviri ?
Mai intai, chiar simpla perceptie a unor obiecte se dovedeste a fi selectiva, daramite atunci cand e vorba de o fiinta umana care se misca, vorbeste, rade sau plange etc.: numarul de detalii ce se succed foarte rapid e mare si multe pot scapa atentiei. in functie de ipotezele pe care un observator si le schiteaza imediat, el va selecta indeosebi unele amanunte pe care un altul le poate neglija. In al doilea rand, noi nu percepem fenomenele psihice in integritatea lor, ci doar manifestarile lor exterioare, iar intre acestea si latura lor interna, cauzele lor interioare, relatia e foarte complexa. Aceeasi reactie externa poate avea cauze foarte deosebite. Iata, de exemplu, profesoara de literatura, dupa ce citeste, plina de sentiment, o schita de Bratescu-Voinesti, observa ca un baietel a lacrimat. Ea poate sa considere lacrimile ca fiind un rezultat al incantarii estetice. Dar poate ca scolarul si-a amintit de un necaz trait de el sau e tare racit, ori un coleg din spate i-a suflat in ochi un praf lacrimogen pentru a-i controla efectul! Uneori exact aceeasi reactie poate proveni (la doua persoane) din motive foarte diferite.
Apoi trebuie sa putem distinge o manifestare caracteristica de una intamplatoare, ceea ce nu e deloc simplu. Faptul ca o persoana se exteriorizeaza violent intr-o situatie nu inseamna ca ar avea un temperament coleric - depinde de valoarea si sensul situatiei. Tot asa, blandetea manifestata de cineva, in mod obisnuit, poate fi doar o masca acoperind o fire veninoasa.
in fine, prezenta unei persoane care observa poate schimba fundamental conduita celorlalti. Aproape nimeni nu se poarta la fel cand se stie singur, ca atunci cand este urmarit de altii.
Toate aceste aspecte fac evidenta necesitatea respectarii anumitor conditii pentru ca sa fim siguri de obtinerea unor informatii obiective, de valoare stiintifica. a) O prima cerinta este aceea de a ne clarifica, din capul locului, ce urmarim sa constatam, ce aspecte ale comportarii, in ce situatii si in care moment. in felul acesta evitam a scapa din vedere fapte, reactii importante pentru ipoteza pe care ne-o schitam in legatura cu persoana observata ori cu fenomenul avut in vedere. b) Trebuie sa ne asiguram de posibilitatea unor numeroase observatii, pentru a putea discerne ceea ce este esential, caracteristic de ceea ce este secundar. in acest sens, este important nu numai numarul de fapte, ci si varietatea lor, varietatea conditiilor in care observam. Uniformitatea conditiilor in care cunoastem pe cineva risca sa duca la greseli mari in ce priveste aprecierea ei. Personajul Nora din piesa lui Ibsen marturiseste ca, desi maritata cu sotul ei, de mai multi ani, si avand doi copii cu el, totusi nu 1-a cunoscut cu adevarat. Explicatia consta intr-o relatie desfasurata mereu in aceleasi conditii, cand barbatul o trata ca pe un copil, ca pe o papusa de care trebuie sa ai grija, sa o alinti, dar care nu are nici dreptul, nici posibilitatea de discernamant in problemele serioase ale vietii. Abia cand a survenit un eveniment grav si-a putut da seama Nora de imaginea reala a sotului despre ea insasi. Asadar un scolar trebuie urmarit nu doar in timpul lectiei, ci si in recreatii, acasa la el, pe strada; uneori comportamentul sau difera mult in afara scolii, fata de cel din clasa. c) Pentru a putea interpreta corect, se cere sa notam cat mai exact observatiile noastre, dar in asa fel incat sa se distinga net faptele de eventualele interpretari (necesare, insa posibil sa fie modificate). Ch. Darwin insista sa notam imediat mai ales datele care par a contrazice ipotezele noastre, fiindca pe acestea avem tendinta de a le uita - fara intentie. d) E bine ca persoana observata sa nu-si dea seama de aceasta situatie pentru a reactiona in mod firesc. Putem realiza acest lucru daca facem parte dintr-un grup in care se afla subiectul ce ne preocupa si-1 vom urmari prin scurte priviri in momentele favorabile. O privire insistenta deranjeaza.
Desigur, in cazul unor cercetari de laborator se pot folosi tot felul de aparate de inregistrare a pulsului, tensiunii arteriale, curentilor electrici din piele, muschi sau de pe creier (electroencefalograme). De altfel, si in ambianta obisnuita se poate filma subiectul, se poate utiliza casetofonul, insa in toate aceste cazuri subiectul va sti ca se afla sub observatie, ceea ce uneori e daunator. Daca vrem sa evitam aceasta situatie, cateodata trebuie sa renuntam chiar si la inregistrarea prin scris, amanand-o dupa terminarea observatiei (dar nu mult timp, caci altfel vom omite multe lucruri si aceasta poate diminua enorm valoarea investigatiei).
in ce priveste tehnica inregistrarii, informatiile fie ca le consemnam in mod cursiv pe masura ce le inregistram, fie ne pregatim dinainte o fisa in care trecem obiectivele principale sau mai bine, o serie de intrebari solicitand observatii precise. Observatia nu se incheie cu inregistrarea informatiilor obtinute. Principalul consta intr-o interpretare corecta a materialului, pentru a nu confunda aparenta cu esenta, secundarul cu caracteristicul.
De aceea nici nu e bine sa incepem observatiile inainte de a ne fi schitat o ipoteza si solutiile posibile. Altfel, apare riscul unor informatii lipsite de coerenta.
Claude Bernard, ilustrul medic din secolul trecut, scria: „un fapt nu valoreaza nimic prin el insusi, el nu valoreaza decat prin ideea care i se ataseaza sau prin proba pe care o aduce". Acelasi lucru il subliniaza si un vechi proverb oriental: „Eruditia (inteleasa ca un bagaj de cunostinte) nu este stiinta, asa cum nici caramizile nu sunt casa". Faptele, informatiile trebuie legate in ipoteze, argumente, probe, demonstratii -numai asa ele contribuie la progresul cunoasterii, al stiintei.
in interpretarea observatiilor, tinem cont de context, de situatie, cat si de atitudinile, expresiile subiectului. Din pacate, nici acestea nu se descifreaza usor : si in cazul lor exista multiple particularitati de interpretare. Pentru clarificare ne poate ajuta mult o convorbire cu persoana. Convorbirea constituie ea insasi o metoda.
3. Metoda convorbirii
Pentru ca o convorbire sa se ridice la rangul de metoda stiintifica ea trebuie sa fie premeditata in vederea obtinerii unor date cu privire la o persoana. Premeditata in sensul de a fi pregatita, gandita dinainte cu scopul indeplinirii unor conditii care sa garanteze obtinerea unor date valabile, importante pentru cercetarea ce o intreprindem.
Putem organiza o convorbire libera in care intrebarile nu sunt dinainte formulate. Alteori concepem convorbiri standardizate, cand intrebarile sunt in intregime formulate anterior si nu avem voie sa le modificam in timpul conversatiei. Convorbirile standardizate sunt utilizate daca vrem sa interogam un mare numar de persoane, de obicei in cadrul unei anchete. Ele sunt preferate de sociologi.
Convorbirea cu o persoana este cea mai directa cale pentru a afla detalii referitoare la motive, aspiratii, trairi afective, interese. Daca cineva ar vrea sa afle ce filme prefera un adolescent pe baza de observatie, ar trebui sa se transforme in detectiv, sa-1 urmareasca zilnic, multa vreme ; e mult mai simplu sa-1 intrebe.
Desigur, trebuie sa avem certitudinea ca subiectul va fi sincer si ne va comunica exact parerea lui, constatarile sale. Aceasta e principala dificultate, fiindca de obicei, fiecare are tendinta de a da acel raspuns pe care il considera a-i fi favorabil. in psihologie se vorbeste de „tendinta de fatada", aceea de a prezenta celorlalti o aparenta pozitiva. Totodata, cand se pun intrebari mai complicate trebuie sa avem garantia ca persoana va face efortul de gandire necesar si nu va raspunde superficial. Avem deci nevoie de o colaborare din partea sa. Din acest motiv se considera convorbirea a fi cea mai dificila metoda: nu e simplu sa convingi o persoana, de obicei necunoscuta, sa colaboreze cu sinceritate in sondarea fiintei sale.
Exista unele persoane carora le face placere sa-si povesteasca viata, necazurile. Altele sunt insa foarte rezervate. Trebuie ca psihologul sa le castige increderea. Sa-si dea seama ca nu exista nici un risc, fiind vorba de o cercetare in cadrul carora ele vor fi subiecti anonimi. Uneori le putem trezi dorinta de a contribui la succesul unei investigatii stiintifice, mai ales daca e patronata de o institutie impunatoare (academie, universitate). Intervine tactul cercetatorului de a se face placut, de a inspira incredere ; de el depinde, in masura hotaratoare, succesul convorbirii.
Sunt si alte conditii pentru ca o convorbire sa aiba succes. Mai intai, cum am spus de la inceput, ea trebuie bine gandita, se impune sa elaboram un „ghid de interviu" -adica sa prevedem care vor fi temele principale pe care va trebui sa le abordam (ceea ce nu inseamna ca vom sta cu acest plan in fata in timpul convorbirii). Dar existenta acestei tematici sa nu deranjeze cursivitatea discutiei. intrebarile sa decurga in mod firesc din succesiunea replicilor, fara nici o cramponare rigida de „tematica". Vom avea grija sa punem in discutie tot ceea ce ne-am propus, insa totul la momentul potrivit.
O preocupare constanta o constituie mentinerea interesului subiectului, a colaborarii sale. in acest scop se impune sa-1 urmarim cu atentie, sa-1 aprobam din cand in cand (critica nu este permisa, caci provoaca imediat reactii de aparare; C. Rogers recomanda o „aprobare neconditionata").
Din cand in cand, in relatie cu ceea ce povesteste el, sa ne amintim si noi o intamplare sau o traire similara. Marturisirile noastre sunt de natura sa stimuleze memoria interlocutorului, favorizand „deschiderea" sa.
O data cu schimbul de impresii si replici, vom observa atitudinile si expresiile persoanei, ele permitandu-ne sa ne dam seama de sensul exact al afirmatiilor sale, de sinceritatea si mobilizarea sa reala. Totodata, este necesar sa ne observam si pe noi insine : sa nu ne trezim cascand sau oftand, cand povestirea celuilalt e banala.
O piedica poate fi emotivitatea subiectului; de aceea, la inceputul convorbirii e bine sa plasam discutia in jurul unor fapte ori date putin importante. Iar chestiunile delicate vor interveni mai tarziu, cand interlocutorul se va fi acomodat cu situatia.
Sa evitam, prin felul de a pune intrebarile, sugestionarea subiectului. Nu e simplu: orice intrebare are un oarecare continut sugestiv. in istoria metodelor psihologice a ramas consemnat urmatorul fapt: inaintea primului razboi mondial s-a initiat o cercetare in randul persoanelor care se adaposteau in „aziluri de noapte" (locuinte mizere, unde, contra unei sume foarte modeste, se putea petrece o noapte la adapost de frig). Au fost utilizati numerosi operatori. Dupa studierea tuturor protocoalelor, s-a constatat ca ele puteau fi impartite in doua mari grupe : dintr-una reiesea provenienta ereditara a decaderii „azilantilor", iar din cealalta apareau ca raspunzatori factorii de mediu si educatie. Analizandu-se situatia s-a stabilit ca, desi anchetatorii au pus exact aceleasi intrebari, ei au reusit, totusi, sa sugereze persoanelor studiate propriile lor opinii care se imparteau, intr-adevar, dupa amintitele puncte de vedere. Asadar, prin ton, atitudine, participare, se poate sugera unui subiect raspunsul pe care il astepti.
in fine, desigur, trebuie sa inregistram raspunsurile subiectului. Azi avem „reportofon" (casetofon) la dispozitie. Totusi, la noi in tara, oamenii nu s-au obisnuit cu microfonul, incat va trebui sa consemnam in scris raspunsurile. E preferabil sa o facem dupa convorbire, dar imediat dupa, pentru a nu uita nimic important.
Interpretarea rezultatelor convorbirii nu este prea complicata, daca ea a fost bine pregatita si bine condusa, desi uneori razbat din inconstient reflectii ce pot fi interpretate in mod diferit.
4. Chestionarele
Convorbirea necesita mult timp. De aceea, cand vrem sa cuprindem o populatie mai larga se recurge la chestionare, acestea fiind de fapt convorbiri purtate in scris.
Mai exact, am putea defini un chestionar ca fiind un sistem de intrebari elaborat in asa fel incat sa obtinem date cat mai exacte cu privire la o persoana sau un grup social.
Exista chestionare cu raspuns deschis, cand subiectul are libertatea de a raspunde cum crede el de cuviinta, si altele cu raspuns inchis, in care i se dau mai multe raspunsuri posibile din care el alege pe cel considerat convenabil. Acest din urma tip de chestionar are avantajul ca se completeaza usor de catre subiect si poate fi „cuantificat" (prin acordarea de puncte se pot stabili diferente cantitative intre persoanele ce completeaza chestionarul). insa are si dezavantajul ca poate sugera raspunsuri la care subiectul nu s-ar fi gandit.
Ca si convorbirea, chestionarul se loveste de doua categorii de dificultati: cele ce decurg din particularitatile introspectiei si aceea de a castiga increderea subiectului pentru a raspunde in mod sincer si cu seriozitate. Acest din urma dezavantaj este sporit la chestionar, intrucat, neavand un contact direct cu subiectul in timpul raspunsului, n-avem nici un fel de indiciu pentru a putea aprecia sinceritatea si angajarea sa efectiva. De aceea, prima si cea mai importanta conditie a unui chestionar este de a fi alcatuit in asa fel incat sa combata tendinta de fatada, ceea ce nu este deloc facil. Unul din mijloace este acela de a evita intrebarile directe ; se prezinta o afirmatie si se cere sa se aprecieze daca e corecta sau nu. De pilda: „Frica de politie ii face pe oameni sa fie cinstiti". E adevarat?
Apoi, ca si la convorbire, va trebui sa evitam sugestionarea persoanei. Avand in vedere ca se succed multe intrebari, se cere sa evitam si efectul de „halo" - influentarea raspunsului de cele precedente. Totodata, se impune combaterea „tendintei catre raspuns pozitiv" ; in mod obisnuit, tindem sa fim de acord cu ceilalti si, in cazul cand in chestionar ni se cere sa raspundem „da" ori „nu", inclinatia catre „da" poate falsifica rezultatul urmarit.
Sunt si alte conditii care, desi par simple, ridica probleme. De exemplu, se cere ca „intrebarea sa fie specifica", adica sa nu fie prea larga. Or, o chestiune de genul „iti este uneori frica?" nu indeplineste aceasta conditie, fiindca se stie ca motivul fricii e foarte variat si specific: cuiva nu-i e frica de intuneric, dar se teme de circulatia rutiera, altcineva se teme de serpi si nu de automobile etc. incat, ca sa fie corecta, intrebarea trebuie indicata exact: „Va este frica sa traversati o strada pe care se circula intens ? " ori „Noaptea, cand ati fost singur, v-a fost frica de intuneric ? ".
Cum mai sunt si alte conditii (Mucchielli, 1974), elaborarea unui chestionar se dovedeste a fi un lucru complicat, cerand calificare si experienta. in mod gresit, cu ani in urma, cand se cerea profesorilor de liceu sa efectueze munca stiintifica, unii din ei formulau cateva intrebari, solicitau cateva clase de elevi sa raspunda si... comunicarea era gata! Dar scolarii cauta sa faca buna impresie profesorului, sau unii recurg la teribilisme, ceea ce anuleaza orice valoare de adevar raspunsurilor lor. Sa lasam in seama specialistilor intocmirea de chestionare ca si interpretarea lor. Opinia elevilor se afla mai bine prin convorbiri cu intreaga clasa ori cu fiecare elev in parte.
5. Metoda biografica
Metoda biografica este denumita si anamneza dupa termenul folosit in medicina, unde ea desemneaza reconstituirea istoricului unei maladii. in psihologie, metoda biografica implica o analiza a datelor privind trecutul unei persoane si a modului ei actual de existenta. Acest studiu al trecutului e foarte important, fiindca in primii ani ai vietii, indeosebi in familie, se pun bazele caracterului, ale personalitatii. Aici gasim cauzele primare ale comportamentului din perioada matura; firul vietii psihice concrete, desfasurat de-a lungul anilor, ne dezvaluie motivele, interesele, aspiratiile reale. Apoi, examinand modul concret de reactie al cuiva in conditiile vietii obisnuite, ajungem la o imagine corecta asupra specificului sau, nedistorsionat de ambianta artificiala a unui examen psihologic.
in cadrul investigatiei biografice putem disocia doua aspecte: culegerea datelor si interpretarea lor. in adunarea datelor biografice, utilizam si procedee specifice altor metode, cel mai important fiind convorbirea cu subiectul, convorbire pe teme biografice. Dar convorbiri vom avea si cu colegii, cu parintii, cu sefii persoanei in cauza. E nevoie si de observarea conditiilor in care lucreaza si locuieste. Sunt insa si procedee specifice metodei biografice: analiza unor documente (acte de stare civila, de stare materiala, fise medicale, matricola scolara, s.a.), cat si a unor produse ale activitatii concrete (picturi, mulaje, caiete de teme, aeromodele etc). in unele lucrari, acest ultim procedeu este considerat o metoda aparte („metoda analizei produselor activitatii"), ceea ce nu ni se pare a se justifica, importanta fiind interpretarea lor -caracteristica a metodei biografice.
intr-adevar, aspectul esential si cel mai dificil al metodei biografice este efortul de interpretare. in cazul tuturor metodelor, interpretarea este necesara, dar numai in anamneza ea devine esentialul, momentul caracteristic. S-ar putea spune ca metoda biografica este „o hermeneutica" a materialului oferit de existenta unei persoane. Din pacate, acest demers specific este putin elaborat stiintific. Psihanaliza a acordat multa atentie trecutului unei persoane, dar punctul ei de vedere este simplist si inchistat, totul reducandu-se la cateva conflicte cu substrat erotic. Aceleasi fenomene au putut fi explicate de A. Adler ori C. Rogers altfel decat le descifrase S. Freud.
Au mai acordat atentie biografiei W. Dilthey (1833-1911), iar mai recent, G. Allport. Cel care a creat insa un sistem complex de interpretare (in zilele noastre) este profesorul german H. Thomae. in cartea sa Das Individuum unei seine Welt (aparuta in 1968), el face o analiza minutioasa a resurselor oferite de biografie. Pe langa „analiza cursului vietii" (adica povestirea de catre subiect a vietii sale in intregime), el a reliefat si interesul unor „microunitati biografice" : de exemplu, relatarea felului in care cineva isi petrece o zi de munca, din momentul trezirii pana la culcare. Noi am verificat acest mod de descriere a vietii si ni s-au parut deplin edificatoare trei zile: una de munca, o zi de duminica si una din concediul de odihna. Aflam multe detalii importante mai ales in ce priveste interesele, preocuparile persoanei. Dar „povestirea vietii" ramane necesara, intrucat exista evenimente care-si pun pecetea asupra mentalitatii individului.
In lucrarea amintita, H. Thomae arata cum poate fi analizat materialul biografic, el evidentiind posibilitatea utilizarii a 29 de categorii, 29 de puncte de vedere prm care putem privi trecutul persoanei. Din pacate, el n-a reusit sa demonstreze stabilitatea insusirilor reliefate, ele schimbandu-si ponderea o data cu trecerea anilor, astfel incat trebuie sa fie studiate in continuare. Deocamdata, interpretarea biografiilor urmareste sa precizeze o serie de situatii si relatii care influenteaza mult formarea personalitatii, in special cristalizarea caracterului.
Mentionam, in primul rand, insemnatatea atmosferei din familie, dependenta de relatiile dintre parinti. Cand relatiile sunt proaste, cand ei se cearta mereu, se despart, iar se impaca, din nou intra in conflict etc. copilul este puternic stresat, mereu in tensiune. Cercetarile arata ca, desi divortul are o influenta negativa asupra copiilor, totusi convietuirea plina de ostilitate si conflicte este si mai daunatoare. O situatie foarte grava intalnim cand fiecare din parinti cauta sa-si atraga de partea sa copilul, ponegrindu-1 pe celalalt.
Foarte importante sunt raporturile dintre parinti si copil. Se pot face, indeosebi, trei mari greseli. a) Parintii sunt prea severi, copilul se loveste la tot pasul de interdictii, mereu este certat, uneori batut, i se prevede un viitor sumbru etc. in felul acesta, personalitatea tanarului este strivita, n-are vointa si initiativa, este mereu anxios. Doar in cazul unui sistem nervos foarte puternic asistam la formarea unui spirit anarhic, revoltat impotriva parintilor si apoi impotriva oricarei autoritati. b) A doua greseala este opusa celei dintai: parintii isi rasfata peste masura odrasla, ii satisfac toate capriciile, nu-1 deprind cu munca, cu respectul autoritatii etc. Astfel, creste un adolescent care cunoaste doar drepturi personale, nu si indatoriri. Nu invata, nu munceste, dar pretinde mereu. Pe langa insuccesele scolare si profesionale, unii ajung chiar delincventi, desi deseori provin din familii foarte onorabile. c) A treia eroare consta in inconsecventa educativa. Astazi parintii au incasat o prima, sunt veseli si atunci copilul poate face tot ce pofteste. Chiar daca sparge ceva: „Ei nu-i nimic! Se mai intampla! ". Dar peste cateva zile parintii sunt nervosi si copilul e obligat sa stea neclintit la masa, sa invete, sa nu cracneasca ceasuri de-a randul. in asemenea familii copiii sunt dezorientati, devin incapatanati, capriciosi, foarte dificili in raporturile lor sociale.
Efecte negative pot avea relatiile neechitabile dintre parinti si copii: unul este preferat, rasfatat, protejat, iar altul este vinovat de toate micile „accidente" survenite in timpul convietuirii si al jocurilor, ocarat si pedepsit. Se dezvolta animozitati intre copii, apar para, minciuna, bataile intre frati, uneori se deformeaza caractere, se urateste viziunea tinerilor despre om. Scriitorul american J. Steinbeck, in romanul sau La est de Eden descrie o asemenea inegalitate de tratament intre doi frati, care a dus la o ura reciproca atat de intensa, incat erau sa se omoare. Din pacate, asa ceva nu este un simplu rod al unei imaginatii poetice, ci o trista posibilitate.
Desigur, mai sunt si alte aspecte nu lipsite de importanta, cum ar fi conditiile materiale si culturale din familie. Un efect negativ il poate avea si cercul („banda") de copii din cartier, cand e dominata de tineri certati cu moravurile. Preadolescentii (copiii de 11-14 ani) pot fi foarte puternic influentati.
Toate asemenea aspecte pot fi depistate atunci cand se face o cercetare biografica sustinuta. Ele ne pot clarifica multe din trasaturile de caracter ale persoanei pe care o studiem.
6. Experimentul
Experimentul este considerat cea mai importanta metoda de cercetare, avand posibilitatea de a ne furniza date precise si obiective. intelegem prin experiment provocarea unui fenomen psihic, in conditii bine determinate, cu scopul de a gasi sau verifica o ipoteza. Valoarea experimentului deriva din aceea ca modificam una din conditii si urmarim ce transformari rezulta; marimea acestora ne indica ponderea factorului influentat in producerea efectului.
Iata o experienta efectuata de J. Bullock pentru a stabili care din simturi asigura sarpelui precizia in prinderea prazii. El a astupat ochii unui sarpe si a constatat ca reptila n-a fost prea mult stanjenita in detectarea unui soricel plasat in apropiere. De asemenea, astupandu-i pe rand urechile si narile, n-au rezultat modificari. in schimb, acoperind 2 orificii aflate deasupra narilor sarpele a devenit dezorientat, nemaiizbu-tind sa prinda prada. in aceste orificii se gasesc 250.000 de celule senzoriale termice (sensibile la caldura), adica de 5 ori mai mult decat gasim pe intregul corp omenesc. Ca urmare, sarpele poate sesiza diferente termice extrem de mici, prin care el detecteaza locul unde se afla un animal, chiar si pe intuneric.
in aceasta experienta gasim, ca totdeauna in experiment, doua categorii de variabile : independente - cele asupra carora actioneaza numai experimentatorul (in cazul nostru, diferitele simturi ale animalului) si dependente - cele ce depind tocmai de variabilele independente (in cazul nostru comportamentul sarpelui prin care descoperea si prindea soarecele).
Numarul variabilelor ce pot fi luate in consideratie este foarte mare : exista diversi factori ai mediului natural, mediul social (diferite persoane), apoi variabile subiective (prin consemn putem cere de la subiect sa urmareasca anumite semnale, sa actioneze pe unele butoane, sa memoreze niste numere etc). Dupa scopul urmarit, experimentatorul modifica unele din ele, altele ramanand constante, ceea ce ii permite sa induca o serie de concluzii.
in conceperea si desfasurarea unui experiment se disting mai multe etape: a) observatia initiala in care urmarim modul de manifestare a unui fenomen psihic si degajam o problema ce se cere solutionata; b) imaginam o presupunere, o ipoteza vizand solutionarea problemei degajate ; totodata, concepem si modul de verificare a ipotezei (descriem un montaj experimental); c) urmeaza desfasurarea efectiva a experimentului in care observam si inregistram rezultatele; d) ultima etapa consista in organizarea si prelucrarea statistica a datelor (experimentul psihologic se efectueaza de obicei cu numeroase persoane) care ne permit sa tragem concluziile, generalizandu-le in masura ingaduita de structura si amploarea populatiei. Deseori concluziile ne duc la schimbarea ipotezei si conceperea unui alt experiment.
Reusita experimentului depinde in mod esential de valoarea ipotezei si ingeniozitatea montajului experimental; aceasta implica uneori utilizarea mai multor grupe de subiecti, pentru a putea disocia o anume variabila (A. Cosmovici, 1980, p. 123). in acelasi timp, e foarte importanta calitatea observatiilor. in experiment exista doua observatii: cea initiala si cea finala (efectuata in timpul desfasurarii experimentului). Comparatia dintre ele ne permite sa tragem concluzii. CI. Bernard chiar definea experimentul ca fiind „o observatie provocata". Precizia unor inregistrari a pus problema masurarii in psihologie, fiindca o manifestare psihica nu e numai prezenta sau absenta, ci ea poate fi mai mult sau mai putin intensa.
Unii fiiosofi au negat intensitatea fenomenelor psihice atribuindu-le numai deosebiri calitative. Fara a incerca sa intram intr-o asemenea dezbatere, vom observa ca nota „do" difera de nota „mi" altfel decat un „do" abia audibil, de unul care ne sparge timpanul.
in psihologie intalnim numai marimi intensive. Acestea, spre deosebire de marimile extensive (in care o unitate de masura poate fi comparata cu marimea: un metru se include de mai multe ori intr-o lungime), nu se pot masura decat indirect, prin efectele lor. Temperatura se masoara prin gradul de dilatare a mercurului, determinat prin extensiunea sa intr-un tub gradat. Intensitatea curentului electric se determina prin marimea campului magnetic, precizata si ea prin deplasarea unui indicator pe un cadru. A masura inseamna a evalua o marime prin comparatie cu o alta numita unitate de masura. in domeniul psihic, noi putem compara intre ele doar efectele trairilor psihice : numarul de miscari, amploarea ori intensitatea lor, durata unor modificari, marimea modificarilor expresive (sau fiziologice); dar suntem in situatia de a compara si exprimarile verbale. in toate cazurile ne lovim de doua dificultati: a) nu exista un raport proportional intre manifestare exterioara si fenomenul psihic interior. Cand la moartea unei rude cineva plange in hohote, isi smulge parul etc., dar peste putin timp o vedem razand intr-un restaurant, rezulta ca durerea nu era mare. Altii, care nu plang si incremenesc, pot fi mult mai profund afectati, b) al doilea obstacol consista in aceea ca aspectul calitativ conteaza, cel cantitativ putand sa n-aiba nici o semnificatie : o telegrama in care scrie „Mama e bolnava" are cu totul alta importanta decat una in care se scrie „Mama nu este bolnava". Efectul celor doua litere este esential, sensul e profund diferit, distinctia neputand fi masurata prin doua sunete.
De aceea diferentele cantitative in psihologie se consemneaza, adesea, prin acordare de puncte, asa cum se procedeaza in notarea cunostintelor scolare. in felul acesta, marimile, numerele stabilite in psihologie au proprietatea de a forma o serie ordinala, dar diferentele intre doua cifre nu sunt egale, decat in situatii foarte speciale. Cu alte cuvinte, putem afirma ca A>B>C, insa nu putem sti daca A-B = = B-C, asa cum e greu sa afirmam ca elevul care a luat nota 8 stie de doua ori mai mult decat cel care a luat 4. De asemenea, diferenta dintre primul scolar si cel de al doilea poate fi mult mai mare decat intre cel de al doilea si cel de al treilea.
Ca urmare, in psihologie nu sunt legitime adunarile, scaderile, inmultirile dintre cote; totusi, practic ele se utilizeaza, sustinandu-se ca s-au putut obtine rezultate, chiar daca sunt aproximative. Vom folosi deci statistica, dar fara a supraestima precizia calculelor care nu e comparabila cu cea din matematica, fizica s.a.
Se pot descrie trei feluri de experimente psihologice : a) experimentul de laborator realizat intr-o incapere amenajata, utilizandu-se diferite aparate sau materiale. Avem avantajul posibilitatii de a elimina tot felul de factori perturbatori, insa subiectul se afla in conditii artificiale si in fata unor sarcini neobisnuite, incat e greu sa putem extinde rezultatele obtinute si asupra comportarii in conditiile vietii obisnuite. b) experimentul in conditii standardizate - care se desfasoara intr-o ambianta obisnuita (un birou, o sala de clasa), dar subiectul e supus totusi unor probe cu care nu e familiarizat, premisele acestora sunt strict standardizate - aceleasi pentru toti subiectii. c) experimentul natural invocat de psihologul rus Lazurski, la inceputul secolului, consta in a urmari o persoana (sau un grup) in conditiile vietii sale obisnuite - in care a survenit o modificare. De pilda, directorul a hotarat ca muncitorii sa aiba o pauza de 30 de minute dupa 4 ore de munca sau un profesor s-a hotarat sa utilizeze saptamanal filme didactice, cate 1/2 de ora. Psihologul poate examina efectele unor astfel de modificari.
Cand interventia e propusa de experimentator, se vorbeste de experiment „de teren" - el fiind tot experiment natural, pentru ca atat ambianta cat si natura modificarilor sunt familiare populatiei respective. in experimentul natural dispare artificialitatea conditiilor si a sarcinii. In schimb, subiectul este influentat de numerosi factori pe care n-avem cum sa-i controlam, putand distorsiona rezultatele. incat un astfel de experiment este mai putin precis.
Metoda experimentala este foarte valoroasa. Totusi, in psihologie ea a dat mai putine rezultate decat se spera, deoarece in acest domeniu ne lovim de o serie de dificultati specifice. Ele au fost scoase in relief de filosofii care, de-a lungul anilor, au contestat insasi posibilitatea experimentului in psihologie (P. Fraisse, 1956, pp. 8-39).
Experimentul presupune analiza, au spus unii, adica disocierea unor variabile, a unor procese. Dar psihicul este extrem de unitar si separarea perceptiei de gandire, de pilda, sau de afectivitate este imposibila. Totusi, se poate raspunde, unele procese elementare, cum sunt senzatiile, sufera in mica masura influenta ansamblului. Apoi atentia, dirijata de subiect, poate realiza o relativa disociere, cel putin in ce priveste procesele cognitive. Analiza este posibila repetand o experienta de multe ori sau efectuand-o cu un mare numar de subiecti. in acest fel, prin repetare, ies in evidenta factorii dominanti, iar cei cu o influenta secundara se atenueaza reciproc, atunci cand calculam indici statistici cum sunt media sau varianta (numar care exprima variatia rezultatelor).
Omul nu e un obiect, s-a spus, ci un subiect care, introdus in laborator, se intreaba: „Ce vor astia de la mine? E prudent sa-mi dau ostenela ori mai bine raman pasiv?" etc. etc. Reflectiile, intentiile reale, atitudinile scapa observatiei, insa pot avea un rol hotarator in modul de reactie a persoanei. „Experimentul pierde din vedere esentialul". Aceasta critica este rodul unei exagerari: viata interioara se reflecta totusi in exterior; nu in mod simplu si nu totdeauna imediat, totusi ea poate fi cunoscuta. Pana si S. Freud (care supraestimeaza rolul inconstientului) recunoaste ca putem sa aflam ce se petrece chiar in inconstient prin influentele acestuia asupra asociatiilor libere, viselor, gesturilor gresite s.a.
Obiectia amintita scoate in relief necesitatea imbinarii experimentului si cu alte metode (convorbirea, metoda biografica, testele proiective).
O dificultate reala exista: restrictiile de ordin moral. Nu putem interveni in asa masura incat sa dereglam total personalitatea (sa-i insuflam unui subiect un sentiment intens de ura ori de afectiune). Experimentul se termina, dar subiectul ar ramane cu atitudini, convingeri, sentimente impovaratoare. in felul acesta, viata afectiva superioara, complexa este inabordabila experimental; de asemenea, vointa.
in timpul ultimului razboi mondial, nazistii, GESTAPO-ul au incercat, prin schingiuiri oribile, sa transforme caracterul ferm al unor membri din rezistenta franceza in firi slugarnice care sa spioneze si sa-si tradeze camarazii. in unele cazuri au reusit, fenomen numit „spalarea creierului". Desigur, un asemenea act constituie o crima condamnata de orice tribunal. Persoana este inviolabila atat fizic, cat si psihic.
in fine, exista si dificultatea legata de elementele artificiale ce se introduc, mai ales in experimentul de laborator. Ea se depaseste imbinand cercetarea de laborator cu aceea de pe teren, cu experimentul natural, acesta evidentiind in ce masura relatia constatata in laborator se mentine si in conditiile vietii obisnuite.
Asadar, experimentul psihologic intampina multiple obstacole. Dar cu perseverenta si ingeniozitate se pot obtine rezultate importante. O dovada o constituie investigatiile cruciale efectuate de Jean Piaget.
7. Testele
Unii autori dau o definitie foarte larga testului, vorbind de test oricand intervine o masurare (L. Cronbach, 1970). Credem ca e mai bine sa restrangem caracterizarea, altfel nu vom putea delimita o categorie (si asa foarte larga) de probe. Consideram testul ca fiind o proba standardizata, vizand determinarea cat mai exacta a gradului de dezvoltare a unei insusiri psihice sau fizice. Am adaugat si insusirile fizice pentru ca medicii ori antrenorii sportivi utilizeaza si ei teste, vizand determinarea performantelor de care sunt capabile unele persoane.
Standardizarea consta in obligatia de a aplica exact aceeasi proba, in exact aceleasi conditii psihologice, utilizand un consemn identic pentru toti subiectii. in majoritatea cazurilor se urmareste si standardizarea interpretarii rezultatelor, elaborandu-se criterii precise de apreciere si chiar etaloane (unitati de masura). Iata un exemplu de etalonare : testul Toulouse-Pieron (test de atentie). Se prezinta patru patratele model care difera numai printr-o liniuta (vezi fig. 2).
Ele se afla in fruntea unei foi pe care sunt tiparite multe randuri de patratele, fiecare avand cate o linioara intr-una din cele opt pozitii posibile. Se cere subiectilor sa bareze cu o linie toate patratelele identice cu unul din cele patru date ca model. Toti subiectii incep sa lucreze in acelasi timp. Dupa 3 minute lucrul inceteaza si foile sunt stranse. Testul e considerat a determina capacitatea de atentie. Dupa aplicarea lui la cateva sute de persoane diferite se corecteaza foile, acordandu-se cate un punct pentru fiecare patratel barat corect. Din totalul punctelor se scad puncte pentru patratelele barate gresit ori omise. Fiecare subiect obtine un scor : unii 76 de puncte, altii de 43, altii de 56 etc. Se urmareste ce punctaj intalnim la 50 % din subiecti. Acesta constituie marimea etalon a testului. Sa presupunem ca am gasit cote intre 52 si 58 de puncte la 1/2 din persoanele testate. Cine realizeaza un astfel de punctaj are o capacitate de atentie normala, cine are mai mult se presupune ca poseda o atentie superioara, cei cu mai putine - atentie inferioara. impartind populatia in grupe de 10% din subiecti se obtin 10 note, numite decile, care permit o clasificare diferentiata.
Ulterior, un psiholog aplicand cuiva testul, dupa ce il cerceteaza, are la indemana un tabel pe baza caruia poate aprecia nivelul de dezvoltare a capacitatii de concentrare a atentiei in sarcini facile.
Etalonarea ajuta mult in obiectivarea aprecierilor. Testele etalonate mai sunt denumite si psihometrice. Din pacate, nu orice fel de rezultat se preteaza la o masura asa precisa. Totdeauna insa exista o standardizare a conditiilor de aplicare.
Putem deosebi patru feluri de teste: teste de inteligenta si dezvoltare intelectuala; teste de aptitudini si capacitati; teste de personalitate (referindu-se la trasaturi de caracter si temperamentale); teste de cunostinte (utilizate de obicei in invatamant). Structura probelor este extrem de variata : uneori se utilizeaza aparate, alteori diferite materiale (cuburi, planse, fotografii etc.); in multe cazuri se recurge doar la creion si hartie, ca la orice proba de control (se dau probleme aritmetice, se cer stabilirea de asemanari, continuarea unor serii s.a.m.d.). Printre testele de personalitate cele mai raspandite sunt testele proiective, denumite astfel fiindca au la baza in special fenomenul de proiectie (ne identificam cu o persoana si tindem sa proiectam asupra ei felul nostru de a fi: asa cum facem la un spectacol cand ne identificam cu un personaj anumit). Un asemenea test este si „Testul de aperceptie tematica" (T.A.T.). Se prezinta subiectului 20 de planse in care se disting personaje aflate intr-o situatie neclara. Se cere elaborarea unei povestiri in legatura cu fiecare imagine. Aceasta ne poate da informatii interesante asupra motivatiei, mentalitatii persoanei (vezi Cristescu Miltred, 1972).
Astazi se utilizeaza un mare numar de teste (aproape 10.000). Desi practica a dovedit valoarea lor, ele au fost si sunt obiectul unor variate critici. Cercetarile au evidentiat avantajul folosirii de teste mai intai in industrie. S-a demonstrat ca, daca selectia muncitorilor se realizeaza si prin teste, scade fluctuatia fortei de munca si numarul accidentelor, in comparatie cu situatia cand selectia se face fara teste. De aceea, intreprinderile occidentale avand cel putin 1.000 de muncitori isi organizeaza si un laborator de psihologie.
La fel, studiile in care s-a urmarit, prin aplicarea testelor, evolutia tinerilor orientati profesional - comparativ cu dirijarea lor fara asemenea probe - au aratat rezultate evident mai bune.
Din practica examinarilor au fost culese numeroase cazuri dovedind necesitatea recurgerii la teste. De exemplu, bine cunoscutul scriitor american Truman Capote (autorul romanului Cu sange rece) cand avea 12 ani constituia o problema pentru profesorii sai. intr-o zi, directorul scolii a venit la parintii elevului sa-i roage sa-si
inscrie copilul la o scoala speciala, el fiind debil mintal. Surprinsi, acestia si-au dus baiatul la un institut de psihologie unde, dupa aplicarea unui test de inteligenta, s-a obtinut diagnosticul „copil genial" ! ! Dar probabil ca pe Truman Capote il plictisea scoala. Viitorul a dovedit cu prisosinta justetea diagnosticului psihologic.
Cu toate acestea, in 1936, comitetul central al partidului comunist al Uniunii Sovietice a emis o decizie prin care erau condamnate pedologia („stiinta copilului") si utilizarea testelor psihologice, considerate „unelte reactionare" in slujba imperialismului. Documentul nu era lipsit de temei deoarece, in acea vreme, unii psihologi americani, aplicand teste de inteligenta unor copii de negri si unor copii de albi, au tras concluzia ca primii sunt mai putin inteligenti. Altii au testat copii de muncitori -paralel cu copii de intelectuali si industriasi - constatand de asemenea ca fiii de muncitori sunt mai putin dotati decat cei din paturile avute. Era firesc sa asistam la un protest in randul claselor dezavantajate. Psihologii amintiti faceau atunci o mare confuzie intre inteligenta si cultura. in America anilor '30 masele putin avute erau dezavantajate cultural, ceea ce se reflecta in performantele la teste. Dar (ceea ce se nega atunci) orice rezultat la un test este influentat de experienta, de cultura. Ramanerea in urma din punct de vedere cultural se poate remedia relativ usor, ceea ce nu e posibil in cazul unei slabe dezvoltari aptitudinale.
in folosirea testelor se faceau si alte greseli. Testele de aptitudini erau considerate a discrimina numai o aptitudine (numai aceea perceptiva ori numai reprezentarea spatiala) care ar fi ereditara in intregime. Asadar, un diagnostic stabilit la 12 ani ar fi fost valabil toata viata. Azi se stie: nivelul de inteligenta constatat la acea varsta se poate schimba destul de mult in anii urmatori (exceptand cazurile de debilitate mintala, avand cauze de ordin neurologic), iar disocierea completa a functiilor in cadrul unei probe este iluzorie. Apoi, s-a subestimat rolul motivatiei, desi ea influenteaza foarte mult performantele, cat si faptul ca cei mai buni sunt de obicei dezavantajati de catre teste (mai ales la cele de inteligenta).
Psihologia contemporana este constienta de limitele testelor. Un test nu are precizia unui termometru: il pui pacientului si daca are 39° e sigur bolnav. Orice rezultat trebuie interpretat in functie de modul in care s-a lucrat, de experienta anterioara a subiectului, de starea lui de spirit etc. Deci testele nu pot fi concepute, aplicate si interpretate decat de persoane cu pregatire speciala. Fac o mare greseala cei care recomanda invatatorilor si profesorilor sa aplice ei insisi teste.
Folosite cu competenta de specialisti, testele au avantajul ca intr-un timp relativ scurt (de cateva ore) pot pune o persoana in situatii foarte variate, in fata unor probleme extrem de diferite. Daca ar fi sa ne bazam numai pe observatii, ar putea trece luni de zile fara a gasi o situatie concludenta intr-o privinta sau alta. Deci testele dau un randament mare. Apoi ele permit o mai mare obiectivitate in apreciere datorita standardizarii. incat nu e surprinzatoare raspandirea lor in lume. Ele furnizeaza psihologului un instrument pretios. Ca instrument, nu putem spune despre un test ca este reactionar ori progresist; asa cum cu un bisturiu poti salva o viata, dar poti si suprima una, la fel testele utilizate competent ne pot ajuta, dar folosite mecanic creeaza mari posibilitati de eroare. Sa lasam deci testele in mana celor competenti.
Orice metoda, din cele studiate, rareori ne poate duce la concluzii certe, daca e utilizata fara nici o comparatie. Aproape totdeauna e nevoie sa facem apel la mai multe metode din cele descrise, daca nu chiar la toate. Ele se completeaza reciproc.