q6h4hp
1. Definirea psihologiei
Definirea psihologiei ca stiinta pare a fi destul de simpla. Psihologia este stiinta care se ocupa cu descrierea si explicarea fenomenelor si insusirilor psihice verificabile. Dar simplitatea este aparenta, deoarece e foarte greu de lamurit ce se intelege prin fenomen psihic si mai ales ce este un fenomen psihic. Viata sufleteasca e inca un mare mister pe care filosofii il discuta de milenii. Dar nici in ce priveste manifestarile ei nu exista un acord. inca si astazi obiectul psihologiei este subiect de controverse. De aceea, multi psihologi, ca de pilda P. Greco, sustin ca nu poate fi vorba deun obiectjmita£_alj5sihologiei, intrucat exista de fapt mai multe psihologii. Si cu toate acestea, in mod vag, implicit, toti stim pe care manifestari le numim psihice.
2. Originea psihologiei practice
in privinta fenomenelor sufletesti putem distinge doua moduri de a le aborda: unul practic si altul teoretic.
in viata de toate zilele, oamenii, de la aparitia constiintei lor rationale, au observat manifestari si insusiri psihice ale caror denumiri abunda in toate limbile. Desi in societatile foarte primitive oamenii semanau mai mult intre ei decat cetatenii societatilor civilizate, totusi deosebiri intre indivizi au existat intotdeauna: unii sunt mai curajosi, altii fricosi, unii sunt vioi, vorbareti, altii calmi si tacuti, unii foarte indemanatici, altii stangaci s.a.m.d. Astfel de particularitati au fost observate, fiind foarte importante in practica : in timpul vanatorii organizate de un trib, in fata erau pusi cei mai curajosi si cei mai abili tintasi; cei fricosi indeplineau rolul de haitasi, alungand vanatul cu mult zgomot.
Cunoasterea particularitatilor psihice a devenit din ce in ce mai importanta pe masura ce, o data cu progresul civilizatiei, au aparut numeroase indeletniciri, s-au diferentiat paturi si clase sociale, intre care exista relatii de colaborare ori subordonare. Astfel, cei care aveau numeroase relatii cu oamenii (medicii, judecatorii, conducatorii, preotii) au ajuns sa fie buni „psihologi practicieni", buni cunoscatori ai virtutilor si naravurilor omenesti, de care tineau cont in vederea reusitei in activitatea lor. O data cu aparitia si dezvoltarea literaturii si a filosofiei au aparut si scrieri continand observatii, cugetari profunde cu privire la reactiile psihice. inca in antichitate, Teofrast a scris un mic volum in care a descris Caracterele, tradus in franceza de La Bruyere (1645-1696), acesta publicand si el o carte cu acelasi titlu, foarte apreciata atat de contemporanii lui, cat si in zilele noastre. in observatii psihologice de mare finete au excelat in special marii romancieri din ultimele doua secole.

O asemenea psihologie nu este insa stiintifica. I se spune „psihologia simtului comun" ori „psihologia naiva", care se invata o data cu limba materna (orice limba moderna contine mii de termeni referitori la fenomene si insusiri psihice) si din practica vietii cotidiene. Aceste cunostinte nu sunt insa precise, nu sunt sistematizate, nu sunt verificate in mod riguros. Utilizarea lor tine mai mult de intuitie ; asemenea practica psihologica reprezinta mai mult o arta decat o stiinta. Nu e mai putin adevarat ca unii profesionisti (medici, profesori, scriitori) ajung sa poata caracteriza foarte exact felul de a fi, de a reactiona al unei persoane pe care au avut prilejul de a o urmari mai multa vreme.
Acest gen de psihologie n-a progresat prea mult de-a lungul secolelor. Astazi, data fiind existenta psihologiei stiintifice, exista multe ramuri aplicate ale psihologiei (medicala, scolara s.a.) ce utilizeaza cunostinte si metode exacte. Dar un psiholog profesionist inca nu se poate lipsi de cunostintele sale psihologice, acumulate prin experienta personala. Psihologia naiva se vadeste a fi foarte necesara in orice activitate practica. Iata de ce un viitor psiholog ori chiar numai un viitor profesor trebuie sa citeasca, pe langa carti stiintifice de psihologie si romanele marilor scriitori, izvor de profunde reflectii asupra conduitei umane.
Psihologia ca stiinta a evitat aprofundarea psihologiei naive ; orice om de stiinta e predispus sa critice reflectiile cotidiene, deseori eronate. Totusi, incepand cu deceniul al 7-lea (al secolului nostru), au aparut cercetari riguroase asupra psihologiei simtului comun si a modului in care ea e utilizata zilnic. Este un nou domeniu de cercetare pentru stiinta (vezi Tr. Herseni, 1980; A. Cosmovici, 1988).
3. inceputurile reflectiei teoretice asupra fenomenelor sufletesti
Sunt cateva fenomene care au atras atentia oamenilor din cele mai indepartate timpuri si au dat nastere reflectiei asupra psihicului si naturii sale. Cel mai frapant, zguduitor prin consecintele sale, a fost, desigur, moartea omului. Ceea ce a parut sa caracterizeze net acest eveniment este incetarea respiratiei. De unde o identificare intre suflet si respiratie: in greceste psyche inseamna suflet, dar si suflu; in latina „spiritus" vine de la „spirare" care inseamna a respira; chiar si in romaneste cuvantul suflet este inrudit cu „suflare". incat a existat conceptia ca sufletul ar fi ceva foarte subtil care in momentul mortii paraseste corpul pe gura ori pe nari. Democrit sustinea ca sufletul este format din atomi foarte subtili, un „fel de foc foarte viu".
Un alt fenomen impresionant il constituie visele din timpul somnului. Unii oameni primitivi, nu cu mult timp in urma, considerau visele ca avand o realitate : daca seful de trib visa o vanatoare norocoasa, supusii il felicitau bucurosi!
in fine, bolile psihice, delirul, halucinatiile, chinurile imaginare au impresionat si ele.
Toate aceste fenomene au ridicat problemele naturii psihicului, ale rolului sau -obiect a ceea ce mai tarziu filosofii au numit ontologie. inainte insa de a fi preocupare filosofica, aceste fenomene au dus la crearea de mituri, la diferite credinte religioase referitoare la multiple fapturi supranaturale s.a.m.d. Progresul gandirii psihologice s-a realizat o data cu aparitia marilor ganditori ai antichitatii.
Daca la toti filosofii vom gasi reflectii privind natura sufletului, primul care a abordat fenomenele psihicului de pe pozitia unui „naturalist", a unui observator este marele Aristotel (384-322 i.e.n.). Observatiile sale au fost consemnate in niste „tratate" (care atunci erau carticele cu putine pagini - nu ca azi): Despre memorie si reamintire, Despre simtire si cele sensibile, Despre vise s.a. in zilele noastre le gasim grupate intr-o lucrare numita Parva naturalia. Aflam unele observatii penetrante,
inceputurile psihologiei cum este si consemnarea existentei asociatiilor de idei, fenomen mult supraapreciat in scrierile filosofilor empiristi din timpurile moderne.
Mai sunt, desigur, si altii care au facut supozitii interesante. De exemplu, Epicur (341-270 i.e.n.) explica astfel senzatiile: de pe suprafata obiectelor se desprind un fel de membrane extrem de fine (numite de el efluvii ori spectre) care patrund in organele de simt si impresioneaza atomii sufletului. Asadar, suntem mereu patrunsi de floarea pe care o privim.
in timpul evului mediu, cand a predominat spiritualismul mistic, nu gasim aporturi notabile privind fenomenele sufletesti. Cel care a facut multe observatii patrunzatoare este filosoful englez John Locke (1632-1704) in cartea sa Eseu asupra intelectului uman. Aici el sustine ca „toate ideile noastre provin din experienta". Ideile complexe rezulta din combinarea celor simple. El nu se preocupa de natura sufletului, ci cauta sa afle cum gandirea ajunge la ideile despre lume si descrie foarte exact principalele operatii ale gandirii. De aceea, JohnLQcke poate fi socotit intemeietorul psihologiei moderne. insa el practica o psihologie reflexiva care se bazeaza pe introspectie si rationament, recurgand putin la observatia externa sistematica si neutilizand experimentul.
in secolul XVIII, sub influenta lui David Hume, apare o directie care sustine importanta asociatiei de idei; prin acest mecanism se vrea a se explica formarea si functionarea psihicului in intregime (D. Hartley, James Mill s.a.). Se poate aprecia pozitiv efortul de a gasi o explicatie coerenta a vietii psihice, dar ea se va dovedi simplista. in acelasi timp, in Franta predomina gandirea materialistilor francezi, care ajung pana acolo incat sa priveasca omul ca pe o masina: dupa La Mettrie (1709-1751) omul este o masina care isi intoarce singura resorturile.
Tot in acest secol se va incetateni si denumirea de psihologie. Prima oara vom gasi o carte intitulata Psihologia in 1590 - o lucrare de Goclenius (Marburg) care insa trata chestiunea psihicului din punct de vedere strict ontologic. Termenul s-a incetatenit dupa ce filosoful Ch. Wolff si-a intitulat doua carti Psihologia empirica (1732) si Psihologia rationala (1734). Acesta voia tocmai sa separe psihologia bazata pe experienta, pe metoda stiintelor naturii, de cea ontologica, preocupata de esenta sufletului. Aceasta distinctie se va realiza efectiv abia peste 150 de ani. Immanuel Kant, elevul lui Wolff, si-a insusit terminologia, iar datorita enormei sale influente, ea s-a impus in vocabularul filosofilor. Ca stiinta, psihologia se va contura spre sfarsitul secolului XIX.
4. Aparitia psihologiei ca stiinta
In secolul XIX, sub influenta filosofiei pozitiviste a lui Auguste Comte (1798-1857) si a progresului tehnic, s-au dezvoltat impetuos stiintele exacte bazate pe observatie si experiment. Progresul unor investigatii efectuate de fiziologi si fizicieni a dus la introducerea metodelor exacte si in studiul psihicului.
Remarcam mai intai o serie de cercetari efectuate asupra creierului. P. Flourens (1794-1867) a utilizat pe scara larga procedeul ablatiunilor : extirparea unor portiuni din creierul unor animale si observarea efectului ei (de exemplu, extirparea unor portiuni din creierul mic duce la imposibilitatea mentinerii echilibrului). Apoi I. Secenov (1829-1905) a putut demonstra experimental existenta unei functii inliibitorii a creierului. P. Broca, observand un bolnav de afazie (pierderea capacitatii de vorbire) si creierul acestuia dupa deces, a gasit o mare leziune in circumvolutiunea a IlI-a frontala, stabilind existenta acolo a unui centru al vorbirii (1861). in anii urmatori,
Fritsch si Hitzig, excitand electric creierul unui animal, au putut determina centrii care comanda anumite miscari (1870).
W. Weber si T. Fechner au studiat raporturile existente intre intensitatea unor stimuli si senzatiile corespunzatoare. Un astronom german (T. Bessel) a stabilit un procedeu de masurare a timpului de reactie (timpul minim necesar pentru a raspunde la aparitia unui excitant). H. Helmholtz a studiat fenomenul producerii culorilor si natura timbrurilor sunetelor.
Influentat de toate aceste cercetari, filosoful german W. Wundt a publicat in anii 1873-1874 cartea Principii de psihologie fiziologica, iar in 1879 a inaugurat, la Leipzig, primul laborator de psihologie experimentala care a avut un enorm succes. Aici si-au facut ucenicia numerosi tineri din toate tarile civilizate care, intorsi la ei acasa, au infiintat laboratoare de psihologie. Din acest motiv, anul 1879 este considerat a fi anul nasterii psihologiei stiintifice.
Atunci s-au inmultit cercetarile pur psihologice tiparite la inceput in revistele de filosofie. in 1889 a avut loc deja primul congres de psihologie.
Primul roman care a lucrat in laboratorul lui W. Wundt si si-a sustinut doctoratul cu o teza de psihologie a fost Ed. Gruber (in 1893). Acesta, intorcandu-se la Iasi, a infiintat cel dintai laborator de psihologie experimentala in cadrul universitatii iesene (M. Bejat, pp. 153-182). Din pacate, dupa numai un an, E. Gruber s-a imbolnavit grav si s-a sfarsit din viata, laboratorul ramanand in parasire.
Asadar, in acei ani a avut loc proclamarea independentei psihologiei fata de filosofie, iar „decretul" care consfinteste separarea ei teoretica il gasim in prefata cartii lui Theodule Ribot, Psihologia engleza contemporana. „Psihologia va fi, spune psihologul francez, pur experimentala, nu va avea ca obiect decat fenomenele, legile lor si cauzele lor imediate; ea nu se va ocupa nici de suflet, nici de esenta sa, caci aceasta chestiune fiind deasupra experientei si in afara verificarii apartine metafizicii" (in sens de ontologie). Pozitia sa era foarte clara si justa, dar de-a lungul anilor s-a dovedit iluzorie aceasta independenta totala de reflectia filosofica. Totusi, cercetarile bazate pe experiment si metoda patologica (o comparatie intre starile bolnavilor mintal si cele prezente la oameni normali) au dat roade bogate si importante.
Laboratorul si cercetarile conduse aici de W. Wundt au avut serioase limite, fiindca psihologul german considera ca se pot aborda experimental numai procesele psihice elementare: aici se studiau senzatiile, timpul de reactie si emotivitatea elementara. El credea ca procesele superioare se pot aborda prin studiul mentalitatii si comportarii popoarelor. W. Wundt a si publicat o monumentala Psihologie a popoarelor, dar acolo gasim mai degraba studii etnografice decat psihologice.
Dar restrictiile stabilite de W. Wundt s-au dovedit factice: chiar la sfarsitul secolului trecut apar studii experimentale ingenioase si perseverente asupra memoriei, cercetari initiate de Herman Ebbinghaus. Ele vizau deci o functie complexa, superioara.
5. Dezvoltarea psihologiei stiintifice
O data cu secolul XX, psihologia se dezvolta paralel pe mai multe directii. Mai intai au aparut cercetari experimentale efectuate cu animale. La inceputul secolului, I.P. Pavlov si-a publicat rezultatele sale privind reflexele conditionate, care au avut un profund si indelung ecou. Simultan, in Statele Unite, E. Thorndike a initiat cercetari cu ajutorul labirintului in care trebuiau sa se orienteze soarecii observati de experimentator. Teoria sa, similara cu cea a lui I.P. Pavlov, se inspira de fapt din
inceputurile psihologiei asociationismul secolului trecut. Criticandu-1 pe Thorndike, J. Watson (in 1913) va continua, impreuna cu elevii sai, opera acestuia, introducand mai multa rigoare. Aceasta scoala va purta denumirea de behaviorism, de la behavior (comportament), intrucat are in centrul atentiei studiul comportamentului exterior, cercetarea a ceea ce poate fi observat in mod exact. Ea va folosi pe scara larga scurte proceduri experimentale, numite teste, care au permis discriminarea si masurarea aptitudinilor si sunt utilizate azi in mod foarte frecvent.
Pe un cu totul alt plan, psihicul a fost abordat de catre medicul vienez S. Freud, fondatorul psihanalizei, disciplina ce-si propune sa analizeze profunzimile inconstientului, a carui importanta a exagerat-o. Psihanaliza nu utilizeaza experimentul, ci isi indreapta atentia asupra resurselor convorbirii clinice. Desi contestata ca stiinta, psihanaliza are foarte multi adepti in occident.
in studiul perceptiei, experimentul a fost utilizat cu succes de o scoala germana numita scoala formei (Gestalt in nemteste - de unde mentionarea ei frecventa sub denumirea de gestaltism). Cu toate contributiile sale importante, aceasta directie si-a extins concluziile asupra intregii lumi materiale, ancorandu-se in consideratii filosofice hazardate, de nuanta neokantiana. Se vadeste acum relatia stransa care continua sa existe intre psihologie si filosofie.
De altfel, pe langa aceste orientari ce recurg la experienta, la observatii si experiment, continua sa existe „psihologia reflexiva", practicata de filosofii care vor critica frecvent limitele sau erorile experimentalismului. Putem vorbi, de pilda, de o psihologie fenomenologica, bazata pe observatia interna si rationamentul subtil.
Printre precursorii acestui curent il gasim pe Franz Brentano (1838-1917). El considera psihologia ca stiinta a fenomenelor psihice accesibile perceptiei interne. Dupa Brentano, orice fenomen psihic se caracterizeaza prin aceea ca este intentional (dar intentia e caracterizata foarte larg ca fiind o aspiratie care cauta sa se realizeze -deci nu e vorba doar de scopul urmarit constient). Fenomenele intentionale au un obiect: in reprezentare exista ceva (un obiect) reprezentat, in judecata ceva este acceptat (sau respins), in iubire cineva este iubit etc. Or, aceasta caracteristica (intentionalitatea) este foarte greu de surprins din exterior. Introspectia ne dezvaluie referirile noastre, intentiile. Astfel, un mare rol il are contemplarea izvoarelor originale, a intentiilor.
William James (1842-1910) merge pe o cale asemanatoare: descrierea subtila a vietii sufletesti ce apare ca o curgere continua, mereu schimbatoare, selectiva, intentionala. Fenomenele psihice au un fel de aureola, un fel de franjuri ale constiintei ; pe langa ceea ce este clar, exista aspecte abia observate asigurand continuitatea, trecerea de la un fenomen psihic la altul, de la constient la inconstient. „Aureola" da un anume ton, o culoare trairii in ansamblu (o atitudine specifica, un sentiment pozitiv ori negativ).
Ed. Husserl (1859-1938) a dus aceste puncte de vedere la ultimele lor consecinte, fundamentand un curent filosofic, prezent si in filosofia de azi: fenomenologia, care se bazeaza pe o descriere psihologica a fenomenelor interne. El se ridica impotriva reducerii fenomenelor psihice la senzatii si reprezentari (imagini). Cere sa preluam in mod simplu ceea ce ni se ofera originar in intuitie (observarea interna). Dupa Husserl, introspectia ne dezvaluie o mare bogatie si o mare varietate de nuante, el pronun-tandu-se impotriva unor tendinte de simplificare implicate de cercetarea psihologica, doritoare de a masura si a stabili etaloane. Masura e greu de realizat in psihologie, marimile sunt evaluate in mod grosier si se pierd nuantele ; printre nuante se afla si caracterul intentional, care da aspectul calitativ al fenomenului. Sesizarea calitatii constituie chiar obiectul fenomenologiei.
Pe de alta parte, fenomenologia se considera o stiinta a datelor de constiinta, care sunt degajate de toate determinarile concrete, de orice variabilitate si orice ancorare intr-un loc si intr-un moment: se obtine obiectivitatea, adica o privire pura asupra fiintei. Dar criteriile acesteia nu sunt clare. Pana la urma, fenomenologia formuleaza teze dogmatice.
Dogmatismul nu exclude contributiile filosofice importante. Si Hegel a fost dogmatic, dar valoarea filosofiei sale nu este contestata. Pentru psihologie directia fenomenologica este importanta, adeptii acestui curent facand observatii de mare finete, ele devenind o pavaza impotriva tendintelor de simplificare a vietii psihice. Este notabila si importanta acordata intentiilor, motivatiei, atitudinilor. Fenomenologia a influentat multi psihologi de vaza. Limitele ei sunt constituite de reducerea la descriere, fara incercari de explicatie.
Paralel cu primele publicatii anuntand punctul de vedere fenomenologic, apare o alta directie in psihologie '.psihologia comprehensiva (Verstehenpsychologie) inrudita cu fenomenologia cel putin prin reactia sa impotriva tendintelor de simplificare si analiza excesiva, prezente in psihologia de orientare asociationista ca si in psihologia experimentala.
Principalul reprezentant al acestui curent este Wilhelm Dilthey (1833-1911). Acesta include psihologia printre stiintele care au ca obiect spiritul, realitatile istorico-sociale: istoria, dreptul, lingvistica, istoria artei s.a. Acestea se disting printr-o logica si o metodologie proprii, fiind discipline descriptive, comprehensive, lipsind tendintele de abstractizare si generalizare caracteristice stiintelor naturii.
Dilthey cere o abordare a individului in intregul sau, apelandu-se la introspectie pentru a intelege unitatea specifica a vietii sufletesti, ceea ce implica o tendinta spre comprehensiune. Spre deosebire de fenomenologie, psihologia comprehensiva se orienteaza spre continutul vietii sufletesti, nu numai spre aspectele formale si nici doar spre intelect. Omul adevarat este acela care actioneaza. De aceea, el efectueaza studiul unor personalitati din istorie, al acelora a caror existenta este bine cunoscuta. Gasim deci un studiu al biografiilor individuale, cele ale marilor personalitati din renastere si ale unor moralisti francezi.
Psihologia comprehensiva a fost continuata de Ed. Spranger (1882-1963) care a identificat 6 „forme de viata", 6 tipuri umane (tipul economic, tipul artistic etc.) devenite foarte populare in psihologia aplicata.
Dar relatia pe care W. Dilthey a vazut-o intre psihologie si istorie nu a fost fructificata. Istoricii nu sunt familiarizati cu analiza psihologica de profunzime, iar psihologii nu stiu sa verifice autenticitatea documentelor istorice. Progresul pe aceasta linie necesita o colaborare intre cele doua domenii, care nu s-a realizat. Totusi, recent, istoricii au inceput sa dea atentie „psihologiei istorice", adica mentalitatii caracteristice unei perioade trecute.
Ceea ce a rodit in psihologie este preocuparea lui W. Dilthey si a elevilor sai pentru specificul individual. Astfel, W. Windelband a deosebit si el stiintele idiogra-fice ale spiritului (care studiaza evenimente singulare), de stiintele naturii - denumite de el nomotetice. Acestea generalizeaza, cauta legi cauzale.
Disciplinele idiografice, cum sunt istoria si psihologia, studiaza evenimente unice; totusi, pot fi obiect de stiinta care va cauta sa determine specificul fiecaruia. Problema este controversata si azi: cum e posibila o stiinta a individualului ? O anume persoana este o fiinta unica, atunci cum poate fi obiect de stiinta? Poate fi, daca o studiem in evolutie, pentru a deosebi aspectele ei esentiale, caracteristice, de
inceputurile psihologiei cele intamplatoare, variabile. La urma urmei, astronomii nu studiaza stiintific soarele care este un corp unic? Apoi, biologii nu studiaza plante si animale care sunt si ele, la randul lor, fiinte unice? De fapt, in univers nici doua pietricele nu sunt identice in toate detaliile lor microscopice. Deci distinctia dintre cele doua grupe de stiinte s-ar putea sa nu fie esentiala.
Oricum, preocuparea pentru specificul individual este importanta in psihologie, iar spiritul psihologiei comprehensive continua sa fie prezent in conceptia multor psihologi contemporani: W. Stern, G. Allport si, recent, H. Thomae au adus contributii importante in acest sens. H. Thomae s-a preocupat indeaproape de studiul biografiilor, preconizand o cercetare sistematica a lor.
Asa cum veti avea prilejul sa constatati in studiile viitoare, psihologul practician trebuie sa acorde mare atentie determinarii specificului individual al persoanei pe care o examineaza.
Totusi, progresele esentiale ale psihologiei au venit din partea acelor cercetatori care au facut investigatii concrete bazate pe observarea comportarii umane, pe rezultatele convorbirilor si ale experimentelor.
Cea mai valoroasa contributie a adus-o, in ultimele decenii, J. Piaget care a reusit, dupa un travaliu de trei decenii, sa demonstreze ca gandirea abstracta, gandirea formala, apare treptat, prin interiorizarea actiunilor desfasurate in prealabil in planul extern. in felul acesta, s-a combatut apriorismul sustinut de I. Kant si s-au consolidat bazele empirice ale psihologiei.
E bine sa mentionam ca ideologia marxist-leninista, filosofia materialist dialectica au avut o influenta negativa asupra evolutiei psihologiei. in Uniunea Sovietica, incepand cu anii '40 s-a instaurat cultul lui I.P. Pavlov considerandu-se de unii ca teoria sa poate rezolva toate problemele psihologiei, ceea ce a stanjenit dezvoltarea psihologiei sovietice.
O contributie de ordin critic a avut-o, in Franta anilor '30, Georges Politzer care a observat caracterul artificial al multor cercetari, cerand sa studiem „drama" vietii, adica fragmente concrete din viata omului: omul in productie, omul pe stadion, evenimentul casatoriei s.a. Dar Politzer n-a putut da un exemplu de organizare a unei astfel de cercetari.
in deceniul al 7-lea, L. Seve a reluat criticile lui Politzer, el recomandand utilizarea metodei biografice, dar fara a contribui la perfectionarea ei. H. Thomae va fi acela care, cu totul independent de marxism, a studiat-o indelung si a facut sa progreseze aceasta metoda.
Dezvoltarea impetuoasa a cercetarilor de psihologie in secolul XX a dus la aparitia a tot felul de specializari, a noi ramuri ale psihologiei. indeosebi s-au diferentiat numeroase ramuri „aplicate", ramuri „practice" vizand optimizarea activitatii in diferite domenii. in figura 1 infatisam principalele ramuri ale psihologiei contemporane.
Psihologia generala este deci ramura care se refera la individul uman, normal, evoluat studiat din punct de vedere teoretic si in mod analitic. Este ramura cea mai bine dezvoltata, pe cunostintele de psihologie generala bazandu-se toate celelalte discipline, fara a se reduce, desigur, la ele.
Clasificarea de mai jos sugereaza existenta unui mare volum de cunostinte psihologice. intr-adevar, in anii '60, in R.F. Germania a aparut un mare tratat german de psihologie in 14 volume, fiecare volum avand cel putin 400 de pagini (unele au si cate 1000 de pagini). Iar din 1982 apar succesiv volume (de aceeasi proportie) in cadrul unei Enciclopedii a psihologiei, proiectata sa aiba... 85 de tomuri! Din pacate, numarul imens de pagini nu se explica prin stapanirea tuturor tainelor psihicului. Dimpotriva: ele exprima numarul mare de teorii si ipoteze divergente, contrarii. Chiar unele fapte sunt discutabile. Nu exista o sistematizare unanim acceptata, multe experiente duc la concluzii neconcordante. Altele sunt lipsite de o semnificatie clara; psihologia se afla la inceputul ei, nu exista pareri unanime decat intr-un numar restrans de probleme.
Cum mentionam chiar la inceputul cursului, nici macar in ce priveste obiectul psihologiei nu exista unitate de vederi:
- pavlovismul gaseste solutii in studiul reflexelor conditionate ;
- behaviorismul are incredere doar in comportamentul observabil din exterior ;
- psihanaliza considera ca esentialul consta in impulsurile inconstiente;
- fenomenologia se bazeaza in special pe analiza vietii mintale interioare.
Iata de ce in continuare va trebui sa descifram felul nostru de a vedea obiectul psihologiei, desi nu ne vom opri prea mult asupra unor probleme care sunt mai mult de resortul filosofiei.