y3k23kt
Frecvent se spune ca specificul psihicului uman este aparitia constiintei. Dar exista doua feluri de constiinta: una implicita, primitiva, nediferentiata, care exista si la animalele superioare si o alta reflexiva, constiinta de sine, de eu, intr-adevar specific umana.
1. Constiinta implicita
Constiinta implicita este doar o constiinta de ceva: vreau sa traversez strada si deodata vad un automobil ce se apropie repede ; ma opresc, astept sa treaca. Am avut deci constiinta a ceva diferit de mine care ma punea in pericol. Constiinta implicita consta intr-o separatie confuza a fiintei mele de alte obiecte sau fiinte. Astfel, vad o scara in fata mea si reactionez pentru a o urca - ceea ce presupune o cunoastere a unui obiect diferit de mine si fata de care stiu sa reactionez.
O asemenea constiinta o gasim si la speciile animale avansate. Cainele, ju-candu-se, nu-si musca propria coada ori laba. El fugareste cu elan o pisica, dar se pazeste de ghearele ei, deci are constiinta pericolului zgarieturilor. Am observat comportamentul unei pisici urcate pe o magazie si care, aruncandu-i o bucata de carne pe jos, nu indraznea sa sara, ezita in mod vadit si a rezolvat problema sarind mai intai pe un gard apropiat si de acolo jos. Ea a fost constienta de pericolul lovirii ei de pamant; exista deci la pisica o apreciere implicita a posibilitatilor ei si a riscurilor.
Asa cum scrie psihiatrul H. Ey, constiinta (implicita) este un fel de scena in care se petrec evenimentele. Ea se constituie ca un mediu prin care noi accedem la tot ceea ce exista si in care inchegam realitatea. Constiinta e forma in care e trait orice fenomen. Ea ne plaseaza intr-o lume reala.
Este o structurare a trairilor prin care noi ne simtim participanti la tot ce se intampla (ceea ce presupune o separare intre noi si celelalte obiecte sau fiinte). Constiinta implicita este o constiinta de ceva: ne simtim prezenti intr-o realitate distincta de noi.

in starile patologice, de confuzie mentala, bolnavii asista la tot ceea ce vad, fara a avea sentimentul prezentei lor si fara sentimentul necesitatii de a participa. Realitatea constituie un spectacol strain de ei, de neinteles.
O problema dificila o constituie visul in care ne simtim participanti la o lume pe care o credem reala. De aceea primitivii credeau ca sufletul a participat realmente la cele visate si, cand seful lor visa o vanatoare norocoasa, era felicitat de supusii sai. in vis pare a avea loc o iluzie de constiinta, fiindca visul consta intr-o rupere de realitate.
in concluzie, retinem: constiinta implicita este o constiinta in actiune, un camp al prezentului si al prezentei noastre in lume. Ea implica separarea mea de lume si de ceilalti.
2. Constiinta reflexiva
Constiinta reflexiva este caracteristica omului si consta in constiinta clara a unui eu care actioneaza in mod responsabil. Constiinta reflexiva nu exista la copilul mic, caci ea presupune deplina constiinta de sine si o dezvoltare a gandirii abstracte. Ea solicita existenta unei capacitati de discutie interioara. P. Janet vorbeste de importanta reactiilor noastre fata de propriile noastre reactii. in cazul constiintei reflexive este vorba de o povestire ori o comentare a propriilor actiuni. Eu mananc grabit la masa, am constiinta implicita a actului, dar deodata imi dau seama ca mananc prea repede, de fapt imi comentez in limbaj interior actiunea: „e nesanatos sa mananci prea repede" si continuu, diminuand ritmul. Deci constiinta reflexiva este o conduita suprapusa, un comentariu propriu asupra reactiilor mele exterioare ori interioare. H. Ey spune : „A fi constient de ceea ce eu simt sau ceea ce eu vreau inseamna a-mi verbaliza ideile, proiectele sau sentimentele si a dispune de ele". (Cand e vorba de a „dispune" de sentimente, afirmatia trebuie• luata intr-un sens foarte larg, afectele fiind prea putin influentate de ratiune.)
Nu poate fi vorba de un centru al constiintei, nici al celei implicite, nici al celei reflexive. Constiinta presupune activitatea intregii scoarte cerebrale, stimulata de formatia reticulata care comanda trezirea, atentia noastra.
Prin ce caracteristici putem distinge un act constient (intelegand prin aceasta prezenta constiintei implicite, prezente si la animalele superioare)? C.F. Graumann distinge mai multe aspecte mentionate in cele ce urmeaza. a) Cand e vorba de animale (soarecii studiati de behavioristi) e edificator faptul de a distinge intre excitanti care e util si care e primejdios. Tolman precizeaza: cand animalul e pus in fata posibilitatii de a actiona in diferite feluri si el alege una din alternative.
La om se poate face distinctie intre alegerea spontana, fara a cunoaste motivul (constiinta implicita) si aceea bazata pe gandire (constiinta reflexiva). b) Poate fi considerat constient ceea ce este comunicabil. Cand cineva ne comunica ceva anume, stim ca e constient. Daca nu ne comunica, nu putem cunoaste starea de constiinta. O asemenea caracteristica este discutabila: afazicul este constient de ceea ce stie, dar nu poate comunica. Apoi exista comunicare neverbala. O fetita care se inroseste ne poate informa asupra starii ei de spirit - de care ea insa poate sa nu fie constienta. in fine, in starea de hipnoza subiectul poate spune multe, dar nu e in stare de constiinta. incat acest criteriu este unul relativ. c) Cineva este constient cand este atent, cand observa ceva. Focalizarea psihicului duce la constiinta, o constiinta cel putin implicita (observabila si la animale). Atentia la om poate fi detectata si cu ajutorul electroencefalografului: apar undele beta. Atentia asigura o orientare selectiva, constienta. Dar dupa cum in atentie gasim grade, si in ce priveste constiinta exista diferite grade. Nu exista o separatie neta intre constient si inconstient. Constiinta si inconstientul sunt extremele unui continuu. d) Act constient este si cel premeditat, intentionat. Intentionat, nu in sensul lui Brentano (considerand intentionat orice act care are un obiect), ci acela care urmareste realizarea unui scop, dinainte reprezentat. Deci e vorba de constiinta reflexiva. Premeditarea conduitei, reflectia asigura plasticitatea ei, adaptarea la situatie si la mijloacele existente. Apare principalul rol al constiintei, rolul de conducere adecvata. Prin aceasta functie se manifesta eficienta ei, faptul de a nu putea fi considerata inutila, un epifenomen.
Reactiile instinctive, necontrolate in mod constient, sunt rigide, automate si devin insuficiente in situatii mult schimbate. __^__—. e) A fi constient mai e sinonim cu a sti, a fi constient de sine. Eu cunosc ceva : in fata am cladirea universitatii, dar totodata imi dau seama ca aceasta cunoastere ^ este a mea. Este in afara de mine care o privesc. Este o constiinta implicita care poate deveni oricand explicita. Pot spune : „Iata eu privesc universitatea aproape zilnic de 3 ani".
Lumea este perceputa constient in sensul sesizarii ei ca nefiind in eul interior, ca ne facand parte din mine (desi imaginea ei se formeaza pe retina si in occipital). Progresul constiintei umane, de la constiinta implicita la aceea explicita (reflexiva) se realizeaza lent, in copilarie. E vorba de formarea constiintei de sine, proces care se termina abia pe la 14-15 ani. Destul de devreme copilul isi spune „eu pot sa...", dar mult mai tarziu va remarca „eu gandesc".
3. Formarea constiintei de sine *j
A. Constiinta de sine (explicita) e precedata de „sentimentul de sine", stare confuza, dinaintea momentului cand persoana va judeca, va aprecia modul sau de existenta. La baza evolutiei constiintei sta formarea treptata a unei scheme corporale si a unei imagini a propriului corp.
Evolutia constiintei in copilarie se studiaza in cadrul psihologiei dezvoltarii, aici vom infatisa doar cateva repere.
Constiinta de sine incepe cu constiinta propriului corp, avand la baza senzatiile interne: foamea, setea, durerea... la care se adauga senzatiile proprioceptive si kinestezice (adica cele legate de pozitia corpului si de miscare). Un rol il joaca, desigur, si privirea propriilor membre si a corpului. Toate aceste impresii sunt analizate cortical si rezulta cunoasterea corpului nostru, a suprafetelor ce-1 limiteaza (ca si in cazul formelor obiectelor din jur, bazate mai ales pe vaz si pipait). Se obtine o imagine a corpului, disociata de referintele exterioare, independenta de locul unde ne aflam. Exista un model postural al corpului si al unui spatiu in care noi localizam perceptiile noastre, e „schema sa posturala" in raport cu care apreciem orice schimbare de pozitie. Se pare ca in formarea acestei scheme exista si unele premise ereditare.
Pornind de la aceasta schema, copilul mai mare stie ca e slab sau gras, inalt sau scund - comparandu-se cu cei din jur.
Schema posturala, imaginea corpului nu se refera doar la topografia corpului si la pozitiile sale, ci si la posibilitatile de a actiona asupra lumii exterioare. Existenta si importanta lor se releva in tulburarile patologice ce pot surveni: asomatognozia (ar fi „necunoasterea corpului"). Se citeaza cazuri de hemiasomatognozie cand pacientul are tulburari intr-o jumatate a corpului. Un bolnav povesteste : „Nu mi-am dat seama ca bratul stang nu se misca. Cand atingeam mana stanga aveam impresia ca ating o carne straina, o alta mana. Stiam ca e mana mea si totusi aveam un corp care nu era al meu" (R. Angelergues, p.230). Aici nerecunoasterea se combina cu „apraxia" (paralizia), ceea ce nu se intampla totdeauna.
O alta bolnava nu stie unde se afla si ce face cu mana stanga: isi intreba, cu repros, sotul de ce o scarpina pe spate, or ea se scarpina singura cu mana stanga.
Tulburarile mentionate provin din pierderea sensibilitatii posturale (legate de pozitie) si kinestezice (de miscare).
Existenta unei scheme, a unei imagini puternice se evidentiaza si prin fenomenul contrar: „membrul fantoma". Bolnavii carora li s-a taiat un picior il simt uneori prezent, ii doare chiar. Este o persistenta a imaginii corporale.
Nu poate fi vorba ca persoanele mentionate sa nu aiba constiinta de sine. Ele erau adulte si aveau constiinta de sine formata, pe baza unei multitudini de experiente : se stiau fiinte ganditoare, sociale. Deci se pot pierde, partial, impresiile provenind din corp, fara a pierde constiinta eului propriu.
B. Se pune intrebarea : cand se formeaza imaginea propriului corp ? Raspunsul la aceasta chestiune l-am putea gasi in studiile care au cautat sa cuprinda momentul cand copiii mici isi recunosc imaginea in oglinda. Nu se poate recunoaste cineva care nu se cunoaste, nu are cat de cat o idee despre sine. E nevoie sa existe mai intai o cunostinta de sine.
Dificultatile recunoasterii in oglinda sunt mari, fiindca imaginea de sine a copilului in primii 2 ani are la baza senzatiile interne, cele proprioceptive (de pozitie) si cele musculare, de miscare. Pe cale vizuala cunoastem doar miinile si o buna parte a corpului, nu insa si fizionomia. Pe cand in oglinda tocmai fata ocupa locul central. Este deci o trecere de la un sistem de repere, de la un „atlas" la altul. in cazul orbilor din nastere care izbutesc sa dobandeasca vederea, s-a vazut ca o asemenea tranzitie este foarte dificila. Nici in cazul copiilor mici ea nu este lesnicioasa.
M. Beniuc a observat un mic peste, „pestele combatant", care ataca cu violenta orice alt mascul din specia sa. Separat printr-un geam de acesta el se izbeste de geam si adopta o atitudine agresiva, un timp destul de lung. Daca i se pune in fata, nu un geam, ci o oglinda, ostilitatea sa se exprima un timp de 3 ori mai lung! La alte animale se manifesta reactii diferite fata de cele exteriorizate in prezenta confratilor. Cainele sta departe de oglinda, o ocoleste si pleaca. Poate fiindca imaginea in oglinda are o lucire neobisnuita si se misca simultan si simetric cu el.
Unul din studiile efectuate la sfarsitul deceniului al 7-lea (de catre psihologul Amsterdam) pune in evidenta: pe la 17-18 luni, in fata oglinzii copilul reactioneaza ca la alt copil, zambind si emitand vocalize. intre 18 si 20 de luni apar reactii de evitare. in fine, intre 21 si 24 de luni se manifesta simptomele recunoasterii de sine : daca i se picura o pata rosie pe nas, copilul vazand-o in oglinda, pune mana pe nas, pe pata.
Rene Zazzo a reluat studiul, experimentand cu 30 de copii in varsta de 10-33 luni. Recunoasterea de sine, arata el, nu se produce ca o iluminare subita si la o data precisa. Totul se petrece in asa fel, incat, dintr-un moment in altul, recunoasterea poate deveni indoielnica. Dupa primul moment cand apare recunoasterea, urmeaza evitari, fluctuatii ce dureaza cel putin 6 luni la majoritatea subiectilor.
Ca si Amsterdam, Zazzo va observa la copil cateva faze pana la deplina recunoastere de sine. La varsta mica, el e indiferent. Mai tarziu isi manifesta bucuria, ca la prezenta altui copil. Apoi urmeaza o stare complexa: anxietatea si evitarea alterneaza cu surpriza si curiozitatea. Dupa care incepe sa apara recunoasterea favorizata de compararea miinii sale cu aceea din oglinda sau de interventia altor repere : cand mananca o prajitura ori cand e impreuna cu cineva.
Daca o lumina licareste in spatele sau, copilul se intoarce, dar reactia are loc mai tarziu decat descoperirea petei de pe nas.
Dupa R. Zazzo, recunoasterea in oglinda are loc intre 2 si 3 ani, mai aproape de 2 ani. Ea coincide cu perioada cand copilul incepe sa foloseasca pronumele „eu", „al meu", „al tau" in loc de „Radu vrea...", „E a lui Radu..." (Radu fiind insusi copilul). Deci apare o constiinta de sine ca persoana cu un nume, cu o anumita infatisare pe care incepe sa o recunoasca.
Recunoasterea de sine e conditionata de cunoasterea in prealabil a unor persoane din jur. Dovada ne-o dau cimpanzeii, care si ei se pot recunoaste in oglinda (desi mai greu: vazand pata pe nas si-o cauta mai intii pe ureche, pe frunte, pana nimereste nasul). Dar daca puiul de cimpanzeu e crescut separat de orice maimuta, el nu se poate recunoaste in oglinda. Cand, dupa aceea, sta cel putin 3 luni cu alti cimpanzei, devine si el capabil de a se recunoaste. Deci constiinta de sine e indiscutabil legata de cunoasterea altora (R. Zazzo, 1975, pp. 145-188).
C. Chiar cand copilul are cunostinta de sine, el nu e totusi constient de toate detaliile actiunilor sale, de care poate deveni constient numai in anumite conditii, fenomen prezent chiar si la varsta adulta.
J. Piaget a efectuat o serie de experiente in aceasta problema, pe care Ie-a inmanunchiat in volumul La prise de conscience. Dupa cum precizeaza el, de obicei se considera constientizarea brusca - un fel de iluminare. Unii chiar o privesc ca pe un efect al activitatii unui organ special („simtul intern"). Fals! Constiinta reflexiva constituie un proces complicat, implicand o constructie a unor relatii in raport cu sisteme evoluate. Ne-o dovedeste existenta unor aspecte ale comportarii de care copilul (si chiar adultul) nu este constient. Noi efectuam uneori actiuni, chiar complicate, fara sa ne dam seama exact cum procedam. Psihologul elvetian ne da o serie de probe. De exemplu: mersul in 4 labe. Copilul incepe sa mearga in 4 labe inca inainte de implinirea varstei de 1 an. J. Piaget a cerut unor copii de 4-5 ani sa mearga in 4 labe, intrebandu-i apoi cum au procedat. La aceasta varsta, copilul spune : „intai merge o mana, apoi cealalta mana, apoi un picior si celalalt picior". El nu-si da seama de mersul real (se avanseaza concomitent cu mana dreapta si piciorul stang, apoi inainteaza mana stanga si piciorul drept). Ca sa provocam constientizarea : a) ii cerem sa procedeze asa cum spune el; b) oprim actiunea si cerem sa o continue ; c) il solicitam sa incetineasca mersul si sa priveasca atent.
La o varsta mai mare (5-6 ani), raspunsul e altul: „merg mana dreapta si piciorul drept, apoi mana stanga si piciorul stang". De fapt se poate avansa si asa. Unii copii, dupa ce explica, incep sa mearga in acest fel, desi nu este un mers comod, firesc. Cerandu-se unor adulti sa mearga in patru labe si sa explice cum are loc acest mers, unii dintre ei au dat acelasi raspuns ca si copii de 5-6 ani. Nici ei nu erau constienti de felul in care se procedeaza. Mersul in 4 picioare este legat automat prin conexiuni senzorio-motorii (scheme). Nu e nevoie, deci, de constiinta procedeului.
Abia la 7-8 ani copii sunt constienti de detaliile mersului si pot da explicatia justa (majoritatea dintre ei). Desigur, chiar si copilul de 3 ani e constient ca merge in 4 labe, dar e o constiinta implicita, nu o constiinta explicita a felului in care procedeaza. Pentru aceasta se cere o mai deplina dezvoltare mintala.
O alta experienta piagetiana consta in recunoasterea traiectului unui proiectil lansai cu o prastie. Nu e vorba de prastiile cu elastic construite azi de copii, ci de prastia antica, constand dintr-o bucata de piele, legata de 2 sfori, in care se pune o piatra; prastia se invarte cu putere, dandu-se dramul pietrii cu care se lovea dusmanul. in experientele lui Piaget, i se arata copilului cum se procedeaza si e rugat sa azvarle cu ea o bila intr-o cutie din apropiere. Copilul de 4-5 ani, dupa cateva incercari nereusite izbuteste sa arunce bila in cutie. intrebat cum a facut, el arata ca a dat drumul bilei cand s-a aflat in fata cutiei (unii chiar incearca sa demonstreze, oprind rotirea in fata cutiei si azvarlind piatra in ea). in fond, se da drumul bilei cand se afla intr-o pozitie laterala, ea plecand pe o tangenta la cercul rotirii prastiei, in felul acesta zburand cu forta acumulata prin rotirea violenta (vezi fig. 3).
Deci, in practica se fac greseli pe care copilul le asociaza anumitor senzatii in relatie cu pozitia si miscarea miinilor; el face o serie de traiectorii, reglari, pana reuseste sa realizeze scopul propus - in cazul nostru aruncarea bilei in cutie. Dar aceste incercari, reglari nu sunt efectuate cu deplina constiinta, selectia lor se efectueaza inconstient. Inconstientul, la care ne vom referi imediat, asigura orientarea, invatarea inaintea unei constiinte clare. Exista doar constiinta confuza, implicita care nu surprinde detaliile operatiilor. Abia pe la 11-12 ani posibilitatile de constientizare cresc si copii pot clarifica usor procedeul folosit in utilizarea prastiei.
J. Piaget si colaboratorii sai au realizat si alte experiente : coborarea unei bile pe un plan inclinat in anumite directii, intoarcerea unei mingi de ping-pong si a unui cerc, construirea unui drum in panta, ciocnirea unor bile s.a. Toate au dus la aceeasi concluzie : se pot rezolva probleme concrete destul de complicate, fara a fi constienti de detaliile executiei, mai ales in cazul copiilor, cu atat mai putin constienti cu cat sunt mai mici.
Asadar, priza de constiinta nu e ceva simplu, ea presupune o conceptualizare, o trecere din planul actiunilor concrete in planul actiunilor mintale, mult mai complexe si, totodata, constiente. Desigur, aceasta trecere implica reusita actiunii, fara a fi insa suficienta.
Reusita nu necesita deplina constiinta. Inconstientul a carui influenta e importanta in perceptie, in gandire, in creatie poate solutiona singur multiple probleme practice. Trecerea din planul actiunii in planul verbal-logic, constient, implica o restructurare, stabilirea unor noi legaturi, efectuarea de operatii mintale, plastice, reversibile. Noile relatii sunt inserate in structurile notionale (altele decat cele din sistemul senzorio-motor). Daca ele nu sunt elaborate, copilul nu poate deveni pe deplin constient. Numai dupa 7-8 ani, cand sunt deja constituite sisteme notionale de referinta, el poate deveni constient si poate incepe sa explice ceea ce este implicat in detaliile actiunii.
Se pune urmatoarea problema : ce determina priza de constiinta in mod obisnuit ? Dupa Ed. Claparede - dificultatile in activitate, dezadaptarea. in experientele lui
J. Piaget, complicatiile sunt provocate prin interventia experimentatorului. insa constiinta poate aparea chiar cand o actiune reuseste, precizeaza Piaget: cand reproducerea miscarilor e constransa sa se adapteze unor modificari (ceea ce de fapt constituie o dificultate) si cand subiectul isi propune noi scopuri.
Experimentele efectuate au pus in lumina existenta unor grade ale constiintei. De pilda, in experientele cu prastia sunt cazuri cand copilul nu poate arata exact pozitia, dar indica una intermediara (nu cea din fata cutiei). Apare deci o constiinta neclara a pozitiei din care se declanseaza bila. Acestei impresii, constiintei neclare, i se spune de obicei subconstient. in fond exista grade de constiinta dupa integrarea noilor informatii in sisteme mai mult si mai putin evoluate. Sa vedem acum in ce fel poate fi conceput inconstientul.
4. Inconstientul
A. Asa cum a reiesit din cele relatate mai sus, exista un numar destul de mare de fenomene si reactii psihice care intervin in activitatea noastra, fara a ne da seama de prezenta lor. Ansamblul lor, ca si al posibilitatilor de actiune existente, neactualizate il denumim, in mod obisnuit, inconstient.
Astazi includem in inconstient mai intai tot bagajul de cunostinte, imagini, idei achizitionate si care nu ne sunt utile in prezent. Ele raman intr-o stare de latenta; unele vor fi actualizate frecvent, altele poate niciodata. Apoi gasim toata rezerva de acte automate, priceperi si deprinderi care nu sunt necesare pentru moment (stiu sa dansez, dar nu e cazul, tot asa mai stiu sa schiez, sa conduc un automobil etc). Ele intervin cand o cere situatia prezenta.
Tot inconstiente sunt unele perceptii obscure (sub pragul la care devin constiente), dar influentand comportamentul (multi excitanti conditionati pot ramane in afara constiintei). in fine, afectivitatea este in mare masura inconstienta: teluri, dorinte, sentimente care n-au legatura cu momentul prezent. in ce priveste sentimentele, chiar cand sunt actualizate, cand intervin in conduita, ele nu sunt constiente in intregimea lor (imi dau seama ca tin la tatal meu, dar nu stiu ce sacrificii as fi in stare sa fac pentru a-1 sti multumit).
B. Teoria inconstientului a fost multa vreme dominata de conceptia lui Sigmund Freud, medic vienez, parintele psihanalizei. Acesta are meritul incontestabil de a fi subliniat rolul important al inconstientului, dar a ajuns la mari exagerari si unilateralitate, in ultima sa teorie asupra structurii psihicului, el a descris trei instante : a) Sinele (sau „id") care ar fi principalul sediu al inconstientului, imaginat ca un rezervor unde clocotesc dorintele noastre, instinctele. Freud a caracterizat doua instincte esentiale, instinctul vietii, tendinta spre placere („Libido") pe care mereu a identificat-o cu tendintele sexuale, si instinctul mortii („Thanatos"), tendinta spre distrugere. Ambele instincte incearca mereu sa treaca la actiune, dar sunt tinute in frau de a doua instanta; b) Supraeul („superego"). Acesta este alcatuit din normele, imperativele morale, din idealul eului. El se formeaza datorita interventiei parintilor, care infraneaza tendintele copilului neconforme cu moralitatea; c) Eul („ego") constituie cea de a treia instanta, principalul sediu al constiintei. El tine cont de dorintele prezente in „sine", de interdictiile supraeului, cautand un compromis intre ele, in functie de realitate. Acest compromis obliga eul sa alunge in inconstient (sinele) toate tendintele, aspiratiile care nu se pot realiza (fenomen numit de Freud „refulare").
Conceptia parintelui psihanalizei are o baza reala: exista mereu conflicte intre dorintele noastre si obligatiile morale. Eul, in functie de constiinta morala si de realitate, cauta mereu o solutie optima. Dar Freud sustine o suprematie a sinelui, a fortelor inconstiente. El compara psihicul cu un calaret si calul sau. Eul este calaretul care conduce calul, dar calul, care il poarta, constituie forta principala, factorul principal - putand sa zvarle calaretul, cand isi iese din fire. E domnia inconstientului.
Acest raport intre eu si inconstient poate fi real in cazul unor boli mintale, dar nu si la omul normal, unde predomina glasul constiintei. Numai la un mic numar de oameni (la psihopati si delincventi) se poate utiliza teoria freudista.
in prima sa conceptie, S. Freud amintea si de un preconstient: zona in care s-ar afla amintirile si automatismele ce pot fi evocate cu usurinta, spre deosebire de impulsurile refulate. Acestea, aflate in inconstient, razbat foarte greu, fiind cenzurate de supraeu. Astazi nu se vorbeste de preconstient, dar se accepta existenta unei zone subconstiente, o zona limita intre inconstient si constient. Astfel, daca avem in camera o pendula, zgomotul ei regulat nu-1 mai auzim, adanciti fiind in lectura, dar daca ea se opreste ne dam seama ca s-a intamplat ceva. Deci zgomotul era subconstient. Tot asa sunt situatii in care traim un sentiment de care nu ne dam seama. Intervenind insa o emotie neobisnuita, constientizam influenta sa - subconstienta.
C. O divizare neta intre inconstient si constient nu pare necesara. Astazi, inconstientul nu mai e privit ca un simplu rezervor de impulsuri. Inconstientul e indisolubil legat de constient si il influenteaza in orice moment.
in acest sens, este interesanta conceptia lui R. Mucchielli. Dupa el, toata experienta noastra, influentata de tendintele innascute (putine), de mediu, de educatie se structureaza, treptat, intr-un vast sistem, in care am putea distinge subsisteme (ale fenomenelor preponderent cognitive sau motorii ori afective). Tot acest sistem, aceasta structura a personalitatii influenteaza in permanenta fenomenele psihice actuale: perceptiile, gandirea, sentimentele, actele de vointa. El tinde sa le dea o forma corespunzatoare, izomorfa tendintelor formate, structurii dobandite a personalitatii, in lumina acestor conceptii, inconstientul ar fi o forma, tocmai structura personalitatii ce influenteaza constiinta, dar care treptat se amplifica, se modifica in functie de noile experiente. Deci, dupa Mucchielli ca si dupa H. Ey, nu putem separa inconstientul de constient, sinele de „eu", ele fiind intr-o permanenta interactiune.
Spre deosebire de S. Freud, care vedea in inconstient doar impulsuri negative, potrivnice moralitatii, P. Ricoeur, filosof francez contemporan, subliniaza rolul pozitiv al inconstientului. El intervine in actiune si mai ales in creatie. in procesul creator, faza de inspiratie, de iluminare, rolul intuitiei sunt cert de origine inconstienta. Dar intuitia (definita ca un rationament cu premise inconstiente) e prezenta si in perceptia de spatiu, in desfasurarea gandirii, unde influenta sa e, nu rareori, hotaratoare. Inconstientul recepteaza informatiile, le prelucreaza, stabileste relatii pe care le ofera prompt constientului, ajutandu-1 la discriminarea si la solutionarea de probleme.
P. Ricoeur ramane insa prizonierul mentalitatii freudiste, atribuindu-i „eului" doar un rol negativ : de a dirija, infrana, tempera reactiile noastre. Constiinta depune un imens efort de triere, comparare. Ea creeaza cai noi pentru ca impulsurile, sentimentele sa se poata manifesta, sa se dezvolte. Constientul si inconstientul formeaza o unitate, oarecum contradictorie, dar totusi unitate. Nu trebuie sa reducem inconstientul la ceea ce este biologic si primitiv in noi. intr-adevar, el reprezinta o structurare a tuturor achizitiilor si constructiilor noastre care incorporeaza, desigur, si fortele, tendintele native. Totodata, el nu e pasiv, constituind o extraordinara masina automata de gandire. Poate fi imaginat ca un computer extrem de performant. Din inconstient trec mereu in constient trairi, impresii, impulsuri. Pot fi si senzatii ce nu apar niciodata in constiinta, cum ar fi cele provocate de activitatea organelor interne. Desi, exista tehnici avansate, de tip Yoga, care fac posibil controlul unor organe interne, ceea ce subliniaza si mai mult stransa relatie existenta intre cele doua forme de manifestare ale vietii psihice.
Neindoielnic, azi inca nu sunt clarificate structura inconstientului si mecanismele sale, dupa cum nici constiinta, nici formarea eului nu sunt deplin elucidate, ele constituind probleme mari ale psihologiei si filosofiei. Este certa insa interactiunea lor si totodata permanenta lor evolutie. Constientul si inconstientul sunt forme complementare ale vietii psihice. Inconstientul e mult mai vast decat ceea ce este constient la un moment dat Asta nu inseamna ca ar avea un rol mai important, ca ar fi hotarator. Constiinta nu e inutila, nu e un „epifenomen". Ea intervine cand automa-tismele inconstiente nu mai pot face fata, cand apar dificultati ori survin multiple variatii, modificari sau noi obiective. Constiinta controleaza efortul de comparare, de prelucrare a datelor, in vederea gasim unor solutii optime. in acest proces sunt esentiale sesizarea erorilor si a valorii premiselor. Constiinta dezvaluie pozitia exacta a omului in natura si comanda reactia adecvata in situatii neobisnuite. Constiinta reflexiva constituie premisa fundamentala a progresului uman.