1. Ce este psihologia sociala j6v3vu
2. Punctul de vedere psihosocial
3. Diversele teorii care ne preocupa
4. Metodele de verificare a teoriilor si de observare a realitatilor

I. Domeniul psihologiei sociale
1. Ce este psihologia sociala? a) Daca am putea spune fara nici o ezitare: exista individul si exista societatea, lucrurile ar fi simple. Spus nu o data, ci de o mie de ori, probabil veti intelege, chiar veti vedea fara indoiala, ce anume indica aceste cuvinte.
Cu totii acceptam, ca fiind de la sine inteles, ca termenii sa fie separati si ca fiecare dintre ei sa fie autonom si sa posede o realitate proprie. Ceea ce inseamna ca il putem cunoaste pe unul, fara celalalt, ca pe doua lumi straine una de alta. Sint incontestabile atit forta acestei viziuni, cit si decupajul pe care ea il intretine: individul redus la organismul sau iar societatea pietrificata in institutiile si mecanismele sale. Sau, mai mult, pe de o parte unul, unicul, de cealalta, multiplul sau colectivul. Aceasta viziune are un efect cu care ne-am obisnuit de multa vreme: pactul de separare care atribuie individul psihologiei si societatea economiei sau sociologiei. Rezultatul se exprima adesea sub o forma mai concreta: psihanaliza se ocupa de individ si marxismul de societate. Un pact de acest gen clarifica ideile si contribuie in mod eficace la coexistenta pasnica a stiintelor si a teoriilor.
Impartirea descrisa si asupra careia nu este necesar sa insist, dat fiind ca va este extrem de familiara, tine de o logica sigura. In cazurile extreme, corespunde chiar cu realitatea. A recunoaste totusi ca individul nu exista decit in cadrul retelei sociale sau ca societatea nu exista decit ca un furnicar de indivizi diferiti, precum cea mai mica bucatica de materie este intesata de atom, este tot ce poate fi mai banal. In plus, sintem autorizati sa observam cum o intreaga societate se adaposteste in fiecare individ: aceea a personajelor sale reale sau imaginare, a eroilor pe care ii admira, a prietenilor si a dusmanilor, a fratilor si a parintilor cu care intretine un permanent dialog interior. Si carora li se intimpla chiar sa intretina anumite relatii de care el sa nu aiba cunostinta.
Atunci cind spunem, asadar: exista individul si exista societatea, sintem in afara unei experiente comune aproape pentru toata lumea.
Mi se va obiecta, pe drept cuvint, ca lucrul nu este prea grav. Orice analiza, ca si orice explicatie, impune o abstractie. Ea se practica permanent

in economie, cind se vorbeste de piata separata de putere sau in psihologie, cind se descrie gindirea separata de emotii. Da, fara indoiala. O asemenea separare are insa un sens. Anume, de a oculta o realitate primordiala, constanta existentei, ale carei urme se regasesc pretutindeni. Si anume: opozitia intre individ si societate, lupta sistematica pe care o poarta din timpuri imemoriale personalul si colectivul. Evident, acest conflict nu exclude nici armoniile provizorii, nici pacificarile durabile.
Iar daca psihologia sociala are o ratiune de a fi in calitate de stiinta si un leitmotiv propriu, acesta este terenul pe care le regasim. Orice stiinta majora incearca sa raspunda, prin intermediul unor cercetari efectuate in domenii concrete, la una dintre intrebarile obsedante pe care si le pun oamenii. Fizica, la intrebarea: ce este materia sau miscarea?; Biologia, la intrebarile: ce este ereditatea sau de ce exista viata?; Cosmologia, la intrebarea: care este originea universului? si asa mai departe. In acelasi fel, psihologia sociala, dupa parerea mea cel putin, se ocupa astazi, ca si odinioara, de una si aceeasi problema: de ce exista un conflict intre individ si societate? Nici o alta stiinta nu abordeaza problema intr-un mod atit de direct, nici una nu este implicata in ea intr-un mod atit de profund. Acelea dintre stiinte care o fac sint apropiate de psihologia sociala. Asa cum a fost cazul psihanalizei atunci cind s-a interesat de fenomenele de masa. Sau cel al istoriei cind a studiat anumite fenomene de mentalitate. Reciproca este la fel de adevarata. Ori de cite ori psihologia sociala uita aceasta problema si studiaza in mod paralel si indife rent fie socialul, fie individualul, asa cum se intimpla actualmente in Statele
Unite, ea isi pierde personalitatea. Ba devine chiar un inutil apendice al vreunei alte stiinte. b) O prima formula este deci: psihologia sociala este stiinta conflictului intre individ si societate. S-ar putea adauga: intre societatea din afara si societatea dinauntru. Nu lipsesc exemple ale unui astfel de conflict: rezistenta la presiunile conformiste ale majoritatii, opozitia intre un lider si grupul sau, deviatiile fata de ortodoxism, discutiile in cadrul unui grup pentru a se ajunge la o decizie, captarea unui individ de catre masa si restul.
Am vazut, pina aici, lucrurile in mare si am deschis cit s-a putut de mult evantaiul. Trebuie acum sa-l inchidem la loc pentru a sesiza cit mai bine si mai precis domeniul psihologiei sociale.
Pe scurt, dupa ce am vazut problema la care raspunde, sa luam in discutie fenomenele de care se ocupa ea. Sau, mai curind, de care psihosociologii se ocupa atunci cind merg pe teren sau se inchid in laboratoare. Intr-un cuvint, care este obiectul sau?
Asa cum, desigur, va imaginati, nu exista unanimitate de pareri asupra acestui punct. Cred, insa, ca astazi, dupa abandonarea behaviorismului, numarul celor care ar fi de acord cu definitia pe care am dat-o in va fi mult mai ridicat: Si voi formula, scriam atunci, ca obiect central, exclusiv al psiho-sociologiei, toate fenomenele legate de ideologie si de comunicare, ordonate pe planul genezei, al structurii si al functiei lor .
In ceea ce le priveste pe primele, se stie ca ele constau in sisteme de reprezentari si atitudini. Se raporteaza la ele toate fenomenele familiare de prejudecati sociale sau rasiale, de stereotipuri, credinte si asa mai departe.
Trasatura lor comuna rezida in faptul ca exprima o reprezentare sociala pe care indivizii si grupurile si-o formeaza cu scopul de a actiona si de a comunica. Asemenea reprezentari sint, evident, cele care fasoneaza acea realitate pe jumatate fizica, pe jumatate imaginara care este realitatea sociala.
In ceea ce priveste fenomenele de comunicare sociala, ele desemneaza schimburile de mesaje lingvistice si non-lingvistice (imagini, gesturi etc.) intre indivizi si grupuri. Este vorba despre mijloacele utilizate pentru a transmite o anumita informatie si pentru a-l influenta pe celalalt. Folosesc in mod intentionat notiunea globala de comunicare sociala pentru a indica faptul ca ea include atit fenomenele de comunicare de masa, de influenta colectiva (propaganda, publicitate etc.) si procesele pur lingvistice, cit si faptele semantice. Ea este astfel legata de semnele care circula in societate, de semiologie care, dupa insusi Saussure, face parte din psihologia sociala si in consecinta din psihologia generala . Aceasta apropiere se impune, dat fiind judicioasa remarca a lui Mounin, intentia de comunicare este criteriul mesa jului semiologic .
Sintem, in prezent, in posesia unei a doua formule: psihologia sociala este stiinta fenomenelor ideologiei (cognitii si reprezentari sociale) si a fenomenelor de comunicare. Si aceasta, la diferite niveluri (Doise, ) ale raporturilor umane: raporturi intre indivizi, intre indivizi si grupuri, intre grupuri la rindul lor. Dispunem, pentru fiecare dintre aceste fenomene, de un corpus mai mult sau mai putin dezvoltat de cunostinte, de teorii sau de experiente. Luate impreuna, ele ne permit sa intelegem activitatile mentale superioare si anumite aspecte psihice ale vietii sociale a grupurilor.
. Punctul de vedere psihosocial a) Continutul unei stiinte odata sesizat, se urmareste sa i se identifice, de asemenea, specificitatea, sa se afle ce anume o distinge de alte stiinte. Este o intrebare extrem de dificila, la care niciodata nu se poate da un raspuns pe

deplin satisfacator. Orice raspuns are de altfel un caracter usor artificial. Un lucru este sigur: nici o limita precisa nu separa psihologia sociala de alte domenii ale psihologiei, precum psihologia copilului, psihologia clinica si chiar ceea ce se numeste psihologie generala. Si nici nu exista o frontiera precisa intre psihologia sociala si antropologie.
Toate aceste discipline au in comun, in mare masura, un interes pentru interactiunile umane si pentru grupurile umane. Mai mult, ele au in comun un mare numar de concepte precum reprezentarea, influenta, invatarea etc.
In ce fel se deosebeste, atunci, psihologia sociala de aceste discipline?
Pentru a raspunde la aceasta intrebare, as putea intreprinde o serie de analize istorice si logice. Toate ar fi de cel mai mare interes, insa ne-ar duce prea departe, catre culmile teoriei stiintei.
Cred totusi, ca, acordind teoriei ceea ce este de acordat, observam ca, in realitate, disciplina noastra se distinge mai putin prin teritoriu, cit printr-un punct de vedere care ii este specific. Ceea ce practicienii, cercetatorii sau studentii descopera in cursul muncii lor este, in primul rind, un anume mod de a privi fenomenele si relatiile. Se poate afirma, in acest sens, ca exista un punct de vedere psihosocial.
Voi incerca, in ceea ce urmeaza, sa va ofer o idee despre aceasta.
Sa incepem cu modul in care considera faptele psihologul si, adesea, sociologul. Ei utilizeaza, de obicei, o grila de lectura binara. Aceasta cores punde separarii subiectului de obiect, ele fiind date si definite in mod independent unul fata de celalalt. Anume, psihologul plaseaza de o parte ego-ul (individul, organismul) si de cealalta obiectul sau, altfel spus, de o parte un repertoriu de raspunsuri si, de cealalta, stimulul: E O sau R S.
Atunci cind se studiaza, de exemplu, perceptia vizuala, se considera aparatul vizual si culoarea sau intensitatea unui punct luminos, modul in care ochiul reactioneaza la stimulul luminos. La fel, atunci cind se studiaza procesele intelectuale, ne interesam de modul in care creierul trateaza o informatie si vrem sa stim in ce mod o invata, o organizeaza si o transforma intr-un comportament bine definit.
Schema relatiei este specificata astfel:
Subiect individual (ego, organism) obiect (mediu ambiental, stimul)
Aproximativ aceeasi schema o regasim in domeniul sociologiei. Cu deose birea ca subiectul nu mai este un individ, ci o colectivitate (grupul, clasa sociala, statul etc.) sau se poate chiar lua in considerare o multitudine de subiecti care se schimba, negociaza, impartasesc o aceeasi viziune despre lume etc.
In ceea ce priveste obiectul, el are la rindul sau o valoare sociala, reprezinta un interes sau o institutie; uneori el este constituit din alte persoane sau grupuri, formind ceea ce numim un ambient uman.
Evident, in toate aceste cazuri avem de-a face cu un subiect si un obiect diferentiate dupa criterii economice sau politice, etice sau istorice. Oricare ar fi tipul de diferentiere, incercam sa stim in ce fel se comporta diversele categorii de indivizi in societate, in ce fel reproduc ierarhia existenta, isi impart bogatia sau isi exercita puterea sau in ce fel actiunea fiecarui individ, care are propriile sale interese si scopuri, se transforma intr-o actiune colec tiva. Presimtim totusi, dincolo de majoritatea explicatiilor si a analizelor, un mod de gindire ghidat de urmatoarea schema:
Subiect colectiv
Obiect diferentiat in diferentiat dupa criterii social/non-social economice sau istorice b) Fara indoiala, simplific foarte mult. Mi-ar fi necesara o carte intreaga pentru a-mi justifica fiecare asertiune si a arata in ce masura corespunde ea realitatii. Ma grabesc sa adaug ca un mare numar de specialisti in psihologie sociala au recurs la scheme asemanatoare, ceea ce conduce la o serie de erori si de neintelegeri .
In pofida interesului, a importantei pe care le-au inspirat, au fost intot deauna marcati de un caracter partial. Inca mai grav: au redus fenomenele psihologice si pe cele sociale la cele individuale. Cu toate acestea, punctul de vedere psihosocial exista. El se traduce printr-o lectura ternara a faptelor si a relatiilor. Particularitatea sa este de a substitui relatiei cu doi termeni subiect/obiect, mostenita din filosofia clasica, o relatie cu trei termeni:
Subiect individual Subiect social Obiect.
Pentru a ma exprima altfel, Ego-Alter-Obiect, bineinteles diferentiat ceea ce presupune o mediatie constanta, o tierteitate dupa expresia filosofului american Peirce.

Aceasta relatie insa, de la subiect la subiect in raportul fata de obiect poate ea insasi sa fie conceputa in mod static sau dinamic, adica sa corespunda unei simple co-prezente sau unei interactiuni care se traduce prin modificari legate de gindirea si comportamentul fiecarui individ. Pot fi deosebite doua mecanisme, care ilustreaza perfect aceasta distinctie: facilitarea sociala, pe de o parte, si influenta sociala, pe de alta.
Primul consta in aceea ca simpla prezenta a unui individ sau a unui grup are ca efect faptul ca individul prefera sau invata mai bine raspunsurile cele mai familiare si mai putin originale. El exprima sau retine, ca si cum ar fi inhibat, raspunsurile dominante, comune tuturor.
Al doilea, in aceea ca un individ supus presiunii unei autoritati sau a unui grup adopta opiniile si conduitele autoritatii sau ale grupului. Cazul extrem este cel al supunerii fata de autoritate, studiat de Milgram: o persoana este capabila sa aplice socuri electrice dureroase unui necunoscut pentru ca asa i se cere sa faca.
Toate acestea ne conduc la o mai buna precizare a modului in care se poate lua in consideratie alteritatea (individul sau grupul) pentru a analiza rapor turile cu realitatea, cu obiectul social sau non-social, real sau simbolic. Avem de-a face, intr-adevar, fie cu un altul asemanator, un alter ego, fie cu un altul diferit, un alter pur si simplu.
Se iau in considerare fenomene distincte. Dupa cum este vorba de primul sau de-al doilea. S-ar putea chiar spune ca directiile teoretice si de cercetare se opun in functie de conceptia pe care o au despre acest alter . Astfel, majoritatea cercetarilor asupra grupurilor are tendinta de a-l concepe ca pe un alter ego asemanator cu ego . In psihodrama sau jocul de rol li se cere participantilor sa adopte atitudinea celuilalt, sa intre, ca sa spunem asa, in pielea sa. Ceea ce se intimpla este analizat in functie de capacitatea de a interioriza o asemenea atitudine, asa cum, in studiile despre conformitate, se postuleaza la indivizi o tendinta de a se compara cu cineva asemanator sau cu cineva cu care asemanarea ar fi dorita.

Deviantii, in special, care nu au, in principiu, nici opinii si nici pozitii proprii, incearca sa-si formuleze opiniile si conduitele conform cu majori tatea sau cu indivizii care incarneaza puterea, pentru a semana cu aceste alter-ego-uri privilegiate.
Dimpotriva, directiile de cercetare iau in considerare un alter pur si simplu, marcat de o diferenta clara. Ma refer la cercetarile asupra inovatiei, de exemplu, in care minoritatea, individul exprima o opinie si o judecata care le sint proprii. Ei sint confruntati cu o majoritate sau cu o autoritate, care au propriile lor opinii si propriile lor judecati si care reprezinta norma sau ortodoxia. Ceea ce urmaresc aceste minoritati sau acesti indivizi este sa li se recunoasca o identitate particulara si o diferenta evidenta.
Se observa ca cele doua mecanisme psihosociale fundamentale, cel al comparatiei sociale si cel al recunoasterii sociale, corespund la doua moduri de percepere a celuilalt in sfera sociala.
Din aceste citeva exemple, se desprinde o optica sau un punct de vedere care, depasind dihotomia subiect-obiect , parcurge o intreaga gama de mediatii operate prin relatia fundamentala cu celalalt.
Recunosc proportiile reduse ale deplasarii fata de grila obisnuita de lectura din psihologie si uneori din sociologie, ba chiar si din psihologia sociala clasica, marcata de behaviorism. Cu toate acestea, este o deplasare care produce schimbari fundamentale. Ea da, in primul rind, specificitate punctului de vedere psihosocial despre care Maurice Merleau Ponty a scris: Prin simplul fapt de a practica psihologia sociala sintem in afara ontologiei obiectiviste si nu putem ramine in cadrul acesteia decit exercitind asupra obiectului ales o constringere care compromite cercetarea... Psihologia sociala, daca vrea cu adevarat sa vada societatea noastra asa cum este, nu poate totusi pleca de la acest postulat care face el insusi parte din psihologia occidentala, iar adoptindu-l ne-am anticipa concluziile .
Aceasta deplasare opereaza, in al doilea rind, trecerea de la conceptia binara, atit de raspindita, asupra relatiilor umane, la conceptia ternara, care este pe cit de complexa, pe atit de bogata.
Sa abandonam insa astfel de calcule negustoresti. Oricare ar fi sensul acestui punct de vedere, pot spune ca il gasim concretizat mai intii in practicile psihologiei sociale. In majoritatea timpului, acestea sint practici de observare directa a relatiilor sau a gesturilor, a reactiilor afective sau simbolice ale indivizilor unii fata de altii intr-o situatie precisa.
A vedea este, cu siguranta, mai important decit a asculta. Observatorul, vizibil uneori, este adesea invizibil, ascuns dupa o fereastra mata, pentru a putea vedea fara a fi vazut. Fereastra mata din laboratoarele noastre constituie emblema privirii psihosociale.
Am regasit insa modelul ei la Naratorul lui Proust. Amintiti-va acel ochi scrutator, irigat de nervurile a mii de experiente si dublat de retina memoriei, memoria lucrurilor citite, vazute, auzite. El fixeaza fiecare personaj in cadrul sau propriu: Swann, Odette, Charlus, Albertine, iar noi stim cine este fiecare dintre ei. Ar fi trebuit sa spun, le individualizeaza cu precizie si in mod necrutator. Este suficienta o tresarire a pleoapei, o schimbare a luminii pentru ca, printr-o bucla a unei fraze in serpentina, o remarca, sa ne faca sa intelegem ca observatorul a vazut tot si ca privirea sa nu a ezitat, invadata de tandrete si nici nu s-a voalat sub valurile nostalgiei. Emotii care ne fac sa luam fiintele

prezentului drept umbrele lor din alte timpuri. Acelasi ochi insa fixeaza, la fel de puternic, evenimentele care compun istoria in istorie afacerea Dreyfus,
Marele Razboi cu scrupulele unui cronicar care stie ce greutate are martu risirea sa. Cu toate acestea, personajele si evenimentele deci subiectii individuali si realitatile nu-si capata sensul decit prin aceasta unica cer cetare , in interiorul lumii , finalmente a societatii fiecaruia. Sau, pentru a reveni la limbajul stiintific, in interiorul subiectilor sociali care sint, la
Proust, Du côté de chez Swann, Le côté de Guermantes, Sodome et Gomorrhe.
Fiecare personaj apare, asadar, refractat si observat intr-un cerc de barbati si femei care dezvaluie fatetele succesive ale unei aceleiasi figuri sau fibrele unei aceleiasi inimi. Ii urmarim, de altfel, de la un cerc la altul, din strada in lumea demi-mondena, de aici in lumea buna, si fiecare descompune si recom pune individul in functie de conventiile sale. Naratorul il priveste conform cu propriile sale conventii, dar, de asemenea, si asa cum il vad ceilalti si in modul in care ei reactioneaza fata de el.
Proust a scris: Personalitatea noastra sociala este creatia gindirii celor lalti . La capatul acestei triangulari a cimpului social, ochiul regaseste urmele unei realitati a carei teorie o poate nara autorul. Apare ca evident faptul ca abordarea psihosociala nu este perceptia inocenta a comediei umane , ca ea descrie, explica si denunta, in acelasi timp, cu constiinta, ca vede lucrurile asa cum sint ele. Ea reprezinta continuitatea timpului si continuitatea in timp a unei intrigi intre indivizi si evenimente, care creeaza societatea pe masura ce o povestesc. Realitatea este insusi procesul, sa nu uitam acest lucru.
La rindul sau, psihologul este punctul orb al aceste abordari; el nu vede, probabil, dar fara el nu putem vedea. c) Studentul care de-a lungul anilor trece de la psihologie sau sociologie la psihologie sociala, trebuie sa se straduiasca sa interiorizeze acest punct de vedere. Indraznesc sa spun ca este chiar mai important decit sa invete o teorie sau alta, pe care adesea o va uita ulterior, nemairetinind decit ceea ce ii este necesar. Ori, ce este mai necesar si mai permanent decit un mod de a vedea lucrurile? Faptul ma conduce la a vorbi despre anumite prejudecati foarte raspindite si care, in ochii mei constituie adevarate obstacole epistemologice, in sensul lui Bachelard, pentru oricine vrea sa se angajeze in cercetarea si practica psihosociala. Tocmai pentru ca le-am intilnit adesea de-a lungul activitatii de profesor, mi se pare util sa precizez natura acestor obstacole.
Voi evidentia, in principal, doua.
Primul consta in opinia curenta, care ar fi de a adauga un supliment afectiv fenomenelor sociale. Ceea ce inseamna, vorbind in termeni limpezi, ca psiho logia sociala trebuie sa exploreze aspectul subiectiv a ceea ce se petrece in realitatea obiectiva, intelegind prin aceasta realitatea economica si sociala.
Lucrurile se prezinta, de obicei, in felul urmator: se incepe prin analiza diverselor aspecte ale subiectului colectiv , puterea, inegalitatile economice, clasa sociala, interesele grupurilor si multe altele. Odata cadrul construit in acest fel, se constata abateri fata de ceea ce ar trebui sa gindeasca sau sa faca acest subiect colectiv, daca ar respecta vastele determinisme economice sau sociale: isi neglijeaza interesele, nu voteaza cu stinga in perioadele de criza, nu se revolta impotriva puterii, etc.
Pentru justificarea acestor abateri sint invocati factori de ordin subiectiv: sentimente, valori, grad de constiinta sociala, influenta a mass-mediei, imagine simbolica si asa mai departe. Ne indreptam atunci catre psihologia sociala si ii cerem sa inteleaga ce gindesc si simt oamenii de unde voga sondajelor si sa masoare efectul acestor situatii.
Al doilea obstacol este perfect simetric cu primul. Stiti cum este psihologia.
Ea studiaza un numar impresionant de fenomene: perceptia, rationamentul, anxietatea, dezvoltarea copilului, invatarea si lista nu este inchisa. Le studiaza, insa, la un individ izolat, ca si cum ar fi autistic. Se ia astfel un copil si i se da de indeplinit o sarcina sau de rezolvat un test. Dupa aceea, prin analiza demersului si a rezultatelor, se ajunge la concluzia ca evolutia sa intelectuala s-a petrecut conform teoriei lui Piaget sau a lui Bruner. Se ia, altadata, un individ adult si i se cere sa invete o serie de fraze la forma negativa. Pierre nu este fratele lui Paul sau la forma afirmativa: Pierre este fratele lui Paul. Cu ajutorul unui cronometru, se masoara timpul necesar invatarii. Plecind de aici si conform ipotezei, se constata ca, in general, frazele negative sint invatate mai incet decit cele afirmative.
Toate aceste procedee sint perfect legitime. Ele furnizeaza un numar important de fapte a caror soliditate nu o pune nimeni la indoiala, iar eu as fi ultimul care as face-o. Se stie insa si se observa zilnic in laborator ca, desi izolat, individul apartine, in continuare, unui grup, unei clase sociale. Cele mai anodine reactii ale sale sint influentate de acest lucru. Orice am face si oricite precautiuni am lua, societatea este prezenta. Ea patrunde in cele mai izolate camere de laborator si actioneaza asupra celor mai sofisticate aparate.
In ciuda tuturor eforturilor, psihologii n-au reusit sa inventeze o cusca
Faraday pentru cimpul social. Tot asa cum nici clinicienii sau psihanalistii nu au amenajat camere destul de capitonate sau divane destul de adinci pentru a atenua zgomotele lumii exterioare. Dimpotriva, ei au pus in evidenta ceea ce este abstract si suprareal in aceasta situatie a individului.
Pentru a aduce deci un surplus de materie, de realitate finalmente, psiho logul se crede obligat sa studieze din nou aceleasi fenomene in plinul social, dupa ce le-a studiat in vidul social.

In mod firesc, el pune in sarcina psihologiei sociale adaugarea unei dimen siuni obiective fenomenelor subiective, replasarea in contextul societatii a ceea ce a fost analizat in afara acestui context. I se cere, astfel, sa analizeze judecata sociala, perceptia sociala etc., sa evalueze ceea ce nu a fost evaluat.
Evident, simplific, fara insa a deforma ceva. Fapt este ca, pentru fiecare din cele doua cazuri, se vede in psihologia sociala mijlocul de a umple un gol: pe de o parte, a inzestra subiectul social cu o lume interioara; pe de alta, a deplasa subiectul individual in lumea exterioara, adica sociala. Psihologie pentru unii, sociologie pentru altii, aceasta ar fi deci natura sa. Ea ar fi, simultan, un hibrid si o stiinta a reziduurilor fiecareia dintre stiinte, a vecinelor sale.
Aici intervin obstacolele epistemologice, ele sint cele care nu lasa sa se vada ce are ea specific. Caci la o analiza minutioasa atit a prezentului, cit si a trecutului, imaginea de hibrid nu o caracterizeaza. Caracterul original si chiar subversiv al punctului ei de vedere este de a pune in cauza separarea intre individual si colectiv, de a contesta separarea intre psihic si social in domeniile esentiale ale vietii umane.
Exista o anumita absurditate in a spune ca, atita timp cit sintem singuri, respectam legile psihologiei, ne comportam sub imperiul emotiilor, valorilor sau reprezentarilor. Si ca, odata reuniti, ne schimbam brusc pentru a ne conduce dupa legile economiei si ale sociologiei, minati de interese si condi tionati de putere. Sau viceversa.
In cazul acestei absurditati, Freud este cel care a restabilit de multa vreme adevarul si a evidentiat inadvertenta: Opozitia intre psihologia individuala si psihologia sociala sau psihologia multimilor, scria el, care poate sa ni se para importanta la prima vedere, isi pierde mult din acuitate daca este exa minata in profunzime. Desigur, psihologia individuala are ca obiect omul izolat si urmareste sa afle pe ce cai incearca acesta sa obtina satisfacerea pulsiunilor sale, insa, facind aceasta, ea nu este decit rareori in anumite conditii exceptionale in masura sa faca abstractie de individul luat izolat.

Celalalt intervine cu regularitate in calitate de model, sprijin si adversar, iar prin acest fapt, psihologia individuala este de asemenea, in mod global si simultan, o psihologie sociala, in acest sens extins dar perfect justificat .
De fapt, psihologia sociala analizeaza si explica anumite fenomene care sint simultan psihologice si sociale. Asa cum este cazul cu comunicatiile de masa, cu limbajul, cu influentele pe care le exercitam unii asupra altora, cu imaginile si semnele in general, cu reprezentarile sociale pe care le avem in comun si asa mai departe. Fie ca vrem sa mobilizam o masa de oameni, sa luptam impotriva prejudecatilor, sa combatem mizeria psihologica datorata somajului sau discriminarii, cu siguranta mai puternica decit mizeria eco nomica, avem in permanenta de-a face cu individualul si cu colectivul solidare, chiar indiscernabile.
Psihologia sociala este cea care ne invata sa le consideram astfel, raminind fidela propriei ei vocatii printre stiinte.
. Diversele teorii care ne preocupa
Am constiinta de a fi folosit pina aici tonul vehement al unei pledoarii pro domo si nu fara motiv. Caci, facind bilantul cunostintelor pe care le poseda, al practicilor pe care le-a inspirat si al impactului pe care l-a avut asupra vietii societatii, sintem obligati sa constatam ca psihologia sociala nu are ca echiva lent decit economia politica.
Pe de alta parte, daca luam in considerare istoria ei, observam ca nu este o stiinta de mediere si integrare, ci una de critica a opozitiei intre individual si social, deci a ideologiei care o reprezinta. Ea pune in discutie atit aceasta figura a Golem-ului social, cit si pe cea a animalului pur psihic redus la un fascicul de comportamente si ii contesta, de asemenea, neutralitatea din punctul de vedere al realitatii sociale.
Cu toate acestea, psihologia sociala este prost cunoscuta. Ba, mai mult, nu este numai prost cunoscuta, ci si tinuta la periferia stiintelor umane. Difuzarea sa este restrinsa si invataturile sale reduse la strictul necesar. Fapt care, sint convins, are un efect la fel de descurajant asupra progresului cercetarilor sale, cit si asupra capacitatii noastre de a face fata unui mare numar de probleme presante ale societatii moderne. O data situatia semnalata, sa ne intoarcem la punctul de vedere psihosocial. El este ghidat de catre teorii si observatii precise asupra raporturilor dintre indivizi si grupuri intr-un mediu social determinat. Servindu-se de produsele cercetarii sale, psihosociologii incearca sa explice natura acestor raporturi si sa inventeze practicile de schimbare a lor.
Sa vedem, pentru inceput, ce anume este o teorie. O teorie poate fi descrisa ca un ansamblu de propozitii legate logic, care claseaza si explica un ansamblu de fenomene. Aceste propozitii servesc, de asemenea, pentru a prevedea anumite comportamente sau efecte neobservate pina atunci, asa cum fizicianul prevede existenta unei particule necunoscute. Evident, orice teorie comporta intuitii si imagini care ramin adesea implicite. Ele sint recunoscute pentru ca tind sa fie coerente si sa corespunda cu o serie de fapte care pot fi apoi observate sau testate. Pe scurt, teoriile pot fi ilustrate si, pina la un punct, probate. Cel putin, aceasta este linia de conduita pe care o urmeaza stiinta si regula pe care si-o impune cercetatorul.

Sa continuam. Date fiind caracteristicile care sint cele ale oricarei teorii psihosociologice, nu rezulta ca toate teoriile sint de aceeasi natura sau se raporteaza in acelasi fel la realitate. Dimpotriva, ceea ce frapeaza in psihologia sociala este diversitatea punctului de vedere logic, faptul ca analizele si explicatiile nu se situeaza pe acelasi plan. Ceea ce inseamna ca nu putem folosi, pentru a le compara, acelasi criteriu.
Prin aceasta trasatura, ea se distinge de psihologia copilului sau a invatarii, de exemplu, in care se observa o mai mare uniformitate logica si o omogenitate de ordin empiric. Poate fi aceasta un semn de neimplinire sau de bogatie?
Nu sintem in masura sa raspundem. Se pare insa ca veti intilni in psihologia sociala trei tipuri de teorii, pe care este cazul sa le distingem: a) Teoriile paradigmatice, al caror rol esential este de a propune o viziune globala asupra relatiilor si comportamentelor umane. Pe vremuri s-ar fi spus ca ele propun o viziune asupra naturii umane. Sa luam, de exemplu, teoria cimpurilor a lui Lewin. Ea pleaca de la ideea, imprumutata din fizica, dupa care lumea psihologica poate fi considerata ca un mediu in sinul caruia indivizii sint singularitati, concentrari de forte care actioneaza din aproape in aproape. Nimic nu este izolat, nici separat in mod durabil. Astfel, cimpul cuprinde toate influentele conexe, afective si intelectuale, care influenteaza un comportament dat atunci cind el se produce. El este compus din regiuni interdependente. Principalele componente ale sale sint spatiul trait (L), per soana (P) si mediul ambiental fizic social (E).
Lewin a sustinut ca, prin intermediul acestor componente, se poate analiza modalitatea psihologica in care oamenii isi reprezinta lumea si actioneaza unii asupra celorlalti. Datorita acestei imagini asupra cimpului si a notiunilor sale, el reuseste sa transpuna psihologia formei, Gestalt-ul, la fenomenele sociale si sa furnizeze un limbaj pentru descrierea lor.
Desi teoria lui Lewin prevede putine fapte noi si nu le explica pe cele vechi, ea deseneaza o viziune despre indivizi si despre grupuri vazute ca forte compacte, tensiuni dinamice care se modifica constant prin contactul dintre ele. Pornind de aici, ea a inspirat majoritatea modelelor de dinamica de grup, de terapii de comunicatie, care sint folosite aproximativ peste tot. De ase menea, ea a atras atentia psihosociologilor asupra constructiilor mentale care modeleaza actiunea si relatiile umane, constructii pe care viziunea dominanta a behaviorismului le excludea. b) Teoriile fenomenologice, vizeaza, in general, sa descrie si sa explice o familie de fenomene cunoscute. Unele se refera la fenomene fundamentale, influenta, de exemplu, celelalte la fenomene mai putin importante. Dar, oricare ar fi importanta acestora, fiecare teorie raspunde la doua intrebari: cum? si pentru ce? Facind aceasta, toate ambitioneaza sa dezvaluie cauza unui anumit numar de efecte. Asa cum este cazul cu teoria lui Sherif. Scopul ei este de a intelege pentru ce indivizi autonomi, posedind fiecare propria sa judecata, converg catre o judecata comuna atunci cind sint in grup si dupa aceea, se conformeaza grupului. Iata ipoteza fundamentala: majoritatea obiectelor sociale sint ambigue, aceasta fiind trasatura care le distinge de obiectele fizice. Nu avem criterii clare si precise pentru a le judeca. Astfel, nu avem criterii pentru evaluarea adevarului sau a erorii in materie de opinii politice sau religioase, de valori si norme culturale si, in general, de simboluri.
Confruntati cu asemenea obiecte, indivizii sint nesiguri si nu stiu ce judecata anume trebuie sa formuleze. Cu toate acestea, ei au nevoie de o judecata.
Pentru a reduce aceasta incertitudine, se bazeaza pe judecata celorlalti si alcatuiesc o norma comuna care decide, in mod arbitrar, ce este adevarat si ce este fals. Aceasta norma se doreste sa reprezinte realitatea. Ulterior, norma stabilita in comun are, pentru fiecare, putere de lege. Indivizii i se conformeaza si vad lucrurile nu prin proprii lor ochi, ci prin ochii grupului. c) Teoriile operatorii tind sa degaje un mecanism elementar, necunoscut pina acum si care explica un ansamblu de fapte. Ele prevad, de asemenea, fapte noi si surprinzatoare.
Teoria disonantei cognitive este, in acest sens, exemplul cel mai stralucit.
O voi aminti in linii mari. Dupa autorul ei, Festinger, atunci cind o persoana dispune, in legatura cu un obiect, de doua cognitii sau de doua reprezentari care se acorda intre ele, exista o consonanta, iar persoana este din aceasta cauza satisfacuta. Sa presupunem acum, dimpotriva, doua cognitii sau doua reprezentari care nu se acorda, ba chiar sint in opozitie. In acest caz, exista o disonanta, iar persoana cade prada anxietatii.
Festinger a sustinut ca oamenii sint atunci incitati sa resoarba starea de disonanta cognitiva care ii nelinisteste si ii perturba. Teoria este in intregime rezumata in urmatoarea replica, imaginata de Proust: «Ce spui?» exclama ducesa oprindu-se o clipa in drumul catre trasura si ridicindu-si frumosii ochi albastri si melancolici, plini insa de indoieli. Confruntata pentru prima data in viata cu doua indatoriri atit de diferite, ca aceea de a urca in trasura pentru a merge sa ia masa in oras si a-si dovedi mila pentru un om ce avea sa-si dea sufletul, ea nu gasea nimic in codul convenientelor care sa-i arate ce are de facut si, nestiind careia sa-i acorde intiietate, considera ca trebuie sa se prefaca de a nici nu crede macar ca a doua alternativa ar putea sa apara, pentru ca astfel sa o indeplineasca pe prima, care ii cerea pentru moment un efort m ai mic, si se gindi ca cel mai bun mod de a rezolva conflictul era sa-l nege. «Glumesti, ii spuse Suzanei, gindeste-te la mine» (Proust, La Pléiade, vol. II, p. ).
Presupuneti astfel ca aveti un anumit numar de opinii ecologice asupra echilibrului cu natura si ca lucrati, in acelasi timp, intr-o uzina nucleara.

Disonanta intre aceste doua cognitii poate fi redusa daca va schimbati compor tamentul va cautati o slujba intr-o industrie diferita.
Un alt mod insa de a reduce disonanta consta in a schimba cognitiile va modificati ideile asupra energiei nucleare. Va spuneti, finalmente, ca aceasta energie poate fi facuta mai putin periculoasa, ca ea permite oamenilor sa aiba o slujba, sau ca Franta nu poate, de una singura, sa renunte la o industrie considerata de virf. Ambele feluri de schimbare au ca efect consonanta. O data descoperit acest mecanism elementar, el a permis sa fie explicat un mare numar de fenomene de schimbare de atitudini si comportamente.
In afara de aceasta, numeroase experiente au pus in evidenta fenomene uimitoare: cu cit este mai greu accesul la un anume grup, cu atit ii esti mai atasat; oamenilor le plac mai mult alimentele pe care sint obligati sa le manince decit cele pe care le pot alege, si asa mai departe. El explica pentru ce oamenii nu apreciaza ceea ce au obtinut pe gratis.
Cele trei tipuri de teorii coexista in psihologia sociala. Nici una nu constituie un tip pur si fiecare ar putea fi chiar plasata in mai multe rubrici.
Dar, in ansamblu, li se recunoaste cu usurinta specificitatea logica si functia in studiul fenomenelor.
. Metodele de verificare a teoriilor si de observare a realitatilor a) In discutia precedenta, am explorat cimpul psihologiei sociale, punctul ei de vedere asupra fenomenelor si genul de teorii pe care il produce. Ramine sa fie descrise principalele metode de cercetare la care s-a recurs pentru a da consistenta acestor teorii si a le pune in practica.
Doua metode ne vor retine atentia: metoda observatiei sistematice si metoda experimentala. Le vom examina pe rind, acordind o atentie deosebita avantajelor, ca si inconvenientelor pe care le prezinta. Fiecare pune probleme etice si sociale care intereseaza in mod deosebit disciplina noastra.
Psihosociologul francez Jean-Pierre Deconchy este perfect indreptatit sa scrie: In psihologia sociala, cercetarea realizata prin observatie si cea realizata prin experiment sustin intre ele raporturi de fapt si de drept. Ele corespund totusi in mod evident unor operatii logice, unor spatii episte mologice si poate chiar unor rezonante ideologice diferite .

Aceste probleme impun o dezbatere ampla; ma voi rezuma la chestiunile de tehnica. b) Metoda observatiei: Modul cel mai direct de a afla ceva despre viata individului si a grupului consta intr-o cercetare desfasurata pe teren. Psiho sociologul care lucreaza pe teren, ca si, intr-o anumita masura, clinicianul, incearca sa inregistreze, in mod precis si sistematic, activitatile de care se ocupa oamenii in cadrul lor normal. Isi ia note sau foloseste magnetofonul, banda video, filmul.
Asemenea cercetari au fost intreprinse in timpul manifestarilor de masa sau in locuinta unor persoane particulare, in comunitatile rurale si chiar in salile de clasa. Datorita numarului mic de persoane sau al ocaziilor de observatie, nu se pot trage concluzii certe. Totusi, ipotezele sau ideile sugerate pot fi un excelent mod de a surprinde anumite fenomene in toata complexitatea lor.
Cercetarea pe teren reprezinta cea mai buna metoda pentru a intelege viata individului si a grupului in mai multe domenii religios, politic, cultural, etc. precum si conexiunile dintre ele. Aplicata in mod riguros, ea dezvaluie scheme de relatii si de actiuni care nu fusesera remarcate inainte. Incon venientul este ca persoanele implicate intr-o astfel de cercetare stiu, cel mai adesea, ca sint observate. Ele nu vorbesc si nici nu se comporta asa cum ar face-o in mod obisnuit intre ele.
Pentru a compensa aceasta deformare, psihosociologii au pus uneori in actiune instrumente invizibile, permitindu-le sa observe actiunile oamenilor fara ca acestia sa-si dea seama. De exemplu, sint folosite camere ascunse pentru a filma reactiile unor copii care se joaca, cele ale multimilor sau chiar modul in care oamenii se abordeaza si se saluta.
Una dintre cele mai curente forme de observatie este fara indoiala ancheta.
In cadrul unei anchete, psihosociologii utilizeaza procedura interviului pentru a studia sentimentele, preferintele, reprezentarile sau actiunile oamenilor.
Persoanele sint incurajate sa se exprime cit mai complet posibil, iar cuvintele le sint inregistrate pe un magnetofon. Acestea sint anchetele prin interviu. In mod frecvent insa, se foloseste un chestionar compus din intrebari formulate precis: Ce credeti despre pedeapsa cu moartea? ; Aveti contacte cu politistii? , la care persoana trebuie sa furnizeze raspunsuri la fel de precise, formulate dinainte, mai exact sa aleaga dintre raspunsurile propuse, pe cele care corespund propriei sale opinii.
Sint numerosi cei care cred ca cel mai bun mod de a descoperi fundamentele opiniilor si relatiilor consta in a-i intreba direct pe oameni intr-un mod standardizat.
Ancheta prin chestionar sau sondajul este forma de observatie sistematica cel mai larg utilizata. Datorita acestei tehnici sint interogate vaste esantioane reprezentative de populatie. Se obtine, in acest fel, o informatie fiabila asupra aproape tuturor subiectelor care il intereseaza pe cercetator.

Dar interpretarea rezultatelor unei observatii ramine partea cea mai deli cata. Ea depinde, in mare masura, de finetea descrierii si de harul persoanei care o pune in aplicare.
Notiunile unei teorii permit o interpretare mai mult sau mai putin fecunda.
Numai reunirea faptelor, o banca de observatii asemanatoare cu cea a istoricilor si a economistilor, poate umple bresa care separa analiza de obser vatie. Si, mai ales, poate verifica concluziile generale ale unei teorii. c) Metoda experimentala. Cuvintul experienta sperie. El suscita la multi oameni aceeasi reactie ca si cuvintul matematica. Oamenii vad cifre, resimt rigoarea, iar aceasta este temuta. Refuza deindata pina si sa asculte sau sa citeasca o dare de seama despre experienta, tot asa cum refuza sa citeasca o pagina de matematica. Pacat, caci nu se sesizeaza ca o experienta este, in ultima instanta, un joc serios, un bricolaj de idei al carui pret il da numai inventivitatea.
Dar, oricare ar fi atitudinile unuia sau ale altuia, metoda experimentala exista. Ea vizeaza sa provoace o serie de reactii in conditii fixate dinainte.
Anume, ipoteza experimentatorului care defineste simultan si conditiile si seria de reactii asteptate. Pe de o parte, deci, ea delimiteaza cauzele, pe de alta, prevede efectele. Astfel, ipoteza lui Sherif presupune ca influenta grupului va fi cu atit mai puternica, cu cit obiectul judecatii va fi mai ambiguu. De aceea, subiectilor li se va prezenta un ecran pe care se gasesc un anumit numar de puncte si se va cere fiecaruia sa spuna cu voce tare cite sint. Se prevede ca, cu cit vor fi mai numeroase punctele, deci numararea va fi mai dificila si mai nesigura, cu atit indivizii se vor influenta reciproc in raspunsuri.
Cercetarea experimentala apeleaza la doi factori: cel pe care experimenta torul il variaza sistematic in acest caz numarul de puncte este numit variabila independenta. Comportamentul care rezulta pentru manipularea experimentala convergenta judecatilor individuale este numit variabila dependenta.
Pentru a domina raportul intre cele doua variabile, cercetatorul este obligat sa lucreze intr-un laborator. Pentru a controla mai bine derularea experientelor, el apeleaza adesea la un asistent, care conduce experienta fara sa fie pus la curent cu ipoteza sau cu rezultatele asteptate. In aceasta situatie, asistentul risca in mai mica masura decit experimentatorul sa orienteze subiectii in directia dorita.
Pe de alta parte, si faptul este propriu psihologiei sociale, sint utilizati complicii . Acestia sint indivizi asemeni cu cei care participa la experienta si care trebuie sa faca ceea ce fac ceilalti. In realitate insa, ei au primit instruc tiuni prealabile. Experimentatorul i-a dirijat sa raspunda intr-un anume fel sau sa faca un anumit numar de lucruri.
Astfel, in experienta lui Milgram, cu privire la supunerea fata de autoritate, persoana care primeste electrosocul, care geme si se zvircoleste de durere, este in realitate un complice al experimentatorului si se preface ca sufera.
Nu este cazul sa va spun mai mult pentru a va face sa intelegeti ca o experienta de psihologie sociala este un spectacol pus in scena cu grija, care permite simularea unui anumit numar de situatii si de fenomene curente. Experi mentatorul este regizorul, teoria furnizeaza scenariul piesei. Aceasta este interpretata de catre actori care, in realitate, sint pusi sa joace alte roluri decit cele pe care cred ei ca le joaca.
Presupuneti ca sinteti un subiect , adica ati acceptat sa participati la o experienta de psihologie sociala. Impreuna cu alti participanti, sinteti introdus intr-un laborator mobilat sumar cu o masa inconjurata de patru scaune.
Experimentatorul va expune tema: sa purtati o dezbatere despre dezarmare si sa va puneti de acord asupra unei concluzii comune. Problema va intereseaza, va infierbintati, etalati cele mai bune argumente pentru a-i convinge pe ceilalti.
Odata ce micul grup din care faceti parte a ajuns la o concluzie, experi mentatorul va cere sa continuati discutia cu alte persoane. Si, in acest scop, va invita sa treceti in incaperea alaturata. Aici insa, cele patru scaune sint aliniate ca la scoala. Sinteti putin jenat de pozitie, nu va vedeti bine partenerii si va este mai greu sa va exprimati ideile. Totul este mai rece, mai formal. Va continuati, cu toate acestea, discutia, in mod normal. Aceasta, deci, este o experienta de psihologie sociala: sa spui ceea ce crezi. Nimic mai simplu.
O data incheiata discutia, experimentatorul revine, se aseaza si va multu meste pentru colaborare. Cu aceasta ocazie, va dezvaluie care a fost adevaratul scop al experientei: sa vada daca dispunerea scaunelor, faptul de a fi asezat in rind sau in patrat, va face sa folositi fraze mai mult sau mai putin corecte din punct de vedere gramatical.
Faptul ca se vorbeste despre dezarmare sau despre altceva nu are nici o importanta. Va simtiti deceptionat, frustrat, inselat. De-a ce anume ne jucam aici, va veti gindi. Nu este vorba totusi nici de trisare, nici de inselaciune, ci doar de necesitatea de a folosi o smecherie , asa cum explicam ulterior subiectilor. Daca ar cunoaste dinainte adevaratul scop, ar fi atenti. Si-ar directiona intr-un anumit sens conduita sau limbajul pe care vrem sa le sesizam in stare naturala .
Subiectii joaca a la Pirandello, intr-o piesa in piesa, fara a sti exact in care.
Necunoasterea, e drept temporara, este conditia cunoasterii, care este urmarita si obtinuta. Fara a fi constienti, subiectii transeaza intre teorii, fac si desfac reputatii, deschid directii de cercetare. Precum acea chorus-girl din filmele americane, subiectul naiv este eroul anonim, singurul de fapt, din psihologia sociala. Evident, noi il informam asupra rolului pe care l-am pus sa-l joace, asupra rezultatelor obtinute datorita lui. Incepind din acel moment,

el inceteaza de a fi erou si devine ceea ce era de fapt colaboratorul nostru intr-o cercetare comuna in care, ca si in alte situatii, ego-ul este inseparabil de alter.
Experientele de laborator pot fi completate cu experiente pe teren, in cursul carora cercetatorul incearca sa manipuleze variabila independenta, lucrind, in acelasi timp, intr-un cadru normal.
Asemenea experiente pe teren sint greu de organizat si de executat. In
Franta, J.P. Deconchy le-a recenzat. A injectat mesaje prea putin conforme cu ortodoxia religioasa intr-un mediu format din credinciosi. Apoi, a masurat diferentele in variabila dependenta impactul acestor mesaje si a putut arata ca acest mediu le domina prin intermediul institutiei.
Psihologia sociala este probabil singura stiinta sociala care a recurs in mod predominant la experiment. Se poate spune, fara ezitari, ca, in prezent, ea a devenit o stiinta experimentala. Numerosi psihosociologi se ridica impotriva acestei tendinte si resping in mod radical spiritul care o anima. Ei au cautat metode de inlocuire, pentru a scapa de inchistarea inerenta laboratorului. S-a propus, de exemplu, experienta pe teren ca oferind principala solutie de schimb pentru experienta comuna. Ea permite sa se concilieze descrierea riguroasa a fenomenelor cu bogatia realului, adesea neglijata intre cei patru pereti ai unei sali de laborator.
S-a propus, de asemenea, jocul de rol (role-playing). Intr-un studiu de joc de rol, li se cere subiectilor sa descrie modul in care ar reactiona intr-o situatie data, fara sa fie direct confruntati cu aceasta situatie. Astfel, intr-un studiu asupra jocului de rol centrat pe influenta, subiectii ar putea fi intrebati cum ar reactiona la aprecierea celorlalti cu privire la numarul de puncte care figureaza pe ecran. Nu sint insa expusi cu adevarat acestei aprecieri.
Pina in prezent, astfel de solutii de schimb nu s-au impus, chiar daca rezultatele obtinute datorita lor sint de cel mai mare interes.
Iata deci, cele doua metode. Ele au fost concepute si puse la punct de psihologia sociala. Ulterior au patruns in celelalte stiinte sociale. Daca cea dintii a marcat debutul stiintei noastre, cea de-a doua predomina in starea ei actuala.
Oricare ar fi preferintele pe care le putem avea in aceasta privinta, si am, la rindul meu, una anume, se cuvine sa recunoastem acest fapt: nu exista astazi o psihologie sociala care sa fie pur clinica sau de observatie .
Atunci cind se recurge la clinica sau la observatie si fiecare face acest lucru, se urmareste ca ele sa fie articulate intr-un cadru comun cu experienta.
Poate ca diversitatea metodelor este cea care a permis psihologiei sociale sa lucreze la mai multe niveluri ale realitatii sociale si sa inteleaga fenomene diferite. Ea corespunde diversitatii de tip de teorii a carei importanta am discutat-o.