s6r6rr
Ceva este in masura in care are hotare. Actul hotaririi este actul ontologic suprem.
Se poate desigur imagina o lume a indistinctiei, a informului sau a inconstantei, o lume in care totul se preschimba inainte de a apuca sa fie. Despre o asemenea lume a neasezarii s ar putea spune ca este, fara ca propriu zis ea sa si fie. O lume de magme, de lichide, de aburi, de substante moi, de curgeri -; pe scurt, o lume indecisa, nedeslusita, in care nu a aparut nici un hotar, este mai degraba o lume a prefiintei. O lume in care „ceva“ nu poate fi distins de „altceva“, in care nu exista nici o forma ferma, in care deci nimic stabil nu exista, o lume nicicum inchegata, fara sa fie o lume a nefiintei, nu este inca una a fiintei.
Aparitia hotarului intr o astfel de lume echivaleaza cu actul de nastere al fiintei. Abia o data cu aparitia lui se poate vorbi de cele ce sint: de ape, paminturi, ceruri, planete, de plante, animale si oameni -; de „lucruri“. Un lucru este, in mod absolut, cita vreme persista in hotarul lui, si el inceteaza sa fie o data cu destramarea acestuia. Un lucru este prin identitatea pe care i o confera propriul hotar: caci datorita acestuia el este acest lucru inconfundabil, si nu un altul. El are acum o forma care ii apartine doar lui si el este in virtutea acestei forme chiar. Daca s ar putea imagina o lume de forme neschimbatoare si incoruptibile, atunci aceasta lume ar echivala cu o regiune a fiintei absolute si eterne. Aici lucrurile ar ramine identice cu ele insele, in virtutea hotarului care le determina si care nu se sterge niciodata; o lume de alcatuiri indestructibile.
Dar noi nu cunoastem o asemenea lume.ÊPentru noi, care la rindul nostru sintem in propriile noastre hotare de fiinte finite, faptul de a fi se rezuma la toate cele cite apuca sa fie o vreme, adica sa aiba o vreme propriul lor hotar. Ceea ce se perpetueaza este tiparul in care aceste hotare se nasc. Tiparul -; prototipul, modelul, arhetipul -; reprezinta eternitatea invizibila a hotarelor trecatoare. O specie este cita vreme tiparul ei se distribuie si revine in hotarele fiecarui exemplar al speciei. Tiparul reprezinta garantia perpetuarii hotarului in exemplare multiple. El este un principiu de economie al fiintei; datorita lui, fiinta devine numarabila. Faptul de a fi este infinit la nivelul reiterarii exemplarelor in cadrul speciilor, dar este finit la nivelul speciilor insesi. Cu alte cuvinte, el este finit din perspectiva tiparului (regnurile fiintei sint limitate ca numar), dar este infinit din perspectiva indivizilor care, la nivelul hotarelor ce le sint proprii, multiplica indefinit tiparul.

Nu putem spune ce anume este in mai mare masura: tiparul care se reitereaza in fiecare exemplar, ori hotarul fiecarui lucru in virtutea caruia tiparul se afirma inca o data; pentru ca, in fiecare lucru, noi sesizam simultan hotarul si tiparul lui, varietatea lui distincta si uniformitatea si indistinctia lui. Pe de o parte sintem inclinati sa vedem excelenta fiintei in ceea ce este inconfundabil si neinlocuibil, deci in principiul individualului. In acest caz, unicitatea pe care o presupune hotarul intra in opozitie cu serialitatea tiparului, ceva fiind in mai mare masura tocmai pentru ca a reusit sa iasa din repetitie. Pe de alta parte, serialitatea tiparului functioneaza ca simulacru al eternitatii si ne familiarizeaza cu ideea de constanta a fiintei.
Dar deosebirea dintre tipar si hotar este in prima instanta lipsita de insemnatate pentru ceea ce urmarim aici; ea introduce doar problema unei extensii temporale, fara sa modifice faptul ca ceva este numai in masura in care sufera un proces de contragere si limitare. Ceea ce intereseaza este doar faptul limitarii ca atare prin raport cu cel de a fi, si nu eternitatea sau caracterul trecator al acestui fapt. Faptul ca un lucru prinde contur o clipa, o vreme sau un timp nedefinit apare drept accidental in raport cu aparitia conturului insusi.
Cum anume apare acest hotar, daca el este indus de cineva, de ceva sau de nimeni, daca el este dat „din afara“, daca este rezultatul unei geometrii divine care desparte apele, pamintul si cerul sau daca, dimpotriva, este rezultatul unui proces subtil, in care hotarul pare ca „se da“ singur -; este un lucru la care, in fond, nu se poate raspunde. Oricum, hotarul este dat sau primit, indiferent daca el este efectul unei rationalitati „oarbe“ sau proiectia libera a unui spirit divin. Orice lucru este „hotarit“ de la bun inceput, in masura in care el a primit hotarul care l constituie si in virtutea caruia el este ceea ce este. Tocmai pentru ca au primit hotare, pentru ca nimic nu mai e de clintit in starea lor, pentru ca totul este fest, ferm si nemodificabil -; „lucrurile sint hotarite“. Ele sint hotarite „din eternitate“ si „de la inceputul lumii“; ele sint hotarite „o data pentru totdeauna“.
In masura in care este un „lucru“, omul este, la rindul lui, „hotarit“. El a primit, am vazut, hotare: el este, el este finit, el este constient de faptul ca este, el apartine unui sex, unei rase, unei epoci etc. El este totodata liber. Si pentru ca este liber, pentru ca libertatea este hotarul pe care el nu l imparte cu nici un alt „lucru“ sau care il desparte de toate celelalte „lucruri“, el este singurul „lucru“ care este altceva decit un lucru. El este lucrul care la rindul lui, pe linga hotarele primite, poate da si isi poate da hotare. El este singurul dintre lucruri care poate hotari. In cazul lui, „a fi hotarit“ are pentru prima oara un dublu sens: pe de o parte, am primit hotare din afara mea; pe de alta, am primit hotare din interior, mi am dat hotare, m am hotarit si sint hotarit. Faptul ca noi nu sintem „o data pentru totdeauna“, faptul ca sintem in nesfirsite feluri, imprevizibile, uimitoare, contradictorii, provine din varietatea felurilor in care ne putem si putem hotari, in care ne putem si putem da singuri hotare. Daca hotarul este cel care da identitate unui lucru, atunci noi ne definim neincetat prin felul in care, hotarindu ne si hotarind, ne dam si dam de fiecare data hotare. Despre un om nu se poate spune ce este decit dupa ce el a fost, la capatul tuturor hotaririlor sale, implinite si neimplinite, cind suma reusitelor si esecurilor sale poate fi facuta.
Desigur, in masura in care a primit deja hotare, omul este „de mai inainte“, el este voraus bestimmt, este „pre determinat“, „hotarit de mai inainte“. Dar in felul acesta el nu este inca in intregime, ba chiar el este in felul acesta doar propria lui premisa, el urmind abia sa devina ceea ce va fi, cind va fi mai mult decit predeterminarea sa. Faptul ca fiinta lui este scindata, la nivelul hotarului sau, intre un „de mai inainte“ si un „mai apoi“, faptul ca acest „mai apoi“ ii apartine si este hotarul adaugat prin hotarirea sa -; creeaza originalitatea fiintei lui si confera insusi faptului de a fi o originalitate in genere. Dumnezeu sau natura, sau societatea au hotarit, cu libertatea lor, nelibertatea hotarelor mele; ei m au hotarit „de dinaintea mea“. Dar este rindul meu apoi sa hotarasc, cu libertatea care mi a fost hotarita, alte hotare, hotarele hotaririlor mele. Hotarirea este trecerea hotarului in registrul libertatii, „punerea“ lui -; ca expresie a constiintei voluntare si libere. La nivelul constiintei, problema hotarului se transforma in problema a hotaririi, deci a actului de a da si a pune hotare.
Pentru ca este acel „lucru“ care, hotarit fiind prin libertate, poate la rindul lui sa hotarasca, omul este singura fiinta care iese din jocul repetitiei si care inceteaza sa reproduca, prin fiecare individ, tiparul. Caci suita hotaririlor ce alcatuieste un destin este o constructie originala care asigura posibilitatea creatiei infinite, diversificind o in chiar clipa in care ea parea ca se inchide o data cu omul. Fata de istoria vietii speciilor, unde in spatele aparentei diversitati domneste serialitatea ca monotonie infinita a tiparului, spectacolul omenirii ca istorie a destinelor produce diversitatea infinita in spatele identitatii aparente. Fiecare destin este o explozie de noutate care, ea singura, echivaleaza cu survenirea unei specii in istoria generala a vietii. Ca modalitate de creatio continua, spatiul hotaririi devine unul al surprizei si prilej al uimirii nesfirsite. Fiinta a hotaririi, omul se defineste printr un hotar care nu poate fi inseriat si care nu se mai distribuie in exemplarele speciei. Pentru ca acum hotarul nu mai poate fi redus la tipar, omul ramine o fiinta a unicitatii.
Dupa cum „a hotari“, ca „fapt de a da hotare“, se poate raporta fie la mine, fie la ceva din afara mea, se pot distinge urmatoarele moduri ale hotaririi: 1) a hotari in privinta ta (= a te hotari); 2) a hotari in privinta unui lucru; 3) a hotari in privinta cuiva; 4) a hotari in privinta multora.
In masura in care, in toate aceste cazuri, hotarirea implica crearea permanenta a hotarului, modularea lui la nivelul libertatii, se poate vorbi, acum pentru prima oara, de o plasticitate a hotarului. Ne modelam pe noi si ceea ce este diferit de noi, luam si dam forme prin lumea nesfirsita de proiecte din care se alcatuieste viata noastra. Cu fiecare proiect si cu fiecare act, imprastiem in jurul nostru hotare. Ne hotarim, hotarim si ne lasam hotariti.
Dar acest fel al nostru de a fi presupune faptul de a ne afla in permanenta dincolo de noi. Sintem mereu inaintea noastra, sintem in pasul planuit, in forma visata, in hotarul rivnit. Traim in raza vointei, dorintei, hotaririi, libertatii. Traim in acest manunchi de raze, in acest fascicul care ne precede, care ne scoate din noi, cerindu ne sa i parcurgem spatiul de lumina. Hotarul e mereu de atins si noi iesim din noi, depasindu ne catre un nou hotar. Sintem aceasta identitate mobila, prinsi in cursa fara sfirsit a secventelor „de depasit-;de atins“. De aceea, orice depasire a limitei este o depasire a noastra catre noi, este succesiva noastra de finire. Pentru ca nu sintem niciodata in odihna, pentru ca sintem mereu in proiect, sintem mereu in alt loc decit in cel in care ne aflam. Sintem fiinta indefinita care se defineste liber in raza neasezarii sale. Sintem mereu in fata urmatorului hotar de atins, mereu in fata noastra, sintem fara incetare preluati in proiect. Orice hotarire, orice instituire de hotare este o preluare in proiect. Proiectul este expresia plasticitatii hotarului care ne defineste succesiv inlauntrul destinului nostru de fiinte constiente finite.
Esenta preluarii in proiect este puterea. Puterea ca preluare in proiect incepe de la eul propriu. Supunerea eului la proiectul propriu este prima forma a puterii. Ma preiau in proiect, ma supun hotaririi mele, imi dau hotare, ma hotarasc si sint la nivelul liberei mele instituiri. Dar cine sint „eu“, acela pe care il preiau in proiect si care precede orice preluare in proiect? Acest „eu“ gol, care premerge oricarui proiect si pe care abia urmeaza sa l preiau in proiect, il descopar in frica. In frica, fiinta mea se „reculege“ intre hotarele primite. Acum, in frica, eu ma descopar in goliciunea mea de exemplar al speciei. Cel ce ramine in frica se regaseste intre hotarele pe care nu el si le a dat. Din punctul de vedere al libertatii, al instituirii de hotare, el este inca nimic. Frica traseaza hotarele predeterminarii noastre; in ele nu ne pastram decit fiinta primita. Sintem, astfel, fara ca, omeneste, sa incepem sa fim. Primul pas pe care il face copilul, in masura in care reprezinta prima infringere a fricii si prima iesire din hotarul primit al imobilitatii sale, este prima zvicnire a libertatii, primul hotar propus si atins, primul simulacru de proiect si de preluare de sine in proiect. Acest „eu“ gol, care premerge oricarui proiect si care se refuza oricarei preluari in proiect, il descopar apoi in lene. Acest „eu“ gol, care apare la capatul oricarei neizbutite preluari in proiect, care ramine, neputincios, in fata hotarelor propuse si neatinse, il descopar deopotriva in ratare si in bovarism.
Dar pentru ca hotarirea poate sa fie si hotarire in privinta altuia, orice preluare in proiect poate sa fie o iesire din granitele proprii, poate sa fie o depasire de hotar spre hotarele altuia. Pentru a mi da hotare, am acum nevoie de hotarele „celuilalt“; „celalalt“ este implicat in auto definirea mea si, ca atare, el este preluat in proiectul meu, in libertatea hotaririi mele. Celalalt, cu libertatea lui sau cu nazuinta lui de libertate, si atunci cu acceptarea supunerii lui, se defineste, la rindul lui, in cadrul proiectului meu, isi primeste hotare prin preluarea lui in hotarele acestui proiect. Celalalt recunoaste autoritatea hotaririi mele, se lasa in chip liber preluat si hotarit de ea si isi primeste sau isi sporeste astfel libertatea prin aceasta prealabila supunere.
Vastitatea proiectului si a preluarii in proiect poate sa mearga de la un „altul“ simplu, pina la „multi“ si pina la omenirea toata. Ea poate sa exprime fie imbratisarea tandra si convingatoare a unei puteri reale, fie un delir al puterii, o putere pervertita, in care preluarea in proiect se face prin hotare si hotariri impuse. Nimeni, in afara celui ce preia, nu se mai recunoaste si nu se mai defineste in aceasta preluare silnica. Dobindind hotare impuse, cel preluat pierde hotarele proprii, devine in intregime plasmuirea celui ce preia -; in care, nerecunoscindu se, el nu mai este. El a devenit pur si simplu nimeni. Proiectul care ii preia in el pe toti poate sa sfirseasca astfel prin a nu prelua de fapt pe nimeni. In lacomia vastitatii sale, in supradimensionarea hotarelor sale pina la scara unui eu colosal, proiectul care ii preia in sine pe toti poate tot atit de bine sa i infiinteze sau sa i ucida pe toti.
Preluarea silnica in proiect se soldeaza cu reaparitia tiparului. In spatiul uman, tiparul nu poate sa reapara decit prin existenta unui proiect devastator al uniformizarii. Cel care hotaraste pentru multi poate transforma hotarirea sa in tipar si uni forma. Uniforma anunta ca acela care o poarta a renuntat la vointa si hotarirea sa, ca el se defineste printr un hotar mai vast, care l cuprinde pe el si pe altii deopotriva. Uniforma este emblema vastitatii hotarului si a absentei hotarului propriu.
Vedem deci cum in esenta oricarei hotariri rezida aceasta ambiguitate a preluarii in proiect. Caci orice hotarire in privinta a ceva sau a cuiva poate sa se manifeste ca o cuprindere care imbratiseaza si sporeste sau ca una care inghite anihilind. Ea poate actiona ca limita acceptata sau ca limita impusa; ea poate defini, spori si implini sau poate mutila, uniformiza si desfiinta. De aceea, pentru ca in orice hotarire se joaca destinul de fiinta al cuiva, pentru ca in joc sint hotarele lucrurilor, ale mele sau ale celuilalt, orice hotarire se naste in raza raspunderii si a vinii.