i1g21gz
1. Excitabilitatea
Viata presupune un permanent schimb de substante cu mediul ambiant, ea fiind puternic influentata de conditiile externe. Chiar cele mai simple fiinte, cele uni-celulare, reactioneaza in raport cu unele modificari din ambianta. Aceasta reactie este consecinta unei proprietati specifice materiei vii: excitabilitatea. Excitabilitatea consta intr-o modificare interna ca raspuns la un stimul extern, ducand adesea si la o reactie externa a celulei. Ea are insa un caracter selectiv. De pilda, floarea, soarelui raspunde la lumina intorcandu-se mereu dupa soare, dar ea nu este influentata de undele hertziene, undele radio, cu lungime de unda mai mare decat aceea caracteristica luminii solare.
Nici animalele unicelulare nu constituie corpuri simple: in interiorul lor gasim tot felul de corpusculi, canalicule, vezicule, din activitatea lor combinata rezultand toate functiile ce le gasim si la animalele superioare (asimilatie-hranire, oxigenare-respi-ratie, descompunerea si eliminarea unor substante-excretia etc). Se pune intrebarea daca exista invatare la asemenea fiinte.
Se citeaza aceasta experienta: intr-un bazin unde se afla un protozoar, un parameci, se proiecteaza o lumina puternica, apoi se picura putin acid care-1 obliga pe animal sa se indeparteze in graba. Repetandu-se de multe ori aceasta succesiune, se ajunge in situatia cand parameciul incepe a se indeparta, indata ce apare lumina, inainte de prezenta acidului. Unii au contestat aceasta experienta, dar oricum animalele unicelulare se deplaseaza, vaneaza microbi si evita mediul acvatic nefavorabil.
La fiintele pluricelulare excitabilitatea creste. Ea exista si la plante, desi mai redusa decat la animale. Oricum, ele se orienteaza catre lumina, radacina creste in jos, iar unele, cum e mimoza senzitiva, captureaza si devoreaza insectele care se asaza pe frunzele sale.

S-a constatat si prezenta unor curenti electrici. Un psiholog american, efectuand cercetari cu un aparat pentru masurat prezenta electricitatii ce poate aparea in muschi, deci care amplifica foarte mult intensitatea ei, a observat ca atunci cand rupe frunza unei plante apar curenti electrici slabi in tulpina ei. Mai mult, a inregistrat curenti, dintr-o planta, cand in aceeasi camera cineva rupea o frunza altei plante. Deci exista o comunicare intre plantele apropiate, care nu pare sa fie doar electrica (curentii electrici fiind doar concomitenti), ci ar avea la baza o „bioenergie". in jurul acestei notiuni se fac azi multe speculatii, fara o baza stiintifica. Raman insa evidente posibilitatile de comunicare la mica distanta, ceea ce denota o excitabilitate mult mai mare decat se presupunea.
Oricum, nu vom vorbi de senzatii decat la animalele unde vom gasi organe senzoriale bine organizate.
2. Evolutia sistemului nervos in dezvoltarea speciilor animale
La animalele pluricelulare gasim inceputuri de sistem nervos. Astfel, celenteratele (meduza, hidra, coralii) au o plasa de celule nervoase: vorbim de sistem nervos reticulat. La meduza gasim cea. 100.000 de neuroni. Conexiunile dintre celule nu sunt continue: intre un axon si o dendrita exista un mic spatiu numit sinapsa; legatura dintre cele doua terminatii este realizata printr-o substanta chimica, numita mediator. Cu cat curentul nervos trece prin mai multe sinapse, cu atat intensitatea lui scade. De aceea cand o meduza este atinsa, ea se contracta puternic in locul respectiv, dar mult mai putin in regiunile mai indepartate ale corpului sau. Celenteratele reactioneaza la contact si la agenti chimici. Totusi, la unele meduze gasim o serie de celule fotosensibile grupate, carora li se spune „oceli" - germenii ochilor de la animalele superioare. De asemenea, exista si niste celule specializate (statocist) asigurand pozitia verticala fata de sol. E prea putin totusi pentru a vorbi de senzatii.
La animalele superioare celenteratelor, celulele nervoase se aglomereaza in ganglioni care se organizeaza formand un lant de-a lungul corpului (asa e cazul la viermi). Fiind mult solicitati, ganglionii din partea anterioara se dezvolta mai mult, devenind „ganglioni cerebroizi" (un creier foarte rudimentar). La viermi observam cazuri de habituare : in mod obisnuit o lumina puternica ii face sa se ascunda in nisip (unele specii). Dar daca lumina se repeta mereu ei inceteaza de a se mai ascunde (o forma de obisnuinta).
La insecte gasim un numar mare de celule nervoase (cea. un milion), concentrate in mari ganglioni cerebroizi. Ochii sunt compusi din mii de fete; antenele sunt organe de simt tactil si chimic. Pe toate partile corpului gasim peri senzitivi. Unele insecte au organe senzitive pe picioare, cu ajutorul carora afla gustul nectarului din florile pe care se asaza. La insecte putem sa vorbim deci de senzatii si inca de mai multe feluri de senzatii.
Evolutia sistemului nervos pe scara animala se produce in urmatoarele directii: a) Concentrarea celulelor nervoase in ganglioni care, pe de o parte, formeaza un creier din ce in ce mai complex si, pe de alta, constituie un sistem tubular de-a lungul corpului, care la vertebrate devine maduva spinarii. b) Celulele senzitive izolate se grupeaza in organe senzoriale din ce in ce mai complexe. c) Dezvoltarea organelor de simt se face de la tangoreceptori (cei care reactioneaza numai printr-un contact direct: simtul de contact, durerea, temperatura, gustul) la telereceptori (animalul sesizeaza semnale a caror sursa e indepartata: mirosul, vazul, auzul). Este evident avantajul telereceptorilor, pentru ca pericolul este sesizat de departe, din vreme; dupa cum si prada poate fi simtita de la distanta. Atat fuga, cat si vanatoarea sunt favorizate.
Nevertebratele evolueaza si ele destul de mult. Astfel, molustele, mai ales cefalo-podele (sepia, caracatita), ajung sa aiba cea. 168 milioane de neuroni in creierul lor. De aceea caracatita, de exemplu, poate fi dresata. La vertebrate gasim creierul foarte dezvoltat, cu functii specializate. La pesti si batracieni el e mai putin diferentiat. In schimb, la pasari si mamifere ajunge la un grad de evolutie superioara care atinge nivelul maximum la om.
3. Aparitia si evolutia speciei umane
Sunt peste 100 de ani de cand Ch. Darwin a sustinut inrudirea intre om si maimutele antropoide, ceea ce a revoltat omenirea! Azi nici un om avand cultura stiintifica nu poate nega acest fapt. Ne-o dovedesc analogii evidente in ce priveste aspectul exterior, expresiile emotionale, mana cu degetul opozabil si unele aspecte ale comportamentului (vezi Jane von Lawick-Goodall, In umbra omului). Ele difera mult insa in ce priveste greutatea creierului (sau marimea cutiei craniene - vezi tabelul nr. 1).
Tabel nr. 1 denumirea marimea capacitatea raportul speciei corpului creierului creier/corp gorila mare (cea. 200 kg) 480 cm3 0,47% urangutanul mijlociu 380 cm' 0,50-0,60% cimpanzeul mai mic 395 cm' 1,11-1,64% omul mijlociu 1500 cm' 2,22%
Aparitia si dezvoltarea speciei umane se intinde pe o durata de peste 3 milioane de ani. Gasirea de schelete fosile provenind de la o perioada asa de veche e foarte dificila, ele fiind acoperite cu 25-50 m de pamant. S-au gasit mai ales ramasitele de calota craniana, cate un dinte, un femur. Rareori s-au descoperit schelete mai complete. De aceea, abia in secolul nostru s-au putut face descoperiri insemnate, fiind nevoie de un mare progres al antropologiei si anatomiei comparate pentru a recunoaste exact diferentele intre un os de origine umana si cel al unei specii inrudite.
Cel mai indepartat stramos, acel strabunic comun omului si maimutelor antropoide, face parte din ordinul primatelor, genul Dryopithecus care a trait cu cea. 20 milioane de ani in urma. Intre acesta si omul contemporan, primul hominid pare a fi australopithecus (care a vietuit cu 2-3 milioane de ani in urma). Sunt inca indoieli daca acesta a fost un stramos autentic al omului sau a fost un fel de var indepartat. Gasim insa la el caracteristici specifice umane: statiunea verticala (dar nu perfecta, statea putin inclinat), mersul biped si avand antebratul si oasele miinii cu mare mobilitate (Olga Necrasov).
Australopitecul era mic de statura (120-140 cm) si cantarea cam 25 kg. Creierul sau avea cea. 508 cm'. El nu traia in paduri, ci in regiuni cu vegetatie ierboasa. Probabil, din cauza schimbarilor climatice au disparut multe paduri, primatele fiind nevoite sa traiasca in stepa, ceea ce impunea statiunea bipeda pentru marirea orizontului perceput. Aici exista pericolul marilor carnivore, de aceea aceste fiinte traiau in turme si se aparau cu bete si pietre. Australopitecul traia din culesul fructelor, semintelor si din vanat. Se pare ca nu cioplea unelte, dar folosea maciuci, formate din femurul ierbivorelor mari (de mamut in special). Era omnivor. Hranirea cu proteine animale a favorizat dezvoltarea creierului. El traia in turme, ceea ce implica oarecare comunicare. Probabil poseda rudimente de limbaj.
Prima faptura care a fost neindoielnic un hominid a fost homo erectus habilis, pe care-l gasim intr-o perioada cu 1.800.000 de ani (poate chiar 2 milioane de ani) in urma. A fost contemporan cu ultimii australopiteci (s-au gasit in acelasi loc oase din ambele specii, ceea ce a dus la formularea ipotezei ca homo habilis s-ar fi hranit cu australopiteci, care erau mai putin puternici). Homo erectus era mai mare : avea cea. 40 kg. Capacitatea sa craniana era de aproximativ 680 cm'. Folosea cu certitudine unelte specifice culturii de prund: lovea pietre din prundis in asa fel incat ascutea o muchie. isi forma un fel de colt marc care putea face rani largi in trupul unui animal, omorat pentru hrana si blana (cu care se proteja impotriva frigului).
O alta etapa corespunde aparitiei pitecantropului (acum cea. 550.000 de ani - in paleoliticul inferior). Avea capacitatea craniana de 860 cm\ Se observa evolutii in ce priveste picioarele, mana si dentitia (care evolueaza mai repede decat creierul).
Cioplirea pietrei este mai intensa. Sunt cioplite ambele fete ale pietrei. Gasim un fel de „toporase de mana", avand muchii si varf ascutit. Vanatoarea se facea in grup. Se haituiau animalele spre o prapastie sau spre gropi mari sapate dinainte.
Cu 400.000 de ani in urma si pana pe la 120.000 de ani gasim sinantropul (dezgropat in China). Avea un craniu de 1050 cm1. E prima data cand sunt dovezi clare de folosire a focului, pe care nu stia sa-1 produca, dar il culegea din incendiile provocate de traznet si-1 pastra. Focul ii asigura caldura si o hrana mai usor de digerat.
Gasim acum mici amenajari ale pesterilor in care locuia (apare o vatra pentru foc). Pe plajele marine apar asezari sezoniere (de vara) formate din colibe cladite din oase de animale acoperite cu blanuri.
Un pas mare il facem dupa sinantrop gasind omul din Neanderthal (Germania). El e prezent intre 120.000-100.000 de ani inainte erei noastre si are o cutie craniana apropiata de cea a omului contemporan (intre 1300 si 1400 cm3). Erau fapturi mai inalte (cea. 155 cm inaltime) si foarte robuste. in raport cu omul de azi, avea fruntea mai tesita, masivul facial voluminos si pregnant (mandibule masive, falca puternica si proeminenta), dinti voluminosi. Picioarele erau relativ scurte si statea putin indoit in pozitia verticala. Degetul mare de la picior era mai indepartat de celelalte, dar nu era opozabil. Mana sa era similara celei apartinand omului de azi, dreapta fiind mai puternica.
Confectiona instrumente variate, realizate din aschii mari, subtiate mai mult decat toporasul sinantropului. Ele aveau forma cutitului sau a varfului de lance. Apar si unelte compuse din piatra cioplita inmanusata in lemn. incepe sa produca singur focul prin frecare sau scaparare, folosind iarba uscata. Grotele sunt amenajate. Gasim si grupuri mari de locuinte in aer liber (pe suprafete ajungand la zeci de ha), pe care le-au parasit in timpul glaciatiunilor. Acum apar primele morminte. Corpul defunctului era protejat de o lespede de piatra ori un omoplat de mamut. Langa el se puneau obiecte - in special unelte.
in sfarsit, o data cu paleoliticul superior, acum 35.000 de ani, gasim omul de azi Homo scipiens : cel mai vechi exemplar a fost gasit la Cro-Magnon. La acesta nu se mai gasesc deosebiri structurale fata de omul contemporan. Capacitatea sa craniana era de 1500 cm3. Era puternic, avand o talie de 1,80 m. La primii oameni nu se gaseau deosebiri regionale. La cei mai apropiati de zilele noastre s-au gasit diferente caracteristice raselor cunoscute azi.
Uneltele erau tot din piatra cioplita, dar aveau conturul bine modelat, cu o serie de detalii, ducand la o mare varietate de forme functionale (lame diferite, varfuri cu particularitati deosebite). Gasim multe unelte compuse: lanci de lemn cu varf de piatra ori os. Se incepe si prelucrarea osului care e modelat fin, lustruit. Sunt confectionate ace de os cu ureche pentru cusutul pieilor, carlige de undita. Unele unelte sunt adevarate opere de arta.
Acum apare creatia artistica. Oamenii se impodobeau cu coliere si bratari; isi vopseau pielea cu ocru. S-au descoperit primele picturi realizate pe peretii pesterilor, cat si mici statuete. Pictura, facuta cu intentii magice, infatisa mai ales animale : pe ele sau in jurul lor vedem conturul unor maini; se spera astfel un succes facil in vanatoare. in pictura apar rareori oamenii, dar cand aceasta se intampla, sunt de preferinta femei.
Sensul magic al picturilor este o indicatie a aparitiei primelor forme ale religiei. Deci nu mai sunt deosebiri esentiale in raport cu omul contemporan.
4. Caracteristici anatomice si fiziologice ale creierului uman
A. Desigur, omul nu este faptura cu cel mai mare creier, fiindca marimea acestuia depinde de marimea corpului: creierul balenei are 7 kg. Un mai bun indicator este raportul dintre creier si greutatea corpului. La om este 1/45, ceea ce este un raport foarte mare. Totusi soarecele are 1/23. inseamna ca soarecele este mai inteligent? Nu. La animalele de mici dimensiuni, relatia este alta.
Mai edificator este raportul dintre creier si maduva spinarii. La om are valoarea 50, la caini si pisici este de 3-4, la cal 2,5, la iepure 2.
Superioritatea fata de alte mamifere se vadeste si in urmatoarele privinte : emisferele cerebrale sunt mai mari in raport cu restul encefalului; lobul frontal este mai mare; scoarta cerebrala este extrem de dezvoltata (contine cea. 16 miliarde de neuroni), cu o imensa cantitate de fibre de asociatie ; o mare complexitate si varietate a diverselor regiuni ale creierului (peste 200 de campuri corticale - pe cand la cimpanzeu nu gasim decat 45); se remarca o circumvolutiune parietala inferioara a carei suprafata este de 10 ori mai mare fata de zona corespunzatoare a cimpanzeului (pe cand scoarta, in ansamblu, e numai de 3 ori mai dezvoltata). Toate acestea explica posibilitatea unei vieti psihice de mare complexitate.
B. Elementele, „caramizile" sistemului nervos sunt celulele nervoase, neuronii. Marimea lor variaza de la 9 la 150 de microni. Au doua feluri de terminatii: dendritele prin care vine excitatia la celula si un axon prin care pleaca excitatia din celula. Neuronii sunt legati intre ei, formand o retea de enorma complexitate. Axonii unor celule intra in legatura cu dendritele ori corpul altor celule. O celula nervoasa intra in contact cu sute de alte celule nervoase. in cazul neuronilor de asociatie, unul singur poate realiza pana la 10.000 de puncte de contact. Trebuie sa precizam insa ca niciodata nu se realizeaza o lipire a unui axon de o dendrita ori de corpul altei celule: totdeauna ramane o foarte mica distanta, spatiu denumit sinapsa. Cum am mentionat mai sus, prin sinapsa legatura intre terminatiile nervoase se stabileste pe cale chimica. Influxul nervos se propaga de-a lungul neuronilor cu o viteza maxima de 10 m/sec. Datorita numeroaselor puncte de contact, celula nervoasa constituie un element de mare complexitate (vezi V. Mare, 1991, p. 51). Ea nu seamana cu un simplu tranzistor, ci este un excelent microprocesor. incat daca am continua analogia, cortexul ar fi un computer cu cea. 16 miliarde de microprocesoare cuplate prin trilioane de legaturi. Neuronii sunt sustinuti de alte celule care ii hranesc, alcatuind „nevroglia". Exista ipoteza potrivit careia rolul acestora ar fi mai important, dar nu exista inca dovezi clare in aceasta privinta.
C. Sa ne reamintim acum principalele parti ale sistemului nervos central cu functiile lor cele mai importante. a) Maduva spinarii (aflata in coloana vertebrala) contine centrii reflexelor neconditionate si este calea prin care trec fibrele senzitive ce duc la creier, ca si acelea motorii care coboara de la el, aducand la periferie comenzile sale. b) Mielencefalul (bulbul rahidian ori „maduva prelungita") cuprinde centrii vitali comandand respiratia, digestia, ca si unele reflexe de aparare. Bulbul influenteaza si bataile inimii, accelerandu-le sau rarindu-le. Dar bataile inimii sunt comandate de propriii ei centri nervosi. c) Metencefalul (creierul posterior) - caruia i se spune si creierul mic - regleaza echilibrul corpului, tonusul muscular, influentand si realizarea precisa a miscarilor fine. d) Mezencefalid (creierul mijlociu) constituit din pedunculii cerebrali (a caror functie consta in asigurarea tonusului muscular inclusiv reglarea miscarilor) si tuberculii cvadrigemeni. Acestia din urma asigura reflexele legate de auz si cele implicate in miscarile ochilor. e) Diencefalul (creierul intermediar). Acesta se compune din talamus ce constituie un centru intermediar, o ultima statie a sensibilitatii inainte de a se proiecta pe cortex. A doua parte a diencefalului o constituie hipotalamusul, cel mai important coordonator si regulator al functiilor organelor interne. El intervine in termore-glarea corpului, in metabolismul apei, in metabolismul glucidelor, influentand si activitatea sexuala. Are rol in declansarea expresiilor emotionale (frica, furia s.a.). in hipotalamus s-a gasit un centru care, excitat, produce puternice senzatii de placere. Unui soarece i s-a introdus un microelectrod in acest centru, electrod pus in legatura cu o pila si o mica pedala. Cand soarecele apasa pe acea pedala se declansa un curent electric slab, excitand centrul amintit. S-a observat ca soarecele apasa mereu pe aceasta pedala pana ajungea la extenuare. in apropierea „centrului placerii" se afla si centrul opus ; acesta, cand este excitat, provoaca dureri foarte mari. Hipotalamusul are sub control si glanda hipofiza cu rol conducator in sistemul endocrin.
in planseul trunchiului cerebral (cuprinzand mielencefalul, metencefalul si mezencefalul) se afla un fel de plasa cu celule mici, numita formatia reticulata, avand functia de stimulare, activare a cortexului, declansand trezirea si starea de vigilenta.
De asemenea, sa amintim si de sistemul limbic aflat in jurul pedunculilor cerebrali cu rol notabil in reglarea expresiilor emotionale. f) Partea cea mai importanta a creierului o constituie telencefalul - emisferele cerebrale (incluzand si corpii striati) a caror activitate face posibil psihicul constient.
Cele doua emisfere cerebrale sunt separate printr-o fisura longitudinala, iar fiecare din ele are santuri profunde (numite seizuri) care le imparte in patru lobi principali: lobul frontal, cel temporal, lobul occipital si lobul parietal.
Suprafata creierului, de culoare cenusie, consta dintr-un strat de neuroni cu o grosime de 3 mm, numit si cortex. Propriu-zis, cortexul e format din 6 straturi de celule nervoase, totalizand cea. 16 miliarde de neuroni sustinuti de cea. 100 de miliarde de celule mai mici formand nevroglia. intre neuronii din cortex, intre ei si cei din celelalte portiuni ale creierului exista un numar imens de dendrite si axoni formand masiva masa alba a creierului mare.
Datorita numeroaselor circumvolutiuni, suprafata creierului e mare: 2500 cm2. Cortexul este puternic vascularizat. Vasele capilare purtatoare de oxigen si glucoza formeaza o vasta retea. Daca ar putea fi puse cap la cap, ar realiza un vas lung de 1200 km! Cat priveste lungimea fibrelor nervoase din sistemul nervos central, puse cap la cap, ele ar forma un fir de 5 milioane de km.
Asa cum a stabilit J. Eccles (neurobiolog), in cortex neuronii sunt asezati in coloane verticale ce se termina la suprafata. Diametrul lor este intre 0,1 mm si
0,5 mm, iar inaltimea de 3 mm. Fiecare modul e compus din numerosi neuroni, indeplinind aceeasi functiune (sunt pana la 10.000 neuroni intr-un modul). in total, cortexul ar avea pana la 2 milioane de moduli intre care se afla un enorm numar de conexiuni. in ansamblu, cortexul indeplineste 4 functii: senzitiva, motorie, psihica si vegetativa.
1) Functia senzitiva. Fibrele aferente de la organele senzoriale, dupa ce trec prin talamus, se proiecteaza in diferite portiuni ale cortexului: cele optice in occipital, cele auditive in temporal, cele din piele (tactile, termice, dureroase) intr-o margine a scizurii lui Rolando, in circumvolutiunea centrala posterioara (marginea anterioara a lobilor parietali). Datorita inversarii fibrelor senzitive, cele provenind din partea dreapta a corpului se termina in emisfera stanga si invers, cele din partea stanga in emisfera dreapta. in zona de proiectie, pielea este reprezentata punct cu punct, dar suprafata e proportionala cu sensibilitatea regiunii respective: gasim pe scoarta o portiune relativ mare pentru gura, limba si mana, dar una foarte mica pentru spinare. Excitarea acestor zone de proiectie nu produce imagini, ci elemente izolate (excitarea unor puncte din occipital cauzeaza vederea unor puncte luminoase ori cel mult linii, mici triunghiuri). Imaginile presupun solicitarea unor regiuni mai indepartate, care nu raspund insa usor la excitatii izolate (sunt regiuni „neutre").
2) Functia motorie. Centrii care comanda miscarile involuntare formeaza sistemul extrapiramidal, implicand cerebelul si ganglionii bazali. Sistemul piramidal regleaza miscarile voluntare, iar centrii se afla in zona circumvolutiunii centrale anterioare (in fata zonei tactile). Si aici reprezentarea corticala e proportionala cu utilizarea muschilor respectivi (mari suprafete pentru gura, limba si mana, mici -pentru spinare).
3) Functia psihica este asigurata de neuronii de asociatie, aflati intre zonele de proiectie, neuroni care leaga zonele senzoriale de cele declansand miscarile, cat si nivelul cortexului cu cel al zonelor subcorticale. Aceste zone permit formarea reflexelor conditionate, invatarea, memoria, perceptia, gandirea s.a. Centrii mo-tori ai vorbirii se afla in lobul frontal, cei care asigura intelegerea cuvintelor in temporal, iar intelegerea scrisului intr-o zona parietala inferioara.
4) Functia vegetativa este reglata de centrii aflati in lobul frontal, care influenteaza sistemul simpatic si parasimpatic, deci, indirect, activitatea organelor interne.
* * *
Cu privire la functiile emisferelor cerebrale exista inca din secolul trecut o confruntare intre doua pozitii: antilocalizationistii si localizationistii.
Antilocalizationisti au fost in secolul trecut P. Flourens si Goltz. Si in secolul nostru, K. Lashley a sustinut o asemenea pozitie : nu se pot localiza functiile psihice, invatarea nu depinde de zone precise, ci de ansamblul scoartei. Tulburarile produse prin lezarea cortexului n-ar depinde de locul leziunii, ci de cantitatea de scoarta cerebrala scoasa din uz.
Localizationismul extrem il gasim (la inceputul secolului trecut) la F. Gali, dupa care fiecarei aptitudini ii corespunde o portiune precisa din cortex, care se dezvolta cand aptitudinea e superioara si apare ca o umflatura pe craniu (de unde expresia „are bosa matematica" sau „bosa poeziei" - de la cuvantul „bosse" din franceza). Cu toata valva pe care a facut-o Gali, cu stiinta sa numita „frenologie", s-a putut evidentia repede lipsa oricarui temei.
Noi am vazut insa ca s-au identificat zone precise de proiectie, dar ele se refera numai la senzatii izolate si nu la functiile de sinteza, ceea ce a permis lui Lashley sa adopte pozitia amintita mai sus. insa iata, in secolul nostru, dupa cel de al doilea razboi mondial, chirurgul canadian Wilder Penfield efectuand operatii pe creier, a gasit unele zone in lobul temporal, care - excitate usor - provoaca pacientului amintiri demult uitate si care se succed aidoma unui film (dupa V. Voiculescu, M. Steriade, pp. 162-163). De unde Penfield a sustinut existenta unei localizari a memoriei in lobul temporal. Conceptia sa a fost combatuta, fiindca asemenea marturii au fost obtinute numai in cazul special al bolnavilor de epilepsie.
Controversa de mai sus este solutionata azi prin conceptia unei localizari dinamice. O experienta efectuata de M. Kennard si W. McCulloch pe o maimuta este edificatoare. Ei au extirpat ariile motorii corticale la acea maimuta, ceea ce a dus la paralizii extinse. Treptat, s-a constatat o revenire. Dupa 2 ani, restabilirea era evidenta. Operand din nou maimuta, proiectiile nervilor motorii se gaseau acum inapoia vechilor arii extirpate. Deci se realizase o compensatie. Si alte experiente au aratat ca, dupa distrugerea unor centri, apar un timp tulburari care, in multe cazuri, dispar datorita prelucrarii functiilor de catre alte regiuni.
Asadar, functiile complexe au la baza interrelatiile mai multor structuri ce se dezvolta in cursul existentei individului. Exista focare principale pentru unele functii, dar sunt si alte arii de pe cortex in legatura cu acele focare care, la nevoie, pot dobandi acelasi rol.
Exista azi tendinta de a descrie activitatea creierului nu pe zone strict delimitate, ci tinandu-se cont de integrarea excitatiilor pe niveluri (de la mielencefal in sus) si ramificate (pe orizontala) rezultand constelatii de centri. Astfel, se disting 3 blocuri functionale fundamentale (Mare, V., pp. 61-62).
1) Blocul reglarii tonusului scoartei cerebrale. E vorba de trezirea din somn, activizarea scoartei, atentia, vigilenta si procesul invers - adormirea. in aceasta activitate sunt implicate diencefalul, sistemul limbic si formatia reticulata.
2) Blocul cu functia de a primi, stoca si prelucra informatia din mediul extern (si intern). Aici contribuie cea mai mare parte a emisferelor : lobii occipitali, temporali si parietali. Pe langa zonele de proiectie senzoriala gasim mari portiuni cu functii de integrare. Foarte importanta pare a fi o zona de intersectie (tertiara) intre sectoarele optic, auditiv si tactil, si anume circumvolutiunea parietala inferioara, considerata specific umana. La om ea este mult mai dezvoltata in comparatie cu celelalte regiuni ale creierului (fata de cimpanzeu) si se maturizeaza tarziu in dezvoltarea creierului infantil. Se considera ca joaca un rol esential nu numai in sinteza informatiei senzoriale, ci si in realizarea proceselor simbolice, a structurilor gramaticale si logice, permitand desfasurarea gandirii abstracte.
3) Blocul cu Junetii de programare, planificare a activitatii. E constituit de lobii frontali care permit confruntarea efectului actiunilor, cu intentiile si proiectele initiale, reglarea si controlul tuturor functiilor psihice. Leziunile lobilor frontali nu par a diminua capacitatile intelectuale, dar omul devine neajutorat (ii scade capacitatea de initiativa) si iresponsabil (ii dispare simtul de raspundere). Asistam la o infantilizare a individului.
Astfel se prezinta lucrurile in ce priveste activitatea sistemului nervos central.
5. Reglarea activitatii organelor interne si rolul glandelor endocrine
A. in afara sistemului nervos central actioneaza sistemul nervos vegetativ, care dirijeaza direct functionarea organelor interne. Este format dintr-un lant ganglionar situat de o parte si de alta a sirei spinarii. Acesti ganglioni nu primesc fibre senzoriale ; sunt legati direct de maduva spinarii si de organele interne.
Exista doua sisteme: a) sistemul nervos simpatic ce stimuleaza activitatea organelor interne si b) sistemul nervos parasimpatic care are, in special, un rol inhibitor asupra acelorasi organe.
Sistemul nervos vegetativ isi are centrii in maduva spinarii, controlata la randul ei de catre hipotalamus si, prin acesta, chiar de centrii corticali. De aceea supararile, stresul indelung duc la tulburari si boli organice cum sunt ulcerul, tensiunea arteriala, diabetul s.a.
B. Glandele endocrine au si ele un rol in relatie cu activitatea psihica. Functia lor e dependenta de sistemul nervos, in special de hipotalamus, care actioneaza asupra hipofizei. Aceasta este o glanda cu rol conducator, furnizand hormoni ce stimuleaza activitatea celorlalte glande, reglandu-le astfel propriile lor secretii.
Cateva din glandele endocrine au o inraurire notabila asupra vietii psihice si anume: a) tiroida - prin hipersecretie cauzeaza nervozitate, tremuraturi - prin hiposecretie duce la apatie si chiar cretinism (cazul aparitiei gusei endemice, cauzata de lipsa iodului). b) suprarenalele: miezul lor produce un hormon medulosuprarenal - si anume adrenalina. Aceasta accelereaza bataile inimii, intensifica respiratia si metabolismul in general; totodata, apare o vasoconstrictie periferica si o vasodilatatie coronariana; este o pregatire pentru efort, pentru lupta (prezenta in cazul unei emotii puternice). Partea exterioara secreta un hormon corticosuprarenal, important pentru sporirea resurselor energetice ale organismului. Deficitul acestuia creeaza o stare de oboseala, epuizare, astenie. Totodata, el influenteaza si comportamentul sexual. c) glandele endocrine sexuale au un rol insemnat in aparitia caracteristicilor sexuale secundare si a instinctului sexual. Datorita lor, barbatul are un comportament mai energic, mai ferm, mai combativ decat femeia. Desigur, aceasta influenta nu este exclusiva: cunoastem si barbati molatici, supusi. Nici o caracteristica psihica nu depinde numai de un singur factor, desi in unele cazuri rolul structurii organismului poate fi hotarator.