Document, comentariu, eseu, bacalaureat, liceu si facultate
Top documenteAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
VANITATEA (AMBITIA)
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
De indata ce tendinta de a se pune in valoare devine predominanta, aceasta determina o tensiune crescuta in viata psihica, ceea ce face ca omul sa-si contureze mai limpede scopul de a obtine putere si superioritate, intensificandu-si totodata actiunile in acest sens. Viata sa devine un fel de speranta a marelui triumf. Un asemenea om devine in mod necesar neobiectiv, deoarece isi pierde legatura cu viata, fiind in permanenta preocupat de impresia produsa altora, de ceea ce gandesc ceilalti despre dansul. Libertatea sa de actiune este astfel inhibata la maximum si in caracterul sau isi face loc cea mai raspandita trasatura, vanitatea. d2y15yc
Se poate afirma ca nu exista om la care vanitatea sa nu fie prezenta, fie si doar sub o forma putin pronuntata. Si dat fiind faptul ca nu te poti impune daca iti afisezi ostentativ vanitatea, de cele mai multe ori aceasta se camufleaza, luand diferite infatisari. Poti fi vanitos si sub masca unei anumite modestii. Un om poate fi atat de vanitos incat sa nu-i pese de felul in care il judeca ceilalti, sau, tocmai in virtutea atitudinii sale, sa-i captiveze si sa caute sa-i foloseasca avid in profitul sau.
Cand vanitatea depaseste un anumit grad, ea devine extrem de periculoasa. Facand abstractie de faptul ca il constrange pe om la tot felul de demersuri si eforturi inutile, care vizeaza mai mult aparenta decat fiintarea autentica si care il face sa se gandeasca mai mult la sine si sa nu tina seama decat, cel mult, de felul in care este judecat de altii, vanitatea il duce cu usurinta la pierderea contactului cu realitatea. Comportamentul sau tradeaza o lipsa de intelegere a relatiilor interumane, indepartarea de viata, uitarea cerintelor acesteia, a indatoririlor sale de om. Ca nici un alt viciu, vanitatea este capabila sa-1 stopeze pe om de la orice dezvoltare spontana, dat fiind ca nu-1 face decat sa se gandeasca in permanenta care este, in definitiv, avantajul sau.



De multe ori oamenii sunt incurajati in aceasta directie, termenul vanitate sau trufie fiind inlocuit prin cel de ambitie, care suna mai frumos. Asa se face ca exista o multime de oameni care declara cu mandrie ca ei sunt ambitiosi. Adesea se foloseste si termenul de „tenacitate". Acest mod de a proceda este acceptabil in masura in care rezulta vreun avantaj pentru colectivitate. De regula insa aceste expresii nu fac decat sa ascunda o nemaipomenita vanitate.
Vanitatea face de timpuriu din asemenea oameni nu niste parteneri corecti, ci mai degraba niste oameni care pun bete-n roate. Cand ei isi vad nesatisfacuta vanitatea, cauta cel putin sa faca in asa fel incat ceilalti sa sufere. La copiii la care vanitatea este in plina dezvoltare, adesea se observa, atunci cand ei isi vad serios amenintata situatia, o puternica etalare a propriei valori si o demonstratie de forta pe spinarea celor slabi. Tin de aceasta si cazurile de cruzime fata de animale. Unii, ceva mai demoralizatilor incerca sa-si satisfaca vanitatea cu flecustete lipsite de noima si vor cauta sa-si multumeasca tendinta de a se impune alaturi de marile arene ale muncii, pe cate un teatru de operatii secundar, creat dupa capriciul lor. Sunt de gasit aici cei care se plang mereu de povara vietii, sustinand ca ceilalti le sunt indatorati. Daca nu ar fi fost atat de prost educati sau daca nu ar fi intervenit nu stiu ce impasuri, atunci ei s-ar afla — pe cat o afirma ei — la loc de vaza. Cam acestea sunt, intre altele, tanguirile lor. Ei gasesc intotdeauna pretexte pentru a nu se situa in linia intai a vietii. in visurile lor insa isi fauresc pururea imagini care sa le multumeasca vanitatea.
Oricine se afla in preajma lor se simte, in general, cat se poate de rau. Ei sunt expusi in cel mai inalt grad criticii celor din jur. De obicei vanitosul se straduieste sa-si absolve propria persoana de responsabilitatea oricarui esec. El are totdeauna dreptate, iar ceilalti nu, pe cand in viata nu aceasta este problema, ci aceea de a-ti face datoria cum se cuvine si de a contribui la progresul general. in loc de aceasta, din gura vanitosului auzi numai cainari si justificari.
Avem aici de-a face cu artificiile spiritului omenesc, cu incercarile sale de a-si proteja vanitatea impotriva a ceea ce o lezeaza si de a-si mentine astfel intact sentimentul superioritatii, ca nimic sa nu-1 clatine.
Ni se riposteaza adesea ca marile realizari ale umanitatii nu ar fi avut loc fara existenta ambitiei. Este insa o aparenta la mijloc, o falsa perspectiva. Cum nici un om nu este lipsit de vanitate, desigur ca fiecare este intrucatva si ambitios. Dar cu siguranta ca nu aceasta da orientarea si nu aceasta ii confera forta de a realiza lucruri utile, lucruri care pot fi generate doar de sentimentul comuniunii sociale. O opera de geniu nu este cu putinta fara a fi avuta in vedere, intr-un fel sau altul, comunitatea. O asemenea opera presupune intotdeauna o legatura cu obstea, vointa de a-i promova interesele. Altfel nu am reusi sa-i atribuim vreo valoare. Fara indoiala ca vanitatea este o prezenta stingheritoare, inhibitoare pe acest plan, iar influenta ei pozitiva nu poate fi mare.
in climatul nostru social actual o lichidare a vanitatii este insa irealizabila. Cunoasterea fenomenului constituie, totusi, un avantaj prin ea insasi. Cu aceasta atingem deodata punctul nevralgic al societatii noastre, faptul ca ea aduce decaderea atator oameni, nefericirea lor pe toata viata, acesti oameni gasindu-se totdeauna tocmai acolo unde apare nenorocirea. Oameni care nu se mai acomodeaza cu ceilalti, care nu-si gasesc locul in viata, pentru ca au alte obiective, urmarind sa para mai mult decat sunt. in felul acesta ei intra usor in conflict cu realitatea, careia nu-i pasa de inalta idee pe care cineva si-o face despre sine insusi. Asemenea oameni vor fi cel mai bine abordati doar pe latura vanitatii lor. in toate marile complicatii pe care le-a cunoscut omenirea, este de gasit ca factor fundamental incercarea nereusita a unora de a-si satisface vanitatea. Un procedeu important, la care putem recurge atunci cand vrem sa ajungem la descifrarea unei personalitati complexe, este acela de a stabili pana unde merge vanitatea sa, incotro se orienteaza si care sunt mijloacele de care uzeaza. Aceasta ne va face sa descoperim cu regularitate cat de mult prejudiciaza vanitatea sentimentul de comuniune sociala. Vanitatea si sentimentul de comuniune sociala sunt incompatibile, intrucat vanitatea nu se poate subordona principiului comunitatii.
Vanitatea insa isi gaseste in ea insasi propriu-i destin. Caci existenta sa este in permanenta si logic amenintata de factori contrari, care se dezvolta de la sine in viata sociala, ca un adevar absolut caruia nimic nu i se poate opune. Iata de ce se constata ca de timpuriu este necesar ca vanitatea sa se ascunda, sa se deghizeze, s-o ia pe cai ocolite, purtatorul ei neincetand sa resimta indoieli nelinistitoare privind faptul daca el va ajunge sa razbata victorios prin viata, daca va cuceri atata triumf si stralucire cat pare sa ceara satisfacerea vanitatii sale. Si pe cand el viseaza si speculeaza in felul acesta, timpul trece. Cand totul s-a dus, in cel mai bun caz el invoca scuza ca nu mai are nici un prilej nimerit de a trece la actiune. De obicei un asemenea caz se manifesta dupa cum urmeaza: oamenii cu pricina cauta mereu o pozitie privilegiata, tinandu-se de-o parte, pe post de observatori, suspiciosi si inclinand sa-si considere semenii drept inamici. Atitudinea lor va fi aceea de oameni care se apara si care sunt gata sa sara la bataie. Adesea ii gasim impotmoliti in dubii, emitand reflectii profunde, care incanta prin logica lor impecabila si in care ei par sa aiba dreptate. intre timp insa ei rateaza din nou actele esentiale ale existentei lor, atasamentul fata de viata, fata de societate, fata de indatoririle ce le revin. Daca privim mai indeaproape, constatam un abis de vanitate, dorinta fierbinte de a-i depasi pe toti, reflectata in toate formele posibile. Aceasta se face simtita in atitudinea lor, in felul de a se imbraca, de a vorbi, de a se purta cu semenii. Pe scurt, din orice unghi de vedere l-am privi, avem in fata ochilor un vanitos, care se sileste sa fie mai sus ca toti si care, de cele mai multe ori, nu sta sa-si aleaga mijloacele. Cum asemenea manifestari nu starnesc simpatie si cum vanitosii, cand nu sunt prosti, prind repede de veste ca au gresit intrand in conflict cu societatea, ei fac tot ce pot spre a se acomoda. E posibil atunci ca unii dintre ei sa se arate extraordinar de modesti, neglijandu-si in buna masura aspectul exterior, pur si simplu pentru a demonstra ca nu sunt vanitosi. Se spune ca Socrate, vazand o data pe un orator pasind la tribuna in haine roase, i-a strigat: „Tinere atenian, vanitatea da afara prin toate gaurile toalelor tale!"
Multi dintre acesti oameni sunt convinsi ca nu au nici umbra de vanitate. Ei au in vedere doar aparentele, neintelegand ca vanitatea zace in adancuri. Ea se poate manifesta, de exemplu, in incercarea de a monopoliza conversatia in societate, in judecarea succesului unei reuniuni, de catre vanitos, prin prisma faptului daca el a luat sau nu cuvantul acolo. Alti vanitosi nu apar in general in prim-plan, ba chiar se poate ca ei sa nu iasa in societate si s-o evite. Aceasta evaziune poate lua si ea diferite forme. Daca este invitat undeva, vanitosul nu se duce, se lasa rugat in mod special, sau soseste cu intarziere. Altii nu apar in societate decat in anumite conditii, se arata extrem de „exclusivisti" in aroganta lor, se umfla uneori in pene. Altii, in schimb, isi vor face un punct de onoare din a frecventa orice societate.
Sa nu ne ingaduim sa consideram ca asemenea fenomene sunt fleacuri lipsite de importanta. Ele au radacini profunde. in realitate un asemenea om nu este prea util pentru viata sociala, fiind mai degraba inclinat s-o tulbure decat s-o stimuleze. Descrierea completa a tuturor acestor tipuri umane ar cere forta poetica a marilor nostri scriitori.
in cazul vanitatii apare cu claritate acea linie directoare ascensionala care arata ca omul, macinat de sentimentul insuficientei, si-a fixat un scop exagerat si ca el vrea sa se situeze deasupra celorlalti. Sa ne fie permis sa presupunem ca omul la care vanitatea se vede cat de colo nu are o prea buna parere despre sine, fapt de care de cele mai multe ori el nu este constient. Desigur, exista si oameni constienti de faptul ca aceasta autoapreciere constituie punctul de pornire al vanitatii lor. Dar aceasta cunoastere este prea putin lucru pentru ca ei sa-i poata da o intrebuintare fructuoasa.
Vanitatea isi face aparitia foarte devreme in viata psihica a omului. La drept vorbind, ea comporta totdeauna ceva infantil; aproape intotdeauna vanitosii ni se par copilarosi. Situatiile care pot conduce la formarea acestei trasaturi de caracter sunt dintre cele mai diverse. Cutare copil se crede desconsiderat pentru ca, drept urmare a unei educatii deficiente, il apasa ideea ca este mic de statura. La altii, un fel de traditie familiala va favoriza dezvoltarea trufiei. Din gura unor asemenea oameni adesea putem auzi ca si parintii lor aveau o asemenea tinuta „aristocratica" care trebuia sa-i distinga de ceilalti. Aceste aspiratii generoase nu ascund insa decat tentatia de a se simti un om cu totul exceptional, altfel decat ceilalti, care se trage dintr-o familie „cat se poate de buna", nutrind trebuinte si simtaminte superioare, ideea ca este in cel mai inalt grad predestinat sa se bucure de privilegii. Revendicarea de privilegii este aceea care ii determina orientarea, modul de a actiona si formele de exprimare. Dat fiind insa faptul ca viata favorizeaza prea putin dezvoltarea unor asemenea tipuri de oameni, multi dintre ei, vazandu-se fie dusmaniti, fie luati in ras, se retrag in sine, ducand o viata de excentrici. Atat timp cat stau acasa, unde nimeni nu le cere socoteala, ei pot persista in iluzia lor, ba chiar sa si-o intensifice, gandindu-se la tot ce ar fi putut dobandi daca lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Printre ei se gasesc adesea oameni foarte capabili, cu o cultura dintre cele mai inalte. Daca si-ar valorifica potentialul, ar obtine realizari importante. Ei abuzeaza insa de aceasta situatie numai pentru a se iluziona. Conditiile pe care ei le pun societatii, pentru o activa colaborare, nu sunt neinsemnate. Ei sustin ca odinioara li s-au pretins lucruri irealizabile la acea vreme sau pe care nu le-ar fi putut realiza decat pe o anumita baza. Exigente galagioase, carora nici cea mai puternica vointa nu le-ar fi dat de capat, asa incat trebuie sa recunoastem ca nu avem aici de-a face decat cu scuze neintemeiate, avand efectul unui narcotic, ca sa nu mai trebuiasca sa gandesti la ocaziile pe care le-ai pierdut.
in acesti oameni se ascunde multa dusmanie, ei fiind inclinati sa ia usor durerile altora, ignorandu-le, asa incat odinioara marele cunoscator de oameni care era La Rochefoucauld a putut sa faca urmatoarea remarca: lor le este usor sa suporte durerile altora. Adesea ostilitatea lor se exprima intr-un spirit critic ascutit. Ei nu gasesc nimic bun, au intr-una pe buze zeflemeaua si dojana, dau dovada de incapatanare si impart osande in stanga si-n dreapta. in legatura cu aceasta, este necesar sa spunem ca este prea putin doar sa vezi raul si sa-1 condamni; se impune sa te intrebi intotdeauna ce ai de facut fu insuti spre a imbunatati situatia. Naturile vanitoase se multumesc.
intr-adevar, sa-i indemne pe altii la treaba, arzandu-i cu acidul unei critici corozive. Ei sunt experti in aceasta materie. Gasim printre ei persoane dotate cu o ironie dintre cele mai ascutite si cu o uimitoare promptitudine in riposta. Ca in toate cele, este posibil ca ironia si combativitatea sa duca la abuzuri, la proaste maniere sau, pe un plan pozitiv, la arta, cum este cazul marilor satirici. Dispretul si denigrarea, pe care asemenea oameni le supraliciteaza, sunt in cazul acestei trasaturi de caracter expresia unui fenomen extrem de raspandit, pe care noi il numim tendinta de devalorizare. Aceasta arata care este de fapt tinta atacurilor vanitosului: valoarea, importanta celorlalti. El incearca sa obtina sentimentul superioritatii prin doborarea altora. Recunoasterea unei valori are asupra sa efectul unei ofense personale. Putem distinge aici, de asemenea, un sentiment de slabiciune profund ancorat in fiinta omului vanitos.
Dat fiind ca nimeni nu este scutit de astfel de manifestari, am putea prea bine sa folosim aceste cunostinte pentru a ne aplica noua insine o norma de comportament. Deoarece nu putem starpi de la o zi la alta tot ceea ce a sadit in noi o cultura de mii de ani, ar fi desigur un progres daca vom incerca sa ne mai legam la ochi si nu ne vom mai lasa prada judecatilor care chiar in momentul urmator se dovedesc daunatoare. Nu ca am dori sa devenim oameni de o cu totul alta factura sau sa avem de-a face cu astfel de oameni, dar legea care ne guverneaza ne cere sa ne intindem mainile unii altora, sa ne asociem si sa cooperam. intr-o vreme ca a noastra, al carei imperativ este colaborarea, nu mai este loc pentru aspiratiile personale dictate de vanitate. Tocmai intr-o asemenea vreme se arata mai necrutatoare opozitiile in care se implica oamenii cu astfel de atitudini si care esueaza extrem de usor, sfarsind prin a fi combatuti sau compatimiti. Se pare ca tocmai in vremea noastra vanitatea este deosebit de dezavantajoasa, ca ar trebui macar sa-si gaseasca forme mai atragatoare pentru continutul pe care il are sau sa-si afle satisfactia in concordanta cu ceea ce este util pentru colectivitate.
Cum opereaza vanitatea, vom vedea din cazul pe care il infatisam mai jos. O tanara femeie, care era cea mai mica dintre fratii si surorile ei, fusese rasfatata inca din leagan. Mama, indeosebi, era mereu la cheremul ei, indeplinindu-i orice dorinta. Asa se face ca dorintele fetitei, care era si foarte plapanda, luara proportii nemasurate. intr-o zi ea a descoperit ca puterea pe care o exercita asupra celor din jur crestea atunci cand se intampla sa cada bolnava. Curand boala a inceput sa i se para un lucru cat se poate de bun. Ea n-a mai simtit fata de boala aversiunea pe care o au oamenii sanatosi si nu-i era deloc dezagreabil ca, din cand in cand, sa se imbolnaveasca. in scurt timp a capatat atata experienta in aceasta privinta incat se putea imbolnavi ori de cate ori o dorea, indeosebi atunci cand voia sa obtina ceva. Dar cum totdeauna avea ceva de obtinut, pentru ceilalti ea era de fapt mereu bolnava. Aceste forme ale sentimentului bolii (Krankheitsgefuhl) sunt foarte frecvente la copii si la adulti, care, in felul acesta, simt cum le creste influenta, situandu-se in prim-planul familiei, de unde exercita o dominatie' nelimitata asupra celorlalti. Cand are de-a face cu oameni slabi, impresionabili, acest procedeu cucereste un camp larg si, fireste, vanitosul invata numaidecat sa faca din grija celorlalti pentru propria-i persoana un motiv de savuroasa satisfactie. Procedeul poate fi potentat in fel si chip, ca de exemplu atunci cand incepi sa faci nazuri la mancare, ceea ce iti poate aduce destule profituri: lipsa de pofta de mancare te face sa slabesti, iar ceilalti trebuie sa-ti ofere tot soiul de delicatese. Ti se deschide astfel pofta de a avea mereu pe cineva care sa-ti stea la dispozitie. Asemenea oameni nu sufera sa fie lasati singuri. O atare pozitie se cucereste usor daca te declari bolnav sau tinta unei amenintari oarecare, ceea ce pe ceilalti ii impresioneaza, ca si cum chiar ei s-ar afla intr-o situatie periculoasa, panditi de o boala sau de nu stiu ce alta nenorocire. Cat de capabil este omul de o asemenea transpunere empatica, ne-o arata visele, unde ai impresia ca traiesti aievea o anumita situatie.
Asemenea oameni reusesc sa invoce atat de bine sentimentul bolii, incat nici vorba nu poate fi sa-i acuzi de minciuna, de prefacatorie sau de iluzie. Dupa cum am si aratat, din transpunerea intr-o situatie poate rezulta un efect echivalent cu acela obtinut in cazul trairii in realitate a situatiei cu pricina. Acesti oameni sunt in stare sa vomite cu adevarat sau sa manifeste in asa masura frica, de parca ar suferi realmente de greata sau, respectiv, s-ar gasi realmente in pericol. De obicei insa ei se dau de gol, tradandu-si procedeele.
Astfel, tanara noastra femeie declara ca de multe ori o apuca in asa hal frica, „de parca in clipa urmatoare ar fi trebuit sa fie victima unui atac apoplectic". Exista oameni care isi pot reprezenta atat de viu aceste stari incat sa-si piarda cu adevarat echilibrul, fara a li se putea imputa ca simuleaza. Daca cineva reuseste pe aceasta cale sa reproduca simptome de boala sau cel putin de dereglare psihica, ceilalti se vor vedea obligati sa nu-1 piarda din vedere, sa fie atenti cu el, sa-i intre in voie. Va sa zica se face apel la sentimentul lor de comuniune sociala. Iar cu aceasta se intemeiaza pozitia de forta a unui asemenea bolnav.
in aceste imprejurari se reliefeaza clar opozitia fata de legea existentei in comun, care pretinde o deplina consideratie fata de semeni. Vom constata ca, de regula, acesti oameni numai cu greu pot lua parte la bucuriile si necazurile semenilor, ca nu le este greu sa le aduca prejudicii, si cu atat mai putin le pot fi de folos. Poate ca, cu pretul unor eforturi maxime, mobilizandu-si toate resursele culturii si educatiei in comun primite, vor reusi turul de forta de a fi intrucatva utili, sau, cum se intampla cel mai adesea, sa lase cel putin impresia ca se intereseaza in mod cu totul special de vreunul dintre semeni. Altminteri comportamentul lor nu are la baza altceva decat egoism si vanitate. Asa stateau lucrurile si in cazul pacientei noastre. Grija ei pentru ai sai depasea, in aparenta, orice limita. A fost de ajuns ca mama sa-i aduca intr-o zi micul dejun la pat cu o jumatate de ora intarziere, pentru ca ea sa fie cuprinsa de cea mai mare ingrijorare. Nu s-a putut linisti fara ca sotul ei sa coboare sa vada daca nu cumva mamei i s-a intamplat ceva rau. Aceasta s-a obisnuit, cu timpul, sa fie de o punctualitate ireprosabila. Cam la fel s-au petrecut lucrurile si cu sotul ei, care, ca om de afaceri, trebuia sa tina seama de clienti, de prieteni si care, ori de cate ori venea acasa mai tarziu de ora stabilita, isi gasea femeia abatuta, de multe ori moarta de frica, intr-o stare de-a dreptul lamentabila, plangandu-se ca a indurat cele mai ingrozitoare chinuri. in asemenea situatie, el insusi n-a putut face altceva decat sa devina punctual.
Poate ca multi vor obiecta ca, procedand asa, femeia aceasta nu obtine triumfuri prea mari. Dar sa avem in vedere ca procedeul ei constituie doar o mica parte dintr-un intreg, un „Ia seama !"aplicat tuturor relatiilor vietii, ca in felul acesta ea are un rol de dirijor si realizeaza o dresare a celorlalti, ca, in definitiv, aceasta femeie este animata de o neinfranata sete de dominatie, a carei satisfacere ii multumeste si vanitatea. Daca reflectam, acum, cate eforturi il costa pe un asemenea om sa-si impuna vointa, intelegem ca pentru aceasta femeie un astfel de comportament a devenit aproape o necesitate. Ea nu ar putea trai linistita daca cuvintele ei nu ar fi respectate punct cu punct si neconditionat. Desigur ca o convietuire nu se bazeaza doar pe punctualitatea celuilalt, dar o multime de alte raporturi sunt reglate prin aceasta conduita imperativa a femeii, care isi sustine ordinele prin starile sale de anxietate. Ea se arata atat de ingrijorata, incat i se face in mod neconditionat pe voie. Asadar, este evident, a purta astfel de grija altuia este un mijloc de a-ti satisface propria vanitate.
Aceasta atitudine merge atat de departe incat pentru un om ajunge sa devina mai importanta impunerea propriei sale vointe decat lucrul voit. Este ceea ce demonstreaza cazul unei fetite in varsta de 6 ani, extraordinar de incapatanata, care nu concepea sa nu i se indeplineasca orice dorinta i-ar li trecut prin cap si care era cu totul patrunsa de aspiratia de a-si dovedi puterea si de a-i umili pe ceilalti; ceea ce se si intampla totdeauna. Mama, care ar fi fost bucuroasa sa se afle in bune raporturi cu dansa, numai sa fi stiut „cum", a facut o data incercarea de a-i face o surpriza placuta, aducandu-i desertul favorit si adresandu-i cuvintele: „Pentru ca stiu cat de mult iti place, iata ca ti l-am adus". Fata insa a aruncat dulciurile pe podele, a batut din picior si a strigat: „Tocmai pentru ca mi le-ai adus, nu le mai vreau, caci eu le vreau pentru ca le vreau". Altadata mama a intrebat-o ce ar vrea sa aiba la gustare, cafea sau lapte; la care copilul s-a oprit in usa, murmurand absolut perceptibil: „Daca zice lapte, atunci beau cafea, iar daca zice cafea, o sa beau lapte".
Era un copil care isi exprima clar capriciile. Sa nu uitam insa ca multi nu-si dezvaluie gandurile in felul acesta si ca poate in fiece copil zace ceva din acea trasatura care il impinge sa desfasoare o extraordinara energie pentru a-si impune vointa, chiar daca aceasta nu-i aduce nici un folos sau nu-i aduce decat paguba. Este cel mai adesea cazul acelor copii care, intr-un fel, dispun de privilegiul unei vointe proprii. Ocazii pentru exersarea acesteia nu lipsesc in zilele noastre. Urmarea este ca printre adulti gasim mult mai multi oameni care vor sa-si impuna propria vointa, decat din cei care se straduiesc sa-si ajute aproapele. Multi sunt atat de vanitosi incat nu sunt capabili sa dea curs recomandarilor venite din partea altora, chiar daca este vorba de lucrul cel mai de la sine inteles din lume si chiar daca este spre propriul lor bine; sunt oameni care, in orice conversatie, pandesc intr-una momentul prielnic unei interventii in contradictoriu. Sub pintenul vanitatii, multi dintre ei spun „nu", cand ar trebui sa spuna „da".
Permanenta impunere a propriei vointe nu reuseste de fapt decat in cadrul familiei, si nici aici in toate cazurile. De obicei apartin acestui tip oamenii care, in raporturile cu strainii, ofera imaginea unei extraordinare amabilitati si complezente. Ce-i drept, aceste raporturi nu sunt de durata, curand sunt intrerupte si, de altfel, nici n-au fost dorite. Viata fiind insa asa cum este si punandu-i mereu pe oameni in legatura unii cu altii, nu rareori se poate vedea cate unul care castiga toate inimile, pentru ca apoi sa le puna de indata pe toate pe jaratic. Aproape intotdeauna acesti oameni tind sa se limiteze la cercul familiei. Era si cazul pacientei noastre. Ca urmare a amabilitatii pe care o manifesta in societate, a fost pretutindeni indragita. Dar ori de cate ori iesea de acasa, repede simtea nevoia de a se reintoarce. Tendinta de a reveni in familie si-o trada in diferite chipuri. De cum iesea in societate, o apucau durerile de cap si era nevoita sa plece acasa. Asta pentru ca, in afara familiei, nu avea acelasi sentiment al superioritatii ei absolute. Dat fiind faptul ca femeia aceasta nu-si putea rezolva problema ei vitala, problema vanitatii, decat in familie, trebuia sa se intample mereu cate ceva care s-o readuca aici, ceva care, in afara familiei, o tulbura. Lucrurile au evoluat pana intr-acolo incat, de fiecare data cand se afla printre straini, avea stari de anxietate si de agitatie. Nu mai putea merge la teatru si, in curand, nici macar pe strada nu mai putea iesi. Aici ea isi pierdea sentimentul ca ceilalti se supun vointei sale. Situatia dupa care jinduia ea nu se gasea in afara familiei si in special nu pe strada. Asa se explica aversiunea ei fata de orice iesire de acasa, cu exceptia cazurilor in care era insotita de cineva din „suita" sa. De fapt aceasta era pentru dansa situatia ideala, care ii placea: sa aiba oameni in jurul ei, care sa se ocupe in permanenta de dansa. Dupa cum a reiesit din cercetari, acesta era un sablon pe care-1 purta cu sine din frageda copilarie. Ea era cea mai mica, firava si bolnavicioasa si de aceea, mai mult decat ceilalti copii, a trebuit sa fie inconjurata de afectiune. S-a complacut in aceasta situatie de copil rasfatat si ar fi prelungit-o pe toata viata, daca in acest demers nu s-ar fi lovit de conditiile vietii, cu care a intrat in contradictie. Nelinistea si crizele sale de anxietate, care erau atat de violente incat ceilalti nu indrazneau sa i se impotriveasca, adevereau ca, in rezolvarea problemei vanitatii sale, ea se angajase pe o cale gresita. Solutia era gresita, pentru ca ii lipsea vointa de a se supune conditiilor vietii umane in comun. Simptomele au fost in final atat de chinuitoare, incat s-a apelat la medic.
Astfel, incet-incet, ea a trebuit sa-si dezvaluie intregul plan de viata pe care si—1 construise de-a lungul anilor. Au fost de infrant mari rezistente, generate de faptul ca, desi se adresase medicului, in forul ei interior nu era gata pentru o schimbare. Ar fi acceptat cu draga inima perspectiva de a continua sa domine in familie, fara a mai fi urmarita pe strada de stari de anxietate. Era insa imposibil sa ai una fara cealalta. S-a reusit sa i se arate ca este prizoniera propriului ei plan de viata inconstient, ca voia sa se bucure de avantaje, dar ca ii era frica de dezavantajele acestuia.
Exemplul de mai sus arata cat se poate de limpede ca orice grad de vanitate exagerat constituie o povara pentru intreaga viata, inhiba dezvoltarea omului si, in final, conduce la prabusire. Privirea nu sesizeaza aceasta relatie, atata timp cat este atintita doar asupra avantajelor. De aceea atatia oameni sunt convinsi ca ambitia, mai exact vanitatea, este o insusire valoroasa, neobservand ca aceasta trasatura ii face pe oameni vesnic nemultumiti, rapindu-le linistea si somnul.
Sa expunem si un alt caz. Un barbat in varsta de 25 de ani avea de sustinut ultimele sale examene universitare. Dar nu s-a prezentat, pentru ca ajunsese la concluzia ca pierduse orice interes pentru ele. Prada unor stari de spirit din cele mai penibile, s-a supus unor autocritici necrutatoare, persecutat de gandul ca a ajuns un incapabil. Trecandu-si in revista amintirile din copilarie, s-a oprit asupra unor vehemente reprosuri aduse parintilor sai, a caror lipsa de intelegere a insemnat o piedica in calea dezvoltarii sale. Uneori, de asemenea, el nutrea gandul ca de fapt oamenii nu au nici o valoare, si ca nu prezinta interes pentru dansul. Asemenea ganduri au sfarsit prin a-1 insingura.
Si aici tot vanitatea era forta impulsiva ascunsa care statea la baza comportamentului, furnizandu-i pretexte si subterfugii pentru a nu trebui sa se supuna probelor. Asadar, exact inaintea examenelor i-au venit acele ganduri, dandu-i trac, o puternica aversiune, care il reduceau la neputinta. Toate acestea aveau insa pentru dansul o importanta decisiva. Din moment ce acum nu mai realiza nimic, sentimentul personalitatii era salvat. Avea acum o plasa de salvare, ca acrobatii de la circuri, putand scapa de critica. Se putea consola cu ideea ca este bolnav, ca un destin misterios il facuse incapabil. Recunoastem in aceasta atitudine, care nu-i ingaduie omului sa se expuna riscurilor, o alta forma a vanitatii. Ea il determina sa faca un viraj, exact in momentul in care era pe cale sa treaca printr-o incercare care sa-i ateste aptitudinile. El se gandeste in primul rand la prestigiul pe care un esec l-ar face pierdut si incepe a se indoi de capacitatile sale. Iata secretul celor care nu-si pot asuma riscul unei decizii.
Acestei categorii de oameni ii apartine pacientul nostru. Din cele relatate de dansul reiese ca a fost de fapt intotdeauna asa. De fiecare data cand i se impunea sa ia o hotarare, dadea inapoi, oscila. Pentru noi cei preocupati de studierea liniei directoare a demersurilor unui om aceasta nu inseamna altceva decat a recurge la frane, la stagnare.
El era cel mai mare si singurul baiat intr-o casa cu patru fete si, de asemenea, singurul sortit sa studieze, capul luminat al familiei, ca sa spunem asa, in care se pusesera mari sperante. Tatal sau nu incetase deloc sa-i atate ambitia, prorocindu-i ce va deveni, asa ca ajunsese repede sa nu aiba decat un singur tel in fata ochilor: sa-i intreaca pe toti. Si acum iata-1 cuprins de incertitudine, intrebandu-se daca va putea realiza toate cele ce isi propusese. Vanitatea 1-a silit sa bata in retragere.
Vedem cum, in dezvoltarea principiului ambitiei, al vanitatii, zarurile cad de la sine, facand impracticabil drumul. Vanitatea intra intr-o contradictie insolubila cu sentimentul de comuniune, nimerind intr-o fundatura. Cu toate acestea, inca din copilarie, vanitosii nu inceteaza sa lupte impotriva sentimentului comuniunii sociale, incercand sa-si croiasca o cale proprie. Ei seamana cu omul care in intocmirea planului unui oras se lasa ghidat de fantezie, ca apoi, colindand orasul, sa vrea sa gaseasca fiecare edificiu acolo unde el 1-a localizat pe planul sau bizar. Fireste ca niciodata el nu gaseste ce doreste si invinuita este realitatea. Cam acesta este destinul omului vanitos, plin de ciudatenii. in toate relatiile sale cu semenii el incearca sa-si impuna principiul, fie cu de-a sila, fie prin viclenie si siretlic. El pandeste mereu sa-i prinda pe altii cu ocaua mica si sa le demonstreze ca au gresit. Este fericit cand reuseste sa arate — cel putin sa si-o arate siesi — ca este mai destept sau mai bun decat altii, in timp ce acestia din urma nu prea iau seama si accepta aceasta lupta intermitenta, care duce ba la victoria vanitosului, ba la infrangerea lui, dar care niciodata nu-i zdruncina credinta in superioritatea si dreptatea sa.
Artificii ieftine. in felul acesta oricine isi poate inchipui ceea ce ii place. Se poate intampla, ca in cazul in care l-am expus mai sus, ca un om sa-si abandoneze deodata studiile obligatorii, sa renunte la a se supune intelepciunii unei carti sau chiar la un examen prin care trebuie sa se verifice adevarata stare a capacitatilor sale, devenind pe deplin constient de mediocritatea sa. Din perspectiva falsa din care priveste el lucrurile, situatia capata proportii exagerate, totul ii apare ca si cum intreaga fericire a vietii sale si intreaga valoare ar fi puse in joc. De aici acea tensiune implacabila, pe care nimeni n-ar fi in stare s-o suporte.
Orice alta confruntare capata pentru dansul proportiile unui eveniment deosebit. Fiecare alocutiune, fiece cuvant sunt interpretate sau evaluate de dansul din punctul de vedere al propriului sau triumf sau al propriei sale infrangeri. Este o lupta nesfarsita care, fireste, se duce in tiparul de viata fixat de vanitate, de ambitie si orgoliu, vanitosul intampinand in permanenta noi dificultati, pe cand adevaratele bucurii ale vietii ii sunt rapite. Pentru ca aceste bucurii nu le poti avea decat daca raspunzi afirmativ conditiilor pe care ti le ofera viata. Dar cand cineva procedeaza de-a-ndoaselea, barandu-si calea spre bucurie si fericire, va constata ca tot ceea ce pentru altii inseamna satisfactie si succes in viata, lui ii este refuzat. Pe fondul sentimentului sau de grandoare va reusi, in cel mai bun caz, sa obtina superioritatea asupra celorlalti doar in vis, pe plan imaginar, dar niciodata si in nici un fel in realitate. Chiar daca ar reusi vreodata, s-ar gasi destui oameni care sa se amuze pe aceasta tema, contestandu-i valoarea. Nimic de facut in aceasta privinta, pentru ca nimeni nu poate fi constrans sa recunoasca superioritatea cuiva. ii ramane doar propria sa judecata despre sine insusi, obscura si absolut incerta. Avand asemenea pretentii, este greu sa obtii succese reale sau sa le fii de folos semenilor. Nici un om nu ieste biruitor in felul acesta, ci constituie tinta atacurilor si este in permanenta expus riscului de a fi doborat. Este ca si cand omul acesta ar fi obligat sa para mereu maret si superior.
Altfel stau lucrurile atunci cand valoarea unui om se legitimeaza prin utilitatea pentru ceilalti. in acest caz valoarea sa se impune in chip firesc, si chiar daca este contestata, contestatia nu sta in picioare. Persoana respectiva poate fi absolut linistita, pentru ca nu a mizat totul pe cartea vanitatii sale. Esentiala pentru vanitos este orientarea egocentrica, permanenta incercare de a-si inalta propria personalitate. ii sta in caracter sa ramana in expectativa si sa inhate tot ce poate fi inhatat. Vanitosului i se opune tipul de om care demonstreaza un sentiment de comuniune sociala dezvoltat si care de-a lungul vietii isi pune in forul sau interior intrebarea: ce pot eu da? Vom recunoaste numaidecat o enorma diferenta de valoare.
Ajungem astfel la o conceptie pe care popoarele au intuit-o cu toata certitudinea cu mii de ani in urma si pe care cuvantul biblic o exprima dupa cum urmeaza: mai fericit cel ce da, decat cel ce ia. Daca meditam la sensul acestor cuvinte, care sunt expresia unei extrem de indelungate experiente a omenirii, recunoastem ca aici este vorba de o inclinatie, anume inclinatia de a da, de a sprijini, de a veni in ajutor, care aduce cu sine echilibrul, o armonie a vietii psihice care seamana cu un dar al zeilor pentru cel care da, pe cand cel inclinat sa ia ramane in majoritatea cazurilor nesatisfacut, vesnic framantat de gandul ce ar mai putea el lua ca sa fie pe deplin fericit. Cum nu are niciodata ochi pentru nevoile altora si cum fericirea lui este sa constate ca altii sunt nefericiti, in constiinta sa nu exista loc pentru reconciliere si pace. El doreste ca toata lumea sa se supuna legilor inexorabile dictate de capriciul sau, jinduieste dupa un alt cer decat cel care ne este dat, vrea sa gandim si sa simtim altfel. intr-un cuvant, nemultumirea si lipsa sa de modestie sunt la fel de monstruoase ca tot ce am gasit la el.
intalnim la oameni si alte forme de manifestare a vanitatii, cu totul exterioare si primitive, ca la cei care se imbraca in asa fel incat sa-si dea importanta sau ca la cei care exagereaza, impopotonan-du-se ca niste filfizoni, voind sa faca senzatie, sa straluceasca, intocmai ca oamenii de mai de mult sau ca popoarele primitive care si astazi incearca sa se distinga in acest fel si unde, de exemplu, un primitiv oarecare o va face pe grozavul purtand in par o pana lunga cat toate zilele. Exista o multime de oameni pentru care cea mai inalta satisfactie este sa se imbrace totdeauna frumos, dupa ultima moda. Efigiile si diferitele bijuterii pe care le poarta acesti oameni dezvaluie, de asemenea, vanitatea lor; la fel, de pilda, devizele pline de ifos, emblemele belicoase sau armele, care la primitivi erau destinate sa-1 bage in sperieti pe dusman. Sau figurile cu semnificatie erotica, indeosebi la barbati, ori desene, cum sunt tatuajele etc, care ii incanta pe frivoli.
Toate acestea ii fac sa simta o ambitie nemasurata,o vointa de a se impune, fie si prin nerusinare. Pentru ca unii oameni cred ca o astfel de comportare impudica le confera maretie si superioritate. Altii au aceasta senzatie atunci cand se arata duri, insensibili, inflexibili sau impenetrabili. Uneori aceasta poate sa nu fie decat o aparenta, pe cand in realitate acesti oameni sunt mai mult emotivi decat brutali si de un cavalerism grobian. indeosebi la baieti intalnim adesea un soi de insensibilitatea atitudine ostila fata de manifestarile generate de sentimentul de comuniune sociala. Cel mai rau lucru pe care l-am putea face ar fi sa apelam la sentimente in cazul oamenilor stapaniti de o astfel de vanitate si care cu draga inima ii fac pe ceilalti sa sufere. Ar fi sa nu facem decat sa-i intaratam sa-si intensifice si mai mult atitudinea respectiva. in asemenea cazuri vedem de obicei pe cate cineva, de exemplu parintii, intervenind cu rugaminti, invocand propria lor durere in fata unei fiinte care in fata durerii altuia nu face decat sa aiba sentimentul superioritatii sale.
Am si aratat ca vanitatii ii place sa se deghizeze. Spre a-i putea domina pe altii, vanitosii sunt nevoiti sa-i atraga in plasa lor, sa-i fascineze. Sa nu ne lasam deci imediat captati si indusi in eroare de amabilitatea, de gesturile amicale si de avansurile unui om, pentru ca deodata se poate vadi ca sub aceasta masca avem de-a face cu un agresiv care se straduieste sa le impuna celorlalti vointa sa. Caci prima faza a unei asemenea batalii consta tocmai in a-i da adversarului iluzia securitatii si in a-1 imbrobodi atat de bine incat acesta sa renunte la orice spirit de prevedere. in aceasta prima faza, a abordarii prietenesti, poti fi lesne tentat sa crezi ca ai de-a face cu un om animat de sentimentul comuniunii sociale. Dar actul al doilea, care urmeaza, ne arata ca ne-am inselat. Sunt oameni despre care se spune, pe buna dreptate, ca deceptioneaza, ca au doua suflete. De fapt au unul singur, care la inceput se arata amabil, iar in continuare belicos. Aceasta atitudine initial ademenitoare, insinuanta, poate merge atat de departe incat sa devina un fel de capcana de suflete. Acesti oameni lasa impresia unui spirit de sacrificiu nemaipomenit, care aproape de la sine ii poate duce la triumf. Ei pot sa peroreze pe tema celui mai pur umanitarism si aparent sa-1 ilustreze prin fapte. Dar de cele mai multe ori o vor face intr-o maniera atat de demonstrativa incat un cunoscator de oameni va fi prevazator. Un specialist italian in psihologie criminalista spune: „Cand atitudinea ideala a unui om depaseste o anumita masura, cand bunatatea si omenia sa iau forme surprinzatoare, este cazul sa fim cu totul banuitori". Fireste ca se cuvine sa tratam cu prudenta aceasta interpretare, dar nu se poate sa nu recunoastem ca ea este intemeiata din punct de vedere teoretic si practic. Si Goethe imbratiseaza aceasta conceptie in una din epigramele sale venetiene, unde spune:
„La treizeci de ani orice entuziast ma rastigneste.
Dar de indata ce lumea o cunosti, escrocul nu ti se mai pare un sugubat". in general, acest tip de om va fi, de cele mai multe ori, lesne de recunoscut. Nu ne plac linguselile, ele sunt respingatoare si ne punem repede in garda fata de cei care le practica. Ambitiosii ar trebui mai degraba consiliati sa nu mai recurga la asemenea mijloace.
Cunoastem, din prima parte a cartii, situatiile care pot conduce la esecuri in dezvoltarea psihica. Dificultatile de ordin pedagogic constau in aceea ca, in asemenea cazuri, avem de-a face cu copii care au o atitudine agresiva fata de cei din jurul lor. Daca educatorul isi cunoaste indatoririle sale, intemeiate pe logica vietii, nu avem posibilitatea sa facem obligatorie si pentru copil aceasta logica. Singura solutie ar fi sa evitam pe cat posibil situatia conflictuala, cel mai bun lucru fiind acela de a-1 trata pe copil nu ca obiect, ci ca subiect, ca pe un semen cu drepturi absolut egale, ca pe un camarad. Atunci nu s-ar mai intampla atat de usor ca, datorita unui sentiment de oprimare si retractilitate, copiii sa adopte o pozitie agresiva, care in societatea noastra genereaza in chip automat o falsa ambitie care, la randu-i, se amesteca in proportii diferite in toate gandurile, actiunile si trasaturile noastre de caracter, determinand de regula o inasprire a vietii si ducand uneori la cele mai grave complicatii, la esecuri si chiar la prabusirea personalitatii.
Fapt cat se poate de semnificativ, basmele, acele izvoare din care noi toti extragem in primul rand cunostinte despre om, ne ofera o multime de exemple care ne arata ce este vanitatea si ce primejdii ascunde ea. Se cuvine sa mentionam aici in mod deosebit un basm care ne infatiseaza intr-o maniera dramatica manifestarea nestapanita a vanitatii si prabusirea care ii urmeaza in mod automat. Este basmul lui Andersen intitulat Urciorul cu otet. Un pescar arunca inapoi in apa un peste si acesta, in semn de recunostinta,ii ingaduie pescarului sa-si exprime o dorinta. Dorinta i se implineste. Dar nevasta pescarului, o ambitioasa vesnic nemultumita, vrea sa fie ba contesa, ba regina, si chiar Dumnezeu, trimitandu-si mereu barbatul la peste care, la urma, exasperat de ultima dorinta, nici nu mai vrea sa auda de pescar.
Evolutia ambitiei nu cunoaste limite. Este interesant de observat cum, atat in basme, cat si in realitate, in viata psihica infierbantata a vanitosului, ascensiunea aspiratiei catre putere poate ajunge pana la idealul identificarii cu divinitatea. Nu trebuie sa cautam prea indelung ca sa descoperim ca un asemenea om — cum se intampla in cazurile cele mai grave — se comporta ca si cum ar fi Dumnezeu sau i-ar tine acestuia locul, fie concepe deziderate si isi fixeaza scopuri a caror realizare ar urma sa-1 transforme intr-un zeu. Acest fenomen, al aspiratiei la similitudinea cu Dumnezeu, este punctul extrem al tendintei de a depasi limitele propriei personalitati. in zilele noastre faptul este deosebit de frecvent si de manifest. Toate aspiratiile si interesele care se grupeaza in jurul spiritismului si telepatiei tradeaza oameni nerabdatori sa iasa din limitele conditiei umane, care isi atribuie puteri pe care oamenii nu le au, care vor sa se ridice uneori deasupra timpului, ca, de exemplu, atunci cand incearca, dincolo de timp si spatiu, sa intre in legatura cu spiritele celor morti. Daca aprofundam investigatiile noastre, constatam ca o buna parte dintre oameni inclina sa-si asigure cel putin un locsor langa Dumnezeu. Exista inca un mare numar de scoli in care educatia are drept ideal sa-1 faca pe om asemenea lui Dumnezeu. Acesta era, odinioara, idealul suprem al educatiei religioase. Nu ne poate decat ingrozi ceea ce a rezultat de pe urma unei astfel de educatii si se impune sa cautam un ideal mai omenesc. Este insa usor de inteles ca tendinta cu pricina are radacini adanci in fiinta umana. Facand abstractie de temeiurile psihologice, un rol important il are aici faptul ca o mare parte din omenire isi trage primele sale cunostinte despre esenta omului din acele cuvinte ale Bibliei care spun ca omul a fost creat „dupa chipul lui Dumnezeu", ceea ce lasa in sufletul copilului o impresie puternica si adesea plina de grele urmari. Fireste ca Biblia este o opera superba care, de indata ce cineva si-a maturizat intelegerea, va fi citita cu admiratie. Dar daca vrem sa le-o facem cunoscuta copiilor, atunci trebuie sa le oferim cel putin un comentariu adecvat, prin care sa-i invatam sa fie modesti, sa nu-si atribuie nici un fel de forta magica si sa nu creada ca totul si toate li se pot supune pentru ca ei ar fi, chipurile, creati dupa chipul lui Dumnezeu.
inrudit indeaproape cu aceasta sete de divinizare si foarte raspandit este idealul descris in basmul Tara trantorilor, unde toate dorintele ajung sa se indeplineasca. Desigur, copiii nu cred aproape niciodata ca asemenea imagini de poveste ar reprezenta realitatea. Dar daca ne gandim la interesul nemarginit al copiilor pentru magie, este in afara de orice indoiala ca ei vor fi cel putin ispititi sa exploreze mai profund in aceasta directie. Ideea magiei si a influentelor magice asupra altora este foarte puternica si adesea nu e abandonata nici la adanci batranete. intr-un fel, poate ca nici un om nu este scutit de asemenea idei. Ma gandesc, de pilda, la credinta unora ca femeia ar exercita o influenta magica asupra barbatului. Se mai gasesc inca destui barbati care se comporta in asa fel de parca s-ar afla sub inraurirea puterilor magice ale partenerei lor de viata1. Aceasta ne aminteste de vremea cand aceasta credinta era inca mult mai raspandita, cand, sub cele mai neinsemnate pretexte, o femeie risca sa fie acuzata ca este vrajitoare sau zripturoaica, ceea ce a facut ca Europa intreaga sa traiasca un cosmar ce a lasat urme adanci in istoria sa. Caci daca ne gandim ca un milion de femei au cazut jertfa acestei iluzii, atunci nu putem vorbi pur si simplu de rataciri lipsite de importanta, ci le putem compara doar cu procesele Inchizitiei sau cu razboiul mondial.
Pe urmele aspiratiei de a fi asemenea lui Dumnezeu, intalnim fenomenul satisfacerii trebuinteireligioaseintr-un mod abuziv, prin care se cauta multumirea propriei vanitati. Sa ne gandim cat de important este, de exemplu, pentru un om care a suferit un dezastru sufletescsa se poata izola, situandu-se deasupra celorlalti, luand contact cu Dumnezeul sau, dialogand cu el, capabil fiind ca, prin acte pioase si prin rugaciuni, sa orienteze vointa divina pe caile dictate de propria necesitate, putand sta cu Dumnezeu intre patru ochi si simtindu-se astfel in intimitatea lui. Uneori asemenea manifestari se afla foarte departe de ceea ce putem numi religiozitate autentica, producand o impresie de patologic. Asa sunt cei care, de exemplu, declara ca nu pot adormi daca nu au rostit o rugaciune oarecare; caci daca n-ar face-o, s-ar putea intampla ca pe unul de-ai sai aflat departe sa-1 pasca o nenorocire. intelegem sensul acestei palavrageli goale numai daca avem in vedere negativul unei atare comunicari: daca imi rostesc formula, nimic nu i se poate intampla. Este calea pe care un individ poate ajunge lesne sa aiba sentimentul propriei sale dimensiuni magice. Pentru ca el crede ca de fapt a reusit sa impiedice in timp util o nenorocire care il pandea pe cineva! Se poate constata ca si in reveriile lor asemenea oameni depasesc orice limita umana. Ni se dezvaluie gesturi inutile, actiuni care nu determina nici o schimbare in natura lucrurilor, ci se constituie doar in planul imaginatiei, impiedicandu-1 pe autorul lor sa se acomodeze cu realitatea.
in civilizatia noastra un lucru indeplineste un rol pe care, desigur, nu de putine ori il putem percepe ca magic. Este vorba de bani. Multi cred ca avand bani poti face totul si nu este de mirare ca ambitiosii si vanitosii sunt preocupati, intr-un fel sau altul, de bani si avere. Aproape ca s-ar putea crede ca setea de proprietate se intemeiaza pe factori patologici sau rasiali. in realitate nu avem de-a face decat cu fenomenul vanitatii, care il face pe un individ sa adune tot mai mult, pentru a avea in mana ceva din acea mult dorita putere magica si, prin aceasta, sa se simta superior. Unul din acei bogatasi care, desi dispunea, propriu-zis, de destula avere, continua sa alerge dupa bani, dupa un inceput de confuzie mentala a sfarsit prin a marturisi: „Da, stiti, aceasta este tocmai puterea, care ne ademeneste fara incetare". Omul acesta a reusit sa-si constientizeze comportamentul, dar multi nici nu indraznesc sa priveasca inauntrul lor. Posesiunea puterii este azi atat de strans legata de bani si avere, incat multora setea de bogatie si de proprietate li se pare naturala, neobservand ca o multime din cei care vaneaza banii nu sunt pusi in miscare de nimic altceva decat de vanitatea lor.
Sa prezentam, in incheiere, inca un caz, in care vom reintalni toate acele detalii care ne sunt cunoscute si care, in acelasi timp, ne va permite sa examinam mai indeaproape si sa intelegem un alt fenomen care joaca un rol important in ceea ce priveste vanitatea, anume starea de decadere. Este vorba de o pereche de frati; fratele mai mic trecea drept incapabil, pe cand sora sa avea faima unei dotari dintre cele mai stralucite. Cum fratele nu a mai putut sustine concurenta cu ea, a abandonat cursa. inca de la inceput el a fost desconsiderat si, desi acum se incerca sa i se netezeasca drumul, asupra sa apasa greaua povara de a sti ca probabil este un incapabil. Din copilarie i se tot repetase ca sora sa putea invinge cu usurinta dificultatile vietii, in timp ce el era sortit sa faca doar lucruri neinsemnate. Data fiind pozitia mai avantajoasa a surorii sale, lui i s-a dat iluzia unei insuficiente, care nu i se potrivea deloc. Cu aceasta stare de spirit impovaratoare a inceput scoala, unde a evoluat ca un copil orientat spre pesimism, care incerca sa evite cu orice pret dezvaluirea incapacitatii sale. Pe masura ce anii treceau, crestea in el dorinta de a nu fi luat drept un prostanac, ci de a fi tratat ca om matur. inca de pe la 14 ani cauta adesea sa fie in compania adultilor. Un profund sentiment de inferioritate il imboldea mereu sa se intrebe cum sa procedeze ca sa poata juca de-acum rolul unui domn mare. intr-o zi pasii l-au dus in lumea prostitutiei, pe care de atunci n-a mai parasit-o. Cum aceasta era legata de mari cheltuieli si cum grandomania nu-i ingaduia sa ceara bani de la tatal sau, el a ajuns pana acolo incat sa pandeasca ocazia de a sterpeli banii de care avea nevoie. Aceste furturi nu-i pricinuiau nici o remuscare pentru ca, dupa cum declara, i se parea ca procedeaza ca un barbat in toata firea, care are la dispozitie casa de bani a tatalui sau. Aceasta situatie a durat pana in ziua in care, la scoala, s-a vazut amenintat de un grav esec. A-l suferi, ar fi fost o dovada a incapacitatii sale, ceea ce in nici un caz nu putea admite. Iata ce curs au luat lucrurile. El avu brusc mustrari de constiinta, care au sfarsit prin a-l incolti atat de tare incat l-au impiedicat cu totul sa mai studieze. Prin aceasta situatia i s-a atenuat. Caci daca s-ar fi intamplat sa cada la examene, avea o scuza atat pentru sine cat si pentru altii, mustrarile de constiinta tortu-randu-1 in asa masura incat oricine s-ar fi aflat intr-o astfel de situatie nu se putea sa nu esueze. Ceea ce il impiedica, de asemenea, sa studieze era o pronuntata stare de distractie, care il constrangea in permanenta sa se gandeasca la altceva. Asa s-a scurs ziua si a venit noaptea si, obosit, s-a dus la culcare, impacat in constiinta sa ca a vrut sa studieze, pe cand, in realitate, nu se interesase deloc de indatoririle sale. Ceea ce a urmat, 1-a ajutat sa-si joace mai departe rolul. A trebuit sa se scoale cu noaptea-n cap, asa incat toata ziua a fost somnoros si obosit, incapabil sa-si concentreze atentia. Unui om in asemenea stare, gandea el, nu i se putea pretinde sa concureze cu sora mai destoinica. Nu incapacitatea sa era de vina, ci imprejurarile fatale, cainta sa, remuscariie care ii rapisera linistea. El era astfel inarmat pentru orice eventualitate, aparat din toate partile, nimic nu i se putea intampla. Daca esua, avea circumstante atenuante si nimanui nu-i era ingaduit sa afirme ca el ar fi incapabil. Iar daca reusea, ar fi fost o dovada a aptitudinilor pe care nu voiau sa i le recunoasca.
La asemenea acrobatii il instiga pe om vanitatea. Vedem din acest caz pana unde poate ajunge omul, riscand sa decada, numai pentru a evita descoperirea unei asa-zise incapacitati, poate inexistenta. Asemenea complicatii si viraje aduc ambitia si vanitatea in viata unui om, rapindu-i candoarea si placerile cu adevarat omenesti, bucuria de a trai si fericirea. Privind lucrurile mai indeaproape, gasim ca indaratul acestor rataciri nu sta nimic altceva decat o banala greseala.

Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta