h1m20ml
1. Democratie si nimic altceva
2. Cel mai rau dintre toate sistemele, cu exceptia...
3. Dictatura si democratie
4. Stinca credintelor si a dorintelor
5. Romanul unui om care-si arde cartile
6. Patima drepturilor omului
7. Recunoasterea unui sistem de credinta
8. Obligatia individuala de nesupunere

Trebuie sa ne temem de democratie?
1. Democratie si nimic altceva
In limbajul contemporan savant sau popular, ar fi greu de gasit vreun concept expus la mai multe alegorii sau definit intr-un mod mai vag decit democratie .
Este unul dintre acele cuvinte sclipitoare a caror splendoare ne depaseste puterea de patrundere. Nici nu este necesar sa cautam vocabule mai putin obscure sau substitute mai potrivite pentru exprimarea realitatii al carei sens este atit de ferm desemnat. Ce este democratia? Iata o intrebare la care nu exista raspuns. Fiecare o intelege in felul sau, ceea ce nu e rau.
Sustineam, intr-o carte publicata in urma cu citiva ani, Masina de facut zei, ideea ca nu trebuie sa operam o separare intre fapte si valori, un anume lucru putind fi simultan si fapt si valoare. O idee greu de admis de catre logica comuna si de-a dreptul subversiva pentru stiinta aceasta fiind fondata tocmai pe o separare , astfel incit este preferabil sa fie trecuta sub tacere. Continuam spunind ca matricea lor comuna, credinta, are extraordinara putere de a schimba un fapt in valoare si invers, in conditiile in care este insufletit de o pasiune colectiva. Dovada o gasim in alchimia simbolurilor. Din aceasta idee decurge o alta nu mai putin evidenta: ratiunea nu poate fi nici singura justificare, nici singura stapina a vietii noastre publice sau private. Ea nu are forta de a reglementa in mod exclusiv optiunile sau actele noastre. Iata motivul pentru care gresim atunci cind ne ferim de irational, cind il lasam nedefrisat si, pentru a spune astfel, in stare salbatica. Dimpotriva, ar fi necesar sa-l cultivam, sa-l asociem ratiunii in viata publica si privata pentru a-i multiplica puterile si a-i arata sensul. Este cazul, poate, sa fiu mai precis. Lumea conceputa de ratiune da nastere melancoliei, iar cea traita de catre irational, maniei. Nimeni n-ar putea rezista multa vreme fara a trece de la una la alta, fara a se expune riscului nu unei prea mari nebunii (aceasta ar fi, dupa
Socrate, o binecuvintare), ci unei prea mari normalitati, adevaratul nostru blestem. De fapt, de fiecare data cind ratiunea isi depaseste limitele si reuseste sa domine puterile irationalului, se produce un big bang social, chiar daca

nimeni nu l-a prevazut si daca nu este perceput decit mult mai tirziu. Traim atunci sentimentul unei intentii eficace, al unei existente devenita cauza lui.
Natura acestei intentii nu are importanta, principalul este eficacitatea sa. Voi vorbi asadar despre big bang-ul social care metamorfozeaza democratia in valoare, iar evolutia sa in sistem de credinta.
. Cel mai rau dintre toate sistemele, cu exceptia...
Inainte de a aborda esentialul subiectului, sint necesare citeva puneri la punct.
Mai intii, un postulat care nu poate fi decit cel enuntat clar de Winston
Churchill in faimoasa sa butada: Democratia este cel mai rau lucru dintre toate sistemele cu exceptia, bineinteles, a tuturor celorlalte care au fost efectiv incercate . Cum putem intelege acest lucru? Fara indoiala ca pe un postulat al starii de minim: cautarea celui mai mic rau in viata in comun, binele venind ca un adaos. In felul acesta, democratia se opune dictaturii, care se reclama de la postulatul starii de maxim: cautarea celui mai mare bine in viata de toate zilele, raul venind ca o lipsa ceea ce explica contrastul juridic, politic si moral dintre ele. Fiecare isi propune sa optimizeze ceva dar nu acelasi lucru si nu in acelasi sens: o democratie care promite sa fie cel mai mare bine, se impregneaza de dictatura. O dictatura care se prezinta ca cel mai mic rau imita democratia, inainte de a se dezagrega in anarhie singeroasa si catatonica. Descrierea formelor multiple in care s-a manifestat aceasta confuzie de postulate care a pervertit numeroase spirite si a distrus numeroase vieti este o tentativa aproape inevitabila. Un turn Babel al popoarelor in versiune contemporana, iata expresia perfecta a acestei situatii. Singur, popo rul evreu a fost oarecum crutat de confuzie, nu datorita vreunei intuitii extraordinare ci pentru ca, in ceea ce-l priveste, faptul insusi de a exista nu poate fi decit un rau mai mic. Numerosii fii ai sai se numara insa printre arhitectii acestui turn.
In acelasi timp, data fiind nuanta ironica a frazei, postulatul lui Churchill formuleaza democratia ca pe o optiune intre mai multe regimuri posibile, optiune a carei lunga traiectorie nu este cazul sa o reconstituim Atena,
Roma, in Occident si ale carei mize s-au schimbat mereu. Atita doar ca peste tot si intotdeauna, dupa cit se stie si indiferent de denumire, democratia a fost aleasa ca o alternativa disidenta la dictatura, fie sub forma ei tiranica, fie despotica, fie de idolatrizare a unui individ. Niciodata nu a fost resimtita ca o norma de referinta, ci doar ca o solutie de schimb, de regim de tranzitie, ca o carte pe care popoarele o tin in mineca pentru ocaziile faste in care isi iau revansa impotriva asupritorilor. Ori, ceea ce inseamna acelasi lucru, in inter valele care separa doua tiranii, cind oamenii ar putea sa-si manifeste vointa de

a trai, de a-si sacrifica asa-zisele instincte in favoarea inteligentei, de a-si linge ranile imense facute de tirani. Aceasta impresie staruie chiar si in zilele noastre. Citind textele clasice, am impresia ca se vorbeste ca despre o opera si nu ca despre o stare. Sa deschidem, spre exemplificare, opera capitala a lui
Bergson: Cele doua surse ale moralei si religiei, intrucit trateaza chiar aceasta problema. Fara nici cea mai mica ezitare, filosoful prezinta dictatura (adica gruparea umana supusa intru totul unui sef) ca pe un regim rezultind din natura, la care aderam in mod spontan si la care revenim din necesitate, tot asa cum pendulul revine din necesitate la pozitia verticala, in vreme ce democratia nu este decit artificiul care il indeparteaza pentru un anumit timp si pe care l-am descoperit mult mai tirziu in istorie; citez: Care va fi deci, in acest sens precis, regimul sau (al omului) natural? Daca n-ar insemna sa profanam cuvintele grecesti aplicindu-le la o barbarie, am spune ca este monarhic sau oligarhic, probabile ambele simultan . Este insa sigur ca natura masacratoare a indivizilor si, in acelasi timp, generatoare de specii, l-a dorit probabil pe seful necrutator, atita vreme cit a prevazut sefi . Sau, in legatura cu demo cratia: Dintre toate conceptiile politice, este cu adevarat cea mai indepartata de natura . Se intelege de la sine ca trebuie sa vedem in ea doar idealul sau, mai curind, o directie catre care poate fi dirijata omenirea. In primul rind, ea a aparut in lume mai ales ca un protest .
Cine oare nu a intilnit imagini similare, conturate din alte puncte de vedere, pentru a innobila lucrurile comune? Ar fi totusi suficient, cred, sa scormonim putin mai adinc in subsolurile psihicului si ale culturii, pentru a descoperi ca democratia este plasata la nivelul profan, in timp ce dictatura poarta aureola sacrului, sumbra stralucire a unei lumi pline de carisma. Am evocat mai sus secolul nostru prin referinta implicita. Ignoram poate ca optiunea, deci lupta intre democratie si dictatura, i-a erodat substanta, i-a consumat energiile. In rindul maselor, al monumentelor si al religiilor profane, a exhibat forta celei de-a doua impotriva slabiciunilor celei dintii, a propus democratia in locul depravarii si dezordinilor omului si ale dictatorului, intru salvarea sa. Intr-adevar, putine secole au cunoscut o reprezentare simbolica atit de bogata, de chinuita si, in acelasi timp, atit de brutala a acestei optiuni ca secolul nostru. Caci nimeni nu a indraznit sa faca o proba a adevarului din exterminarea omului de catre om.
Mi se va reprosa ca acestea sint observatii emfatice, vagi si banale, din care trebuie sa iesim prin mijloace stiintifice care revin la a repune, printr-o schimbare de termeni, problema raporturilor intre regim politic si societate.
Finalmente, a reduce democratia si dictatura la un fenomen de putere. Cu toate acestea, si o sustin clar, reflexiile de fata nu vizeaza stabilirea unui adevar stiintific, ele sint legate de experienta concreta.

. Dictatura si democratie
Democratia si dictatura sint, cu siguranta, fenomene specifice in orice socie tate. Doar ca, din punct de vedere al experientei concrete, ele sint mai mult decit atit, si tocmai de aceea trebuie sa revenim mereu asupra lor. Or, experienta de reaminteste ca optiunea intre democratie si dictatura a fost si continua sa fie pentru multa lume o optiune limitata la sfera politica sau chiar la cea economica. O limita care apare ca semnificativa pentru cultura si pentru existenta noastra umana. Ea il scindeaza intr-o oarecare masura pe fiecare dintre noi, divizeaza sferele si le face sa fie straine una de cealalta.
Sa spunem ca daca, pe de o parte, in domeniul politicii, al justitiei, etc., se traia in democratie, pe de alta, in domeniul familiei, al religiei, al armatei, al scolii, al stiintei, al relatiilor intre generatii si sexe, si asa mai departe, se putea si chiar trebuia sa se traiasca intr-un regim autoritar. Pe de o parte exista libertatea optiunii, cel putin in principiu, pe de alta, ea era exclusa. Dovada adevarului acestei diviziuni, intr-o experienta concreta, se exprima intr-unul din acele schimburi prestigioase care caracterizeaza o reprezentare completa a omului, a pozitiei sale in lume. Portul uniformei este cel care il sustrage partial legilor comune pentru a-l supune altor reguli de constringere, care il imbraca pentru a trezi spiritul de disciplina si de conformitate fata de un model imperativ. Omniprezent si tutelar, el opereaza distinctia intre spiritul de casta si spiritul civic, intre slujitorul autoritatii si omul liber, gravind in cel dintii credintele obedientei fara limita. Derogarile fata de aceasta obedienta sint supuse unei jurisdictii aparte, ecleziastica sau paternalista.
Ceea ce enunt aici sint evidente si, pentru multi, din fericire, amintiri.
Limitele dincolo de care uniforma este obligatorie contureaza limitele sim bolice ale democratiei. Cum anume se poate recunoaste revenirea in afaceri si la putere a unui regim autoritar? Din cite imi amintesc, intrucit am fost marcat de acest lucru, prin invazia uniformelor pina la stergerea limitelor simbolice, in intregul spatiu al societatii.
Nu am nevoie sa inchid ochii pentru a revedea acele multimi de camasi negre, verzi, brune, rosii, de femei, barbati, copii purtind insignele virstei, sexului sau natiei. Sau acele saluturi ierarhizate, acele coregrafii de gesturi si formule care se imita unele pe altele, formind un adevarat ecou. Tot asa cum, cocotati deasupra multimii, apar, tot in uniforma, cancelari, secretari generali de partide, comisari ai poporului, etc., ca la un bal mascat. Sa inchidem aici paranteza.
Intr-un anume sens, este just sa se spuna ca aceasta democratie scindata si limitata la domeniul politic sau juridic era o democratie formala. Adica o

democratie in cadrul careia toate celelalte relatii sociale, economice, psiho logice, ramineau, practic, supuse unui regim autoritar. Nu ma voi lansa intr-o discutie aprofundata asupra acestui punct si nici in vreo disputa de idei, dat fiind ca toate marile dispute s-au produs deja. Este suficient, pentru moment, sa notez doua lucruri mult mai simple.
De-a lungul celei mai mari parti a acestui secol, democratia si dictatura apar ca o chestiune de optiune intre doua regimuri posibile. Primul, care ne intereseaza in mod deosebit, este deci contestat si contestabil ceea ce inseamna ca se poate pune sub semnul indoielii existenta democratiei, i se poate critica fundamentul sau, dimpotriva se pot aduce dovezi in favoarea ei, dovezi legate de rationalitatea ei intelectuala, de pertinenta morala si de eficacitatea sociala.
Optiunea pentru democratie cuprinde o fractiune bine circumscrisa a vietii publice si a vietii private, astfel incit o mare parte din existenta sociala si individuala ramine subordonata adversarului sau.
Nu stiu daca trecerea de la traditie la modernitate mai preocupa inca stiintele umaniste, insa atunci cind m-am initiat in ele era obligatoriu sa se observe ca fusesera experimentate toate tipurile: de la religie la stiinta, de la magie la rationalitate, de la solidaritate mecanica la cea organica, de la comunitate la societate, de la preistoria societatilor de clasa la istoria socie tatilor fara clase, etc. Trecerea la democratie este rar evocata, astfel incit stiintele umaniste nu pot fi acuzate de partialitate in aceasta privinta si nici de preferinta ostentativa atunci cind zarurile au fost aruncate. Li se intimpla chiar sa sustina, cu totala obiectivitate, ca se poate ajunge mai bine la modernitate prin portile dictaturii decit prin cele ale democratiei. Pe scurt, popoarele trebuie sa prefere o justitie fara libertate unei libertati fara justitie.

Iar daca mi se va spune ca avem astfel o solutie rezonabila, voi raspunde ca este, dimpotriva, sofisticata si fara orizont.
. Stinca credintelor si a dorintelor
Opera capitala a anilor a fost transgresarea frontierelor bine delimitate intre domeniile vietii, ruperea barajelor care stopau democratia pentru a o face sa se raspindeasca aproape peste tot. Sau, macar, sa-i legitimeze nece sitatea! Intr-o aglomeratie de miscari ample si energice, s-a vazut cum, unul cite unul, domeniile vietii au renuntat la propriile interdictii si la privilegiile unei autonomii suverane. Rezultatul a fost multiplicarea si agravarea con flictelor, fie in familie, fie in scoala, fie in raporturile dintre generatii si sexe, etc. In centrul intregii situatii se manifesta ardent protestul impotriva acelor enorme plaje de liniste, a acelor memorii incremenite intr-o postura

imemoriala a acelor complicitati fata de niste discriminari, pe care se considera ca oamenii trebuie sa le accepte ca pe un destin propriu. Caracterul insolit, totusi, al unor asemenea miscari este ca ele nu izbucnesc numai sub forma unor proteste si nemultumiri de suprafata, ci zguduie in profunzime stinca credintelor si a dorintelor. Ele creeaza astfel o insatisfactie vitala, cind aplanata, cind incitata, niciodata insa total remediata. Nu trebuie vazut in aceasta, asa cum inca se mai intimpla, anticiparea unei lumi complet eman cipate, despagubita pentru toate frustrarile si nedreptatile, rezultat al unei progresii lente si imperceptibile. Dimpotriva, ceea ce se produce este o ruptura, conform cu o acceleratie crescinda, tocmai acolo unde nu ne asteptam.
Faptele sint obtuze. Asemenea miscari au incercat mai intii sa antreneze clasa muncitoare ba chiar sa i se substituie in misiunea istorica revolutionara. Au esuat pe un drum fara iesire asupra caruia stau marturie scrierile lui Marcuse.
Numai ca, o data aprinsa flacara revolutionara, ea nu putea fi stinsa la comanda. Vintul unei alte istorii i-a indreptat flacarile catre locurile, protejate pina atunci, ale culturii si astazi, inca, ele continua sa arda sub cenusa. In
Oameni domestici si oameni salbatici, am incercat sa explic aceste miscari care darima frontierele si care nu pot fi numite nici reactionare, nici revolu tionare, ci destelenitoare ale unor forme de viata. Fara sa crute arhitectura institutiilor imemoriale, au incercat sa se substituie, aproape peste tot, princi piului democratiei, ca si celui al autoritatii traditiei primului, cit si traditiei celui de-al doilea. Si aceasta, pentru prima data in istorie, cu un succes cert.
Faptul ca fenomenul s-a produs prin salbaticire, si nu prin altceva, explica caracterul experimental al vietii actuale. Este evident ca dincolo de frontierele specifice ale unui domeniu sau altul, al vietii in comun, ceea ce oscileaza sint insesi structurile culturii si ale personalitatii. Cea mai frecventa intelegere a acestei oscilatii, care atinge familia, scoala, religia, raporturile barbati/femei, etc., consta in a o atribui incertitudinilor inteligentei, falselor manevre ale moralei, faliilor aparute intr-o economie de masa. Ceea ce, fara indoiala, este adevarat. Mentinindu-se, insa, mai aproape de experienta concreta, trebuie sa vedem aici simptomele necunoscute ale unui principiu democratic in drum catre absolut si neputinta ei fata de tot ceea ce este schimbat intr-o lume care este nerabdatoare sa-l aplice. Observatia aceasta nu tine de proba, de proba bilitate sau de improbabilitate, ci apartine observatiilor care trezesc in noi intrebarea ce este de facut? .
. Romanul unui om care-si arde cartile
In memoriile sale, Canetti povesteste ca Auto-da-fé-ul s-a nascut dintr-o imagine care-l obseda: un om care-si da foc la biblioteca si arde in acelasi timp cu propriile-i carti. Canetti a inceput sa scrie acest roman in toamna lui

, intr-o Viena amenintata de apocalipsul din jur, precum un far de mareea in crestere si care lanseaza semnale in toate directiile. Drept care, putem citi astazi romanul unui om care-si arde cartile, se distruge pe sine prin foc, cu presentimentul ca daca nu o face el insusi, vor veni altii care sa le arda si sa-l distruga, strivind in piata publica o intimitate pentru realizarea careia si-a cheltuit intreaga viata. In aceasta privinta, marturia lui Canetti este incisiva:
Mi-a venit in cap, intr-o buna zi, ca lumea nu mai putea fi recreata ca in romanele de pe timpuri, adica din initiativa unui scriitor; lumea se dez integrase si numai avind curajul de a o arata in aceasta dezintegrare se putea obtine o imagine plauzibila a ei . Este indubitabil ca, in strafundurile geniului sau, se instalase ideea ca lumea nu mai putea fi inteleasa de catre un singur individ sau prin raportare la el, asa cum poate ca s-a exprimat fara reticenta
Wittgenstein. Tocmai cel care a implinit, in felul sau, un auto-da-fé, ingro pindu-si prima opera importanta sub cenusa filosofiei germane. In creuzetul istoriei insa, se amesteca multe elemente, iar miscarile evocate putin mai sus au avut partea lor de contributie in directionarea gindirii catre aceeasi raspintie ca si celelalte forme de viata. Caci, finalmente, atunci cind secolul al XVIII-lea a fost adoptat ca ideal, optiunea gindirii trebuia sa se faca in favoarea unei monarhii absolute; or, nu intimplator tara in care a aparut figura monarhului ratiunii absolute, Descartes, a fost Franta, care a inventat monarhia absoluta.
De la Louis XIV ne-a ramas Statul sint eu , de la Descartes Gindesc, deci exist , convins ca afirma puterea unei ratiuni diferita de el si superioara in el.
Eminenta demnitatii stiintei, justetea si autoritatea ei sint garantate prin magia acestei formule. Incepind din acel moment, filosofia nu mai este posibila decit organizata intr-un sistem planetar avind ca soare eul in jurul caruia ideile se rotesc ca niste planete transcendente sau iminente. De la Kant la
Heidegger, ea nu face decit sa reprezinte plastic si sa statueze figura marelui ginditor solitar reflectind asupra universului pentru a-i fixa legile, in mod discretionar. Pina si cel mai neinsemnat om de stiinta sau filosof ii imita gestul si ii incorporeaza spiritul.
Sustin asadar ca aceasta figura isi pierde din ascendentul asupra noastra, ca stiinta si filosofia se impregneaza de principiul democratic. Faptul este evident. El poate fi recunoscut nu pentru ca ar contura o noua filosofie sau o noua stiinta, ci prin aceea ca el infiltreaza in mod irezistibil practica acestora ca si simtul adevarului. Imi voi permite sa evoc rapid doar masura in care, in zilele noastre, referinta la limbaj si la adevarul ideilor este conceputa ca rezultind dintr-o diviziune a efortului lingvistic sau dintr-o negociere in cadrul unei comunitati stiintifice; sau chiar dintr-o comunitate de ginditori, in general, competenta in a determina adevarul sau falsul in domeniul de inves tigatie care ii este propriu. Aceasta trebuie sa fie astfel alcatuita incit fiecarui

membru al comunitatii sa-i fie permis sa avanseze un argument fiind sigur ca va fi ascultat. De la Peirce la Wittgenstein, de la Kuhn la Putman trecind prin Appel si Habermas figura ginditorului izolat, concentrat asupra univer sului, a devenit o piesa de muzeu.
Nimic mai nepotrivit pentru a dovedi aceasta decit schimbarile din definitia artei, a filosofiei sau stiintei carora li se neaga privilegiul exclusiv asupra adevarului, precum si precizia delimitarilor. Cine ar fi banuit asa ceva?
Ierarhizarea stricta, insa, a acestor domenii ale cunoasterii, precum si mono polul la care tinde fiecare, in special stiinta, se deplaseaza, iar faptul se produce in numele unei asa-zise egalitati care determina locul si relatiile.
Aluzia la anarhie din filosofia contemporana nu este gratuita, chiar daca nu este exacta.
Ceea ce vreau sa spun este ca: se incearca substituirea metodei autoritare descrise de filosoful american Peirce, printr-o metoda democratica in materie de ratiune. Argumentele in favoarea acesteia pot fi considerate discutabile, ba chiar intolerabile si nici nu s-ar putea altminteri. Faptul nu reprezinta insa decit un interes relativ fata de semnificatia lor istorica in cadrul unei anumite tendinte singura care ma intereseaza in momentul de fata. As putea simpatiza cu cei care descriu utopia vreunei intoarceri la comunitate sau vreun vis de nihilism. Anything goes, dupa formula lui Feyerabend. Orice democratie, totusi, oscileaza intre acesti doi poli, intre Rousseau si Kropotkin. Lucrurile asemanatoare s-ar fi putut spune, la fel de bine, si despre ginditorul clasic, care este un strain in sensul absolut: el comunica mai bine cu lucrurile decit cu celelalte fiinte umane, cu care nu poate intretine relatii, ci este obligat sa le abstractizeze in lucruri sau animale.
. Patima drepturilor omului
La mijlocul anilor , lumea intreaga a redescoperit drepturile omului. Era vremea societatii permisive, a suspendarii tabuurilor sexuale, a drogurilor psihedelice si a flower children. Totodata, insa, si a manifestarilor impotriva razboiului si a discriminarilor rasiale. Mai are oare cineva nevoia sa consulte cartile sau sa examineze sondajele pentru a sti ca aceste drepturi erau inscrise in Constitutii, inchise in tratatele de drept, dar nu si in spirite, in limbajul comun si chiar si mai putin in obisnuintele individuale? Nu se vorbea despre ele, nu erau citate de mass-media si, cu atit mai putin apareau in gura oamenilor politici. Erau considerate ca suficient de vagi si abstracte pentru a nu se tine seama de ele decit in mod selectiv. Il citez din nou pe Bergson care scrie, in legatura cu ele: Formulele democratice, enuntate initial intr-un spirit de protest, se resimt de propria lor origine. Sint considerate comode

pentru a impiedica, pentru a respinge, pentru a rasturna; este mai putin usor sa scoti din ele o indicatie pozitiva despre ceea ce trebuie facut . Intr-adevar, existau toate motivele posibile pentru a le considera drept niste principii inerte si pentru a le dispretui. Din acest punct de vedere, critica de stinga si opozitia de dreapta s-au intilnit in acelasi sentiment al refuzului. Refuzul drepturilor formale in numele unei realitati viitoare in cazul uneia refuzul pur si simplu al drepturilor, in numele unei realitati existente in cazul celeilalte.
Masele aveau, de altfel, cu atit mai putin posibilitatea de a nu subscrie la acest refuz care le oprima, care facea din ce in ce mai mult apel la datoria lor de a se supune, cu cit maretele discursuri care le punea in miscare ocultau faptul ca aceste mase sint formate din cetateni. Ele se adresau proletarului pentru a denunta drepturile burghezilor sau ale germanului, francezului, arianului pentru a condamna aceste drepturi cosmopolite si liberaliste. Oricit de mari ar fi putut fi indigenta si brutalitatea unor astfel de discursuri, eficacitatea lor nu poate fi pusa la indoiala. Ba chiar cuvintul lor de ordine Datoriile voastre astazi, iar drepturile, miine intoxica zeitgeist-ul.
Un anumit fenomen da acestui refuz al drepturilor omului o semnificatie deosebita. El este de ordin intelectual si practic. Anumiti ginditori, anumite tari din Europa si din America, desi apartin clanului democratic, au justificat si au sustinut dictaturile cele mai violente si mai grosiere. Printr-unul dintre aceste paradoxuri care abunda in stiintele umane, s-a incercat chiar sa se dovedeasca necesitatea unui asemenea regim pentru natiunile recent eliberate, pentru popoarele in curs de dezvoltare si sa se pretinda ca, odata infaptuit acesta, popoarele ar regasi democratia. In cadrul unei astfel de logici, negarea drepturilor omului devine actul obligatoriu al unei istorii care respecta legi stricte, un subterfugiu in plus al ratiunii, menit sa o distruga. Toata lumea va fi de acord ca de aici a rezultat o mizerie radicala, masacre in serie mai trebuie oare evocata Cambodgia? O masa de exasperari si de disperari! Iar popoarele, care astfel au fost lasate prada unei lumi-penitenciar nu au capatat, la sfirsit, nici libertate, nici binele promis.
De aceste lucruri trebuie sa se tina seama pentru a judeca si a intelege in ce masura redescoperirea drepturilor omului reprezinta o adevarata revolutie.
De fapt, singura revolutie culturala a timpului nostru. Imi amintesc un interviu cu Catherine David care era uimita de aceasta noua pasiune pentru acele drepturi numite naturale. Uimitor de normal, daca se tine seama de refuzul despre care am vorbit si despre ideologia prevalenta. I-am raspuns, la rindul meu, ca pasiunea numita se inscrie intr-o viziune in stadio nascenti care ne permite sa gindim in termeni de intrebare naturala si de solutii valabile pentru intreaga specie. In realitate, ea intervine la fiecare pas daca vrem sa ne indepartam de violenta, de o societate si de o civilizatie care isi fac din ea

ratiunea de a fi. Putin dupa aceea s-a confirmat ca drepturile omului repre zentau, de asemenea, singurul garant al unei coexistente pasnice intre doua supraputeri, limbajul minimal in care se mai putea vorbi prin cortina de fier.
Acestea sint observatii vechi, amintiri aproape, dar care trebuie inca aduse in discutie. Cu precadere in ceea ce priveste aceasta impresie, surprinzatoare la prima vedere, insa nu deplasata, conform careia imperativul drepturilor omului s-a afirmat mai mult in Est decit in Vest. Disidentii sint cei care au revendicat din nou calitatea de cetateni, si aceasta dincolo de orice consideratie de clasa si de natiune. Au luat in sens literal dreptul de a opune rezistenta opresiunii si au incercat sa il aplice in mod pozitiv si practic. Dupa cum arata si numele, nesupunerea civila devine mijlocul pasnic de a rupe relatiile cu societatea sovietica, de a rezista represiunilor continue si de a forma o societate marginala aproape fara nici un contact cu cealalta, formata din prizonieri de constiinta . Efectul scrierilor si actiunilor lor a fost exploziv. Cine ar putea asadar sa le nege existenta marturiei sau forta valorilor? Atit marturia cit si valorile se reclama de la drepturile omului, care dobindesc astfel o audienta mondiala. Totul s-a produs intr-un timp foarte scurt, iar numele lui Saharov,
Havel, Walesa, Soljenitin simbolizeaza pregnant metamorfozarea drepturilor abstracte intr-o realitate concreta, un cuvint care s-a facut trup. Sa lasam insa istoricilor, deja la lucru, sarcina de a descilci ghemul evenimentelor care sint la originea acestei adevarate revolutii culturale. Ceea ce este important aici este surpriza Declaratiei Drepturilor Omului, ca o idee-forta pe care nimeni nu o contesta, chiar daca punerea lor in practica poate fi discutata. Ca si responsabilitatea de a le respecta care decurge de aici pentru indivizi, ca si pentru state. Ele au devenit o sursa de legitimitate, deci de credinta, ce se cuvine dovedita in mod riguros si omogen, bineinteles in masura in care oamenii sint capabili s-o faca. Cu asta nu pretind insa ca am devenit mai virtuosi, ci pur si simplu am schimbat virtutile.
. Recunoasterea unui sistem de credinta
Fiecare are momentele sale de incertitudine. Am impresia de a fi spus, in acelasi timp, si prea mult si insuficient. Ba chiar de a fi ingaduitor fata de o realitate asupra careia marii inchizitori au un punct de vedere sever si infle xibil. In pofida transantei lor luciditati, pina in prezent s-au inselat si anume, nu asa cum li s-ar putea reprosa in ceea ce gindesc despre realitate, ci in legatura cu chiar realitatea pe care o gindesc. La drept vorbind, cele doua lucruri pe care vroiam sa le pun in evidenta, facind acest inventar sint:
Difuziunea principiului democratic in toate sferele existentei, pina la si inclusiv cunoastere.

Mutatia Declaratiei Drepturilor Omului este de reprezentare culturala a lumii noastre. In aceste sens, faptul ca ceva sau altceva este un drept sau ca ceva anume trebuie facut nu constituie o declaratie. Este, mai curind, o imagine a modului in care drepturile si actele trebuie asociate unele cu altele si a efectelor lor asupra vietii in comun. Pentru cine nu vrea sa nutreasca sperante desarte, o astfel de reprezentare apare ca o iluzie. O iluzie care insa determina relatiile dintre oameni si practicile lor si fara de care nici unele nici altele nu mai au sens de acum inainte.
Ansamblul este complet inconstant, nu insa arbitrar. Sau, mai bine spus, nu apare ca atare, ceea ce il face sa degajeze un caracter de realitate necesara.
Am aminat deja prea mult prima concluzie pe care ar fi trebuit sa o enunt.
Afirmind asadar ca democratia este cel mai rau dintre regimuri cu exceptia tuturor celorlalte, Winston Churchill ne semnaleaza o optiune pe care o putem aprecia la intreaga sa valoare. El lasa, in acelasi timp, sa se inteleaga ca nu exista, de fapt, alternativa. Intrucit, chiar daca este in minoritate in societatile noastre, ea se constituie in referinta si le traseaza orizontul. Reprezentarea care se desprinde din Declaratia Drepturilor Omului nu este a unui protest impotriva abuzurilor, ci a afirmarii unei politici si a unei morale pentru timpurile noastre. Se pare ca a survenit ceva ireversibil si general; democratia apare de acum inainte in cultura noastra fara nici o alternativa. Subzista, neindoielnic, tiraniile, nostalgiile dictaturii si simulacrele de democratie chiar in numar mare.
Totusi, asa cum stie fiecare, acestea sint lipsite de legitimitate deplina sau macar de sprijin de durata. Sa ne intelegem: nu sustin nicidecum ca nu exista alternative in democratie, ca nu trebuie sa adoptam o forma sau alta, ci ca nu exista alternativa viabila fata de democratie. Trebuie subliniat ca este vorba de o definitie elementara a credintei in ipostaza de reprezentare chiar o institutie simbolica, ce este si se concepe ca unica. In aceasta imprejurare, ea devine o forta de actiune materiala, in cadrul careia se reunesc energiile si se formeaza consensul tuturor. Ceea ce o face sa-si piarda calitatile logice inerente ideilor este faptul ca este perceputa ca o constructie a gindirii careia trebuie sa i se verifice argumentele, care trebuie sa ia valoarea de adevarat sau fals . Pe de alta parte, este avantajos sa fie identificata cu realitatea, asa cum scrie
Ortega y Gasset ceea ce nu vrea sa spuna ca intr-adevar se considera o credinta identica cu realitatea (chiar daca asa este uneori cazul in practica!).
Mai curind ca ea nu se discuta, fiind la adapost de argumente sau contra argumente care ar putea sa o puna din nou la indoiala, cel putin o anume perioada de timp. Sustrasa dezbaterilor si controverselor, o credinta este plasata deasupra tuturor reprezentarilor data fiind calitatea de obiect public.
Faptul ii modifica natura si ii da o pondere quasi-religioasa. N-as putea spune

ca este interzis sa fie criticata, ci doar ca ea devine asa cum este cazul democratiei o forma mentis irevocabila si irezistibila atita timp cit are un sens. Am putea tot atit de bine sa o numim inconstienta. Este impregnata de un ce neconditionat fata de care fiecare individ este dispus sa sacrifice multe lucruri, chiar pe cele esentiale. Continuind aceasta reflexie, putem deduce ca isi pierde fondul rational situatie care ar putea justifica cele mai grave dubii in legatura cu destinul ei; in acest sens, ea este depozitara intregii bogatii de idei ivite de-a lungul istoriei.

Cu toate acestea, democratia nu mai este fundamentata pe o vointa de ratiune, ci pe o vointa de credinta, pe acea ciudata facultate pe care o posedam de credo quia absurdum. Dintotdeauna, fara indoiala, a existat o parte de credinta, atita doar ca, in prezent, nimic nu se opune totalei recunoasteri a acestui fapt.
. Obligatia individuala de nesupunere
In calitate de europeni, sintem cei care am facut cea mai complicata istorie a planetei. Nimic nu ar trebui asadar sa ne surprinda. Cu toate acestea, inca nu am gasit cuvintele pentru descrierea acelor valuri de rupturi, a acelui big bang social care taie viata generatiei noastre, ba chiar si continutul, in doua perioade distincte: inainte si dupa sfirsitul dictaturilor. Unii, asa cum este cazul meu, sint supravietuitorii pe care destinul i-a smuls din diferite genocide si in inimile carora n-au ramas decit schije arzinde. Ceilalti sint acei posedati care credeau ca beneficiaza de carisme deosebite in istorie si a caror exorcizare finala in tarile din Est abia incepe. Intr-un anume fel, miracol este recenta inaltare a democratiei in calitate de cultura, de re-ligio, adica de reunire de semnificatii si credinte in jurul unei finalitati superioare, apte sa raspunda vointei noastre de a trai si de a intelege. Ar fi de-a dreptul riscant sa ne pronuntam asupra compozitiei universului pe care il va crea. Insa faptul ca s-a asternut rugina pe majoritatea formelor de viata pe care le vazusem aspirind la un destin mesianic, ne conduce catre judecatile noastre asupra istoriei; iar ca democratia a depasit atitea incercari mortale ale caror rataciri le cunoas tem violenta, criza, inovatie continua pare o promisiune a istoriei.
Putem scurta discutia asupra acestui punct, dat fiind ca valorile, impe rativele de credinta pe care este interzis sa le punem in discutie ale acestei culturi sint extrem de clare. In primul rind, egalitatea. In Biblie, ea apare continuta in ideea ca toti oamenii au fost creati dupa chipul lui Dumnezeu.
Judecarea pacatului nu se face in functie de faptul ca omul este bogat sau sarac, liber sau sclav, ci dupa o regula care il pedepseste sau il recompenseaza

pentru intentiile sale in functie de fapte. Incepind din acel moment, ideea s-a raspindit o data cu Biblia, ulterior in mod independent pina la a deveni o parte fatidica a legilor si relatiilor noastre. Sa lasam la o parte orice duritate logica si orice sentimentalism cu privire la misterul egalitatii. Ceea ce conteaza este ca oamenii au putut sa-l conceapa si ca absenta sa antreneaza revolta, refuzul, disperarea. Putem relua, daca este cazul, enuntarea acestei credinte, in termenii filosofului american Putman:
) Exista ceva anume specific fiintelor umane, un aspect al unei semnificatii morale incomparabile, conform caruia toti oamenii sint egali, oricit de inegale le-ar fi talentele, operele, contributiile sociale, etc. Acesta este motivul incontestabil pentru care cu totii au drepturi si merita respect, inclusiv oropsitii vietii, paria, indivizii de la care societate poate astepta cel mai putin.
Al doilea imperativ de credinta este cel al unei libertati de a invoca cerul . Ceea ce revine la a evoca obligatia fiecaruia la nesupunere, prezenta intr-o acceptiune sau alta in Declaratia Drepturilor Omului. Nu se poate nega faptul ca oamenii au suferit dintotdeauna de o interdictie fata de nesupunere, de aceasta cenzura care ii determina sa se supuna, sa accepte orice represiune ca just si dorita, ba chiar sa dea o valoare sacra stigmatelor umilintei. Merita insistat asupra faptului ca aceasta interdictie se afla astfel rasturnata, ca cenzura devine nelegitima fara a implica ideea de rebeliune sau de subversiune.
Insa asa cum au formulat Spinoza, si apoi Locke, oamenii lipsiti de drepturi, supusi tiraniei unui individ sau a majoritatii, au libertatea de a invoca cerul , adica de a se revolta, de a declara razboi propriului lor guvern daca isi considera cauza drept legitima. Sint chiar condusi fara sa-si dea seama la a o face, caci a renunta la acest drept inseamna a renunta la orice drept. Nu tin sa enumar toate antecedentele acestui al doilea imperativ de credinta.
) Nici un om nu poate renunta la dreptul de a invoca cerul , nici prin forta, nici in mod liber consimtit.
Daca minoritatile, sectele si disidentele sint atit de numeroase, daca ele reprezinta unul dintre momentele cele mai spinoase in democratie, este din cauza ca ele pot fi descurajate, insa nu pot fi nici reprimate, nici suprimate. In mod virtual, ele sint suscitate de orice problema caci, dupa cum citeaza
Robert Dahl: In democratic countries there is a minority view or virtually every public issue (otherwise it couldn t be an issue) . In acest sens, cultura care ne corespunde ar fi o cultura de disentiment in care primeaza critica, dezacordul, rezistenta si tot ceea ce este special. Recursul la disentiment nu trebuie sa fie considerat ca un semn de anarhie sau de rebeliune chiar daca aceasta tentatie este constanta. Ci ca o respectare obisnuita si reiterata a acestui imperativ de credinta, dovada adusa ca nu s-a renuntat al libertatea de a invoca cerul .

O data in plus, nu subestimez importanta reflexiei si a muncii stiintifice in domeniu, ba dimpotriva. Consider ca o reflexie antropologica si o munca stiintifica ne sint necesare atunci cind consideram democratia din acest punct de vedere. Bineinteles atunci cind spun ca ne sint necesare, inteleg ca ele nu sint emancipate de o traditie care nu se va mai prezenta si a carei revenire nu ar fi, in orice caz, capabila sa restabileasca o existenta umana. Oricum s-ar pune problema, am impresia ca disidentii din Europa de Est au exprimat cu putere un al treilea imperativ de credinta:
) Fiecare trebuie sa contribuie la viata in adevar comuna. Am intilnit expresia viata in adevar la Havel, o regasim insa sub alte forme la Saharov,
Michnik, Kuron. S-ar putea spune ca ea indica faptul cel mai frapant din intreaga cultura totalitara. Anume nevoia de a legitima secretul, disimularea, aluzia. Asadar, viata in minciuna care le permite sa intretina puterea conceputa ca infailibilitate si ca magie eficace. Ea este, dupa cum scria Havel, aproape inradacinata ca alibi in ordinea umana . Fata de aceasta, viata in adevar pare a fi inscrisa in structura vietii ca minciuna ca o alternativa reprimata, ca o intentie autentica, si careia viata in minciuna ii da un raspuns neautentic. Este vorba de o notiune obscura insa teribil de reve latoare . Ea presupune desigur o plenitudine a vietii publice si o autenticitate de intentie care nu tolereaza nici secretul (marca totalitarismului sovietic), nici gindurile ascunse. Exigenta, insa, de a trai in adevar introduce o tensiune ascetica si o vointa de transparenta nemaiintilnite. In aceasta consta germenele unei etici democratice, care asociaza notiunea de fericire cu cea de adevar. Se poate spune ca al treilea imperativ de credinta trebuie sa fie utilizat pentru a-l interpreta pe al doilea. Cu alte cuvinte, libertatea fiecarei persoane de a evoca cerul este tocmai o posibilitate de a trai in adevar. Fara indoiala, putem sa ne gindim ca ideea in sine este o eroare; ca nu exista nici un aspect al vietii in comun care sa se poata fundamenta pe ea ceea ce ar insemna negarea posibilitatii unei astfel de etici. Puteti observa, totusi, ca aceasta exigenta a unei vieti in adevar se face astazi simtita in politica, in religie, acolo unde nu se mai accepta ca virtutile publice sa compenseze viata parti culara. Chiar daca papa Ioan Paul al II-lea contesta faptul ca Biserica ar fi o democratie, cea dintii nu va putea sa se sustraga celei de-a doua. Vom vedea, cu siguranta aceasta exigenta manifestindu-se in domeniul intelectual, in care viata in minciuna imbraca un caracter mai scandalos decit oriunde.
Pe linga aceasta, exista argumente sigure pentru a considera ca nici un sistem de credinta nu subzista, nu se transmite de la o generatie la alta, daca nu se incarneaza in psihicul fiecarui individ. In orice cultura elaborata, exista o structura a personalitatii care isi asuma imperativele, valorile de rau si de bun, conduitele adecvate de ordine sau de dezordine ale acesteia. Si aceasta,

indiferent care ar fi acceptiunea pe care intelegem sa o dam personalitatii in termeni de sociologie si de psihologie. Este totusi simptomatic faptul ca noi cunoastem mai bine si practicam in mod mai convenabil personalitatea auto ritara care corespunde unui sistem de credinta si de familie coerent. In aceasta privinta, reflectiile lui Adorno si Reich isi pastreaza semnificatia nestirbita.
Trebuie, insa, sa observam si ca majoritatea conceptiilor noastre despre psihic, sau macar cele mai marcante, inclusiv psihanaliza si behaviorismul, sint asociate unei structuri autoritare. Oricind se va gasi o modalitate de a recuza aceasta afirmatie brutala care nu urmareste polemica. Ceea ce ramine este ca inca avem de descoperit ce inseamna o personalitate democratica si care poate fi structura ei psihica intima. Sintem inca in etapa de tatonare, de schitare a figurilor. Trebuie insa sa vedem ca, daca nu reusim, amenintarea ramine in noi. Nu serveste la nimic sa ne plingem sau sa ne revoltam. Ceea ce s-a intimplat deja inca poate sa se mai intimple.
Este necesar sa conchidem? Putem spune ca am transcris un fel de vis sau ca am reunit locurile comune. Si asa mai departe. Ei bine, chiar asa si este.