m4c17co
Alfred Schütz : Educatia si constructia lumii sociale ca lume a sensului comun
In scopul delimitarii obiectului sociologiei de cel al altor stiinte, Durkheim si Parsons porneau de la postulatul existentei unei realitati sociale sui-generis, ordonata in conformitate cu un sistem obiectiv de valori-nor me-reguli concretizat intr-un ansamblu de roluri sociale. O realitate care se impune cercetatorului ca datum si care, din punctul de vedere al constituirii ei, este non-problematica. Singurele probleme sint cele ale explicarii modu lui in care individul este plasat/integrat in structurile date, intrucit de aici rezulta regularitatea, coerenta, stabilitatea comportamentelor. Solutia pro blemei consta in interiorizarea/internalizarea, pe parcursul procesului de socializare/educatie, a sistemului dat, obiectiv de valori-norme-reguli in structurile subiectului. De la postularea unui principiu al disocierii se ajun ge, astfel, la afirmarea identitatii intre societate si individ. In calitate de proces de creare a personalitatii sociale sau, pentru a utiliza expresia lui
Daniel Bertaux s1993t, in calitate de proces de productie antroponomica , educatia apare, in acest context teoretic, ca element constitutiv al socialului.
Alfred Schütz (1899-1959) 1 si, in continuarea conceptiei sale, ceilalti reprezentanti ai fenomenologiei sociologice, pornesc de acolo unde socio logia functionalista se opreste. Este dincolo de orice indoiala ca societatea se prezinta oricaruia dintre membrii sai iar, inainte de a fi cercetator, omul de stiinta este un membru obisnuit ca un datum, ca realitate obiectiva ordonata. Disocierea societate-individ ni se impune empiric ca evidenta. Numai ca in acelasi mod ni se impune si identitatea lor: pentru oricare dintre indivizii concreti, lumea sociala este, asa cum a observat
Husserl, o realitate experimentata de o constiinta, o lume traita, o lume-viata (Lebenswelt). Rezulta ca a face din integrarea individului in structurile date problema sociologiei inseamna a parcurge numai jumatate din drum. Este nevoie sa intregim traseul afirmind caracterul problematic al acestui datum obiectiv, al acestei realitati sociale sui-generis si sa reformulam una dintre problemele care i-au preocupat cu citeva secole in urma pe reprezentantii filosofiei sociale si filosofiei istoriei, intrebindu-ne:

Cum putem explica obiectivitatea realitatii sociale si caracterul ei ordonat pe care observatia empirica ne obliga sa le acceptam? Sau, pentru a formula aceeasi problema in termenii epistemologiei moderne, cum se constituie realitatea sociala ca obiect al cercetarii?
2) Toate formele naturalismului si empirismului logic accepta pur si simplu ca atare aceasta relatie sociala care constituie obiectul stiintelor sociale. Intersu biectivitatea, interactiunea, intercomunicarea si limbajul sint pur si simplu pre supuse ca fundament non problematizat al acestor teorii. Ele pretind, cu buna credinta, ca cercetatorul in stiintele sociale a rezolvat deja problemele sale fundamentale chiar inainte ca investigatia stiintifica sa inceapa. s...t Postulatul care pretinde sa descrie si sa explice comportamentul uman in termenii observa tiilor senzoriale controlabile se opreste, insa, in fata descrierii si explicarii procesului prin care omul de stiinta B controleaza si verifica rezultatele omului de stiinta A si concluziile pe care acesta din urma le-a formulat sSchütz, 1962, trad. fr., 1987: 71-72t.
Reformularea vechii probleme filosofice nu inseamna a reveni la solutii speculative de tipul teoriei dreptului natural sau a celei a contractului social, ci a permite gindirii pozitive sa inteleaga mecanismul prin care cunoas terea comuna pe care se bazeaza orice experienta umana inclusiv cea a cercetatorului in stiintele sociale construieste realitatea sociala ca lume a semnificatiilor impartasite (a sensului comun) si mecanismele prin care, pornind de la cunoasterea comuna, se constituie cunoasterea stiintifica.
4.1. Obiectul sociologiei: lumea vietii cotidiene
Fascinat de sociologia weberiana, A. Schütz cultiva temele ei principale
(necesitatea ca stiintele sociale sa dezvaluie sensul subiectiv al actiunii spri jinindu-se pe fapte verificabile empiric si elaborind tipuri ideale) pe terenul fenomenologiei husserliene. Rezultatul este spectaculos si are profunde im plicatii in evolutia gindirii sociologice. Fenomenologia stiintelor sociale astfel intemeiata propunea simultan: a) redefinirea obiectului; b) noi so lutii pentru principalele probleme epistemologice; c) o serie de precizari metodologice importante.
Obiectul sociologiei (al stiintelor sociale, in general) este, pentru Schütz, realitatea sociala inteleasa ca Lebenswelt, lumea vietii cotidiene, experimentata de actorii obisnuiti ca lume a semnificatiilor, comuna tuturor, intersubiectiva, naturala si culturala in acelasi timp, care presupune comunicare si limbaj:
1) Scopul principal al stiintelor sociale este acela de a furniza o cunoastere organizata a realitatii sociale. Prin termenul realitate sociala as prefera sa se inteleaga suma totala a obiectelor din interiorul lumii socio-culturale in calitate de obiecte si evenimente experimentate de gindirea curenta a oamenilor care isi traiesc viata cotidiana printre semenii lor si sint legati de acestia prin tot felul de relatii si de interactiuni. Aceasta este lumea obiectelor culturale si a insti tutiilor sociale in care sintem cu totii nascuti, in care trebuie sa ne descurcam si careia trebuie sa-i venim de hac . Noi, actori pe scena sociala, sintem pusi dintr-o data in situatia de a experimenta lumea in care traim simultan ca lume naturala si culturala, nu ca lume privata, ci ca lume intersubiectiva, ceea ce inseamna ca lume comuna noua tuturor, fie data, fie potential accesibila pentru fiecare, iar aceasta implica si comunicarea intre oameni si limbajul sSchütz,
1962, trad. fr., 1987: 71t.
Studiind lumea semnificatiilor pe care obiectele le au pentru actorii obisnuiti, sociologia porneste de la cunoasterea de simt comun , de la modul in care actorul insusi intelege lumea in care traieste. Conceptul de intelegere (Verstehen), central in sociologia comprehensiva initiata de Max
Weber, trebuie interpretat in mai multe acceptiuni: el se refera in primul rind la cunoasterea comuna pe care o poseda actorul cu privire la propria-i actiune; el poate fi, apoi, analizat in calitate de problema epistemologica; in sfirsit, el reprezinta o metoda particulara in stiintele sociale:
3) Identificarea experientei cu observatia senzoriala in general si cu experienta actiunii exterioare in particular s...t exclude mai multe dimensiuni ale realitatii sociale de la orice investigatie posibila s...t. In viata cotidiana si urmind simtul lor comun, oamenii iau cunostinta de aceste diferite dimensiuni ale lumii sociale in care traiesc. In mod cert, aceasta cunoastere este fragmentara, iar aceasta nu doar pentru ca ea se limiteaza la anumite sectoare ale lumii, ci si pentru ca este totodata inconsistenta si comporta toate gradele de claritate si distinctie, de la studiul aprofundat sau cunoastere asupra , cum o numeste W. James, trecind prin cunoasterea prin prezentare sau simpla familiaritate, pina la credinta oarba in lucrurile admise ca atare. Sub acest aspect, exista diferente consi derabile de la un individ la altul si de la un grup la altul. In ciuda tuturor acestor insuficiente, cunoasterea curenta a vietii cotidiene ne permite totusi sa iesim basma curata in relatiile cu semenii, cu obiectele culturale, cu institutiile so ciale, pe scurt cu realitatea sociala. Iar aceasta pentru ca lumea (atit cea naturala, cit si cea sociala) este din capul locului o lume a intersubiectivitatii si deoa rece s...t cunoasterea pe care noi o detinem este socializata in diferite feluri.
Mai mult, lumea sociala este experimentata de la inceput ca lume care are un sens. Eu experimentez corpul Celuilalt nu ca pe un organism, ci ca pe unul dintre semenii mei, comportamentul sau exterior nu ca pe un eveniment in spa tiul-timp al lumii exterioare, ci ca pe o actiune a semenului meu. In principiu, noi stim ce face Celalalt, din ce motiv o face, de ce o face intr-un anumit moment si in anumite circumstante. Aceasta inseamna ca noi experimentam ac tiunea semenilor nostri prin motivele si scopurile ei. In acest fel, noi experi mentam obiectele culturale prin actiunea umana al carei rezultat sint. s...t
Faptul ca in gindirea curenta admitem cunoasterea actuala sau potentiala a sem nificatiei actiunilor umane si a produselor lor este, dupa mine, exact ceea ce cercetatorii in stiintele sociale vor sa exprime atunci cind vorbesc despre inte legere (sau Verstehen) ca despre o tehnica ce permite abordarea activitatilor umane. Verstehen este, deci, inainte de toate nu o metoda utilizata de cerceta torul in stiintele sociale, ci forma experientiala particulara prin care gindirea curenta isi insuseste lumea socio-culturala prin cunoastere. Comprehensiunea nu are nimic comun cu introspectia; ea este rezultatul unui proces de invatare sau de aculturatie exact asa cum simtul comun experimenteaza ceea ce numim lume naturala. In plus, Verstehen nu este in nici un caz o problema particulara a observatorului care nu poate fi controlata prin experientele altor observatori.
Ea e controlabila, cel putin in masura in care perceptiile senzoriale ale unui individ sint controlabile in anumite conditii de catre oricare alt individ s...t.
Totusi, atit adeptii, cit si criticii procesului de comprehensiune admit, si pe buna dreptate, ca Verstehen este subiectiv . Acest termen este, insa, din nefericire, utilizat in acceptiuni diferite. Criticii comprehensiunii o numesc subiectiva pen tru ca ei sustin ca intelegerea motivelor actiunii celuilalt depinde de intuitia personala, incontrolabila si neverificabila a observatorului si se raporteaza la sistemul sau personal de valori. Pentru cercetatorii in stiintele sociale, ca Max
Weber, intelegerea este subiectiva intrucit scopul sau este acela de a arata ce anume vrea sa spuna actorul insusi prin actiunea sa, in comparatie cu semni ficatia pe care aceasta actiune o are pentru partenerul sau sau pentru un obser vator exterior s...t. Intreaga discutie este afectata de faptul ca nu s-a facut o distinctie clara intre Verstehen 1) ca forma experientiala a cunoasterii curente a activitatilor umane; 2) ca problema epistemologica; 3) ca metoda particulara in stiintele sociale sSchütz, 1962, trad. fr., 1987: 75-76t.
Daca sociologia faptului social (Durkheim) impunea ruptura cercetato rului de notiunile cunoasterii comune (prenotiuni), ca pe una dintre regulile metodologice, ca pe o conditie a stiintificitatii, sociologia fenomenologica postuleaza, dimpotriva, nevoia unei continuitati intre cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica. Considerind notiunile comune constructii de gra dul intii , conceptele sociologiei stiintifice nu sint altceva decit constructii de gradul al doilea , edificate pe fundamentul primelor. Aceasta nu inseam na o renuntare la caracterul stiintific al demersului cognitiv; dimpotriva, unul dintre criteriile stiintificitatii este adecvarea metodei la specificul obiectului, iar specificul obiectului sociologiei consta, intre altele (istori citate, singularitate), in faptul de a fi un obiect cultural, care are intotdeauna o semnificatie. Spre deosebire de obiectul stiintelor naturii, obiectul pe care il are in vedere cercetatorul in stiintele sociale este intotdeauna un subiect care atribuie semnificatii (un actor); reflexivitatea este, astfel, constitutiva acestui obiect (socialului). Rezulta ca tocmai continuitatea intre cunoasterea comuna si cunoasterea stintifica reprezinta una dintre conditiile sine qua non ale stiintificitatii cunoasterii sociologice. Pentru a fi stiinta pe deplin legitima, sociologia nu are nevoie sa imite stiintele naturii, preluindu-i metodele si instrumentele, ci, dimpotriva, sa-si construiasca propriile-i metode si instrumente:
Aceasta conceptie pune in lumina o serie de probleme metodologice specifice stiintelor sociale. Inainte de toate, se pare ca presupozitia conform careia se ajunge la o cunoastere demna de incredere in stiintele sociale adoptind in mod strict principiile de elaborare a conceptelor si teoriei care predomina in stiintele naturii este inconsistenta prin ea insasi. Chiar daca o teorie poate fi construita pe astfel de principii, de exemplu in forma unui behaviorism rafinat la maximum iar aceasta este, cu siguranta, posibil de imaginat ea nu ne va spune nimic despre realitatea sociala asa cum este ea experimentata de oameni in viata lor cotidiana s...t. Pe de alta parte, o teorie care urmareste sa explice realitatea sociala, trebuie sa-si construiasca dispozitive specifice, straine stiintelor naturii, pentru a fi in acord cu experienta curenta a lumii sociale. Cel putin asa au procedat stiintele teoretice care abordeaza probleme ale umanului economia, sociologia, stiintele juridice, lingvistica, antropologia culturala etc.
Aceasta situatie este datorata faptului ca exista o diferenta esentiala intre struc tura obiectelor gindirii sau a structurilor mentale constituite in stiintele sociale si structura celor constituite in stiintele naturii. In cazul stiintelor naturii defi nirea cimpului de observatie, determinarea faptelor din acest cimp, a datelor si evenimentelor care sint pertinente pentru problema studiata sau pentru scopul stiintific urmarit nu depind decit de cercetator. Nici faptele si evenimentele nu sint pre-selectionate si nici cimpul de observatie nu este pre-interpretat. Lumea naturii, asa cum este explorata de cercetorul in stiintele naturii, nu semnifica nimic pentru molecule, atomi si electroni. Dimpotriva, cimpul de observatie al cercetatorului in stiintele sociale realitatea sociala are o semnificatie speci fica si o structura pertinenta pentru fiintele umane care traiesc, actioneaza si gindesc in interiorul sau. Printr-o serie de constructii de simt comun, ele au pre-selectionat si pre-interpretat aceasta lume pe care o experimenteaza ca reali tate a vietii lor cotidiene. Propriile lor obiecte ale gindirii sint cele care le determina comportamentul, motivindu-l. Obiectele gindirii construite de catre cercetatorul in stiintele sociale cu scopul de a surprinde realitatea sociala trebuie sa fie fundamentate pe obiectele gindirii construite de simtul comun al oamenilor care traiesc in mod cotidian in lumea sociala. Astfel, constructiile stiintelor sociale sint, ca sa spunem asa, constructii de gradul al doilea, respectiv con structii din constructiile pe care actorii le ridica pe scena sociala si al caror comportament cercetatorul trebuie sa-l observe si sa-l explice in conformitate cu regulile procedurale ale stiintei sale.
Rezulta ca explorarea principiilor generale potrivit carora omul isi organizeaza experientele in viata cotidiana, si in mod cu totul deosebit acelea ale lumii sociale, este prima sarcina a metodologiei stiintelor sociale sSchütz, 1962, trad. fr., 1987: 78-79t.
4.2. Lumea vietii cotidiene ca realitate culturala
In experienta sa cotidiana, individul se raporteaza cognitiv la lume printr-o atitudine naturala care implica interpretare. Lumea-viata este din capul locului si in permanenta o lume interpretata, prezentindu-se subiectului intr-o tripla ipostaza: 1) ca univers de semnificare, ca ansamblu de obiecte propuse individului pentru interpretare; 2) ca univers de semnificatii deja instituite si fixate in traditii, cutume, obisnuinte etc., univers a carui carac teristica esentiala este istoricitatea intrucit orice obiect cultural (unelte, simboluri, institutii s.a.m.d.) trimite, prin originea si prin semnificatia sa, la activitatea subiectilor umani, este produsul acestei activitati; 3) ca univers de semnificatii pe care activitatea colectiva este pe cale de a le institui si fixa.
Orice interpretare a lumii are la baza o rezerva de cunostinte disponibile constituita prin sedimentarea experientelor trecute, personale sau ale celor lalti (predecesori, contemporani, consociati) si care functioneaza ca schema de referinta pentru experientele actuale. Aceasta face ca obiectele sa nu fie percepute izolat, ci in interiorul unui orizont familiar si organizat, ca ele sa nu fie gindite ca singulare, ci ca apartinind unui tip. Utilizind un alt concept husserlian, se poate spune ca, astfel, cunoasterea comuna se dove deste a fi o constructie a tipicalitatii lumii. Subiectul raporteaza activitatea in curs la un tip de activitate construit pe baza experientei anterioare si ataseaza acestei activitati tipuri de persoane corespunzatoare. Tipificatiile materiale si personale reprezinta instrumentele cu care opereaza cunoas terea comuna.
Orice interpretare este dependenta de situatia biografic determinata in care se afla individul intr-un moment oarecare al vietii sale cotidiene. Situa tia se refera la ansamblul de obiecte fizice si socio-culturale (mediul) pe care subiectul il defineste in maniera sa particulara, gratie activitatii selec tive a constiintei, si in care el ocupa o pozitie, nu numai in termenii spa tiului si timpului fizic sau ai status-rolului sau, ci si in termeni morali si ideologici. Definitia situatiei este biografic determinata in sensul ca ea se constituie istoric, este rezultat al sedimentarii tuturor experientelor umane anterioare organizate in rezerva de cunostinte disponibile. Orice interpretare se efectueaza in limitele unui sistem de pertinenta generat de activitatea selectiva a spiritului uman care face ca obiectele exterioare sa prezinte sau nu interes, sub un aspect sau altul, pentru individ 1. Situatia determinata biografic orienteaza activitatile viitoare, intrucit in ansamblul de tipificatii din care este constituita se afla un evantai limitat de posibilitati, un desen disponibil al acestor activitati. Observind importanta tipificatiilor in orienta rea actiunii, conceptia lui Schütz permite reinterpretarea raportului determi nism (constringere)-libertate. Durkheim semnala faptul ca regulile constring actiunea, ii stabilesc limitele. Schütz releva o a doua fata a medaliei: regula
(tipificatia) reprezinta pentru individ o resursa care ii permite identificarea lumii ca lume familiara si ordonata; rezerva de cunostinte disponibile, cu alte cuvinte ansamblul de reguli cunoscute, constituie sursa libertatii, a puterii individului in raport cu societatea.
Prin interpretare, constiinta creeaza un univers de semnificatii. In raport cu experienta subiectiva, lumea reala este nu un univers neutru, obiectiv in sens pur ontologic, ci un univers semnificativ, o constructie a constiintei.
4.3. Sensul actiunii umane in calitate de produs al cunoasterii comune
Raportul individului cu lumea sociala poate fi exprimat sintetic in cunos cuta teza husserliana potrivit careia constiinta este intentionalitate, fiind totdeauna orientata catre un obiect . Nu exista constiinta decit in calitate de constiinta de ceva, asa cum nu exista obiect social decit in calitate de obiect pentru o constiinta.
Teza intentionalitatii constiintei permite clarificarea notiunii weberiene sens al actiunii. Sensul este rezultat al reflexivitatii constiintei: subiectul poate atribui semnificatii experientelor proprii, in masura in care acestea se constituie in obiecte pentru constiinta. Experienta imediata, care se realizeaza ca o succesiune neintrerupta de momente ce da nastere unui flux al constiintei , exista doar, fara a avea un sens. Ea dobindeste sens abia dupa ce a avut loc. Semnificatia (sensul) este produsul unei experiente tre cute asupra careia constiinta revine pornind de la momentul prezent; ea se poate manifesta, insa, si ca proiect al unei actiuni viitoare.
Putem numi conduite experientele semnificative care apar spontan, fara sa implice vreo intentie din partea subiectului, indiferent daca este vorba despre simplul a gindi , adica despre experiente interioare (conduite impli cite), sau despre simplul a face , adica despre experiente concretizate in acte observabile (conduite explicite).
Atunci cind o conduita este fondata pe un proiect, definit printr-o inten tie si prin anticiparea in plan mental a scopurilor si mijloacelor, ea poate fi numita actiune. O astfel de experienta devine obiect pentru constiinta prin anticipare, iar proiectul se constituie in sens al ei. Intrucit, insa, proiectul este elaborat pornind de la experienta anterioara, semnificatia actiunii are la baza rememorarea acestei experiente. Actiunea indeplinita, rezultatul sau, poate fi numita (numit) act.
Actiunea poate fi implicita, manifestindu-se numai ca proiect, sau expli cita, ca o conduita inserata in lumea exterioara prin miscari corporale. In acest ultim caz, vorbim despre munca. Cu alte cuvinte, munca se defineste ca actiune bazata pe un proiect si care produce prin miscari corporale o situatie (proiectata) in lumea exterioara. Munca reprezinta nucleul lumii vietii cotidiene.
Rezulta ca, intr-o actiune in curs, subiectul este orientat de doua cate gorii de motive: a) motive pentru ca autentic care se refera la experienta trecuta a subiectului si care echivaleaza cu ratiunea, cauza actiunii; b) motive pentru ca (in vederea a) care exprima finalitatea actiunii, se refera la proiectul acesteia. Ambele categorii de motive se refera la faptul ca actiunea in curs este familiara, putind fi incadrata intr-un tip (tipificata).
Conceptul weberian sens al actiunii trimite la aceste doua categorii de motive care orienteaza actorul in actiunea sa:
Atunci cind cercetatorii in stiintele sociale vorbesc despre semnificatia subiecti va pe care actorul o atribuie sau o ataseaza actiunii sale, ei au in minte aceasta intelegere pe care o are actorul cu privire la corelatia intre motivele si scopurile actiunilor sale si situatia sa determinata biografic. Aceasta inseamna ca, strict vorbind, actorul si numai actorul stie ce face, pentru ce face, cind si unde incepe si se termina actiunea sa ss.n. E.S.t sSchütz, 1962, trad. fr.,1987: 80t.
4.4. Realitatea sociala ca lume intersubiectiva
Afirmatia potrivit careia constiinta creeaza, prin interpretare, lumea sociala nu trebuie inteleasa in termenii solipsismului, intrucit, pe de o parte, lumea sociala nu este o lume privata a subiectului, ci una comuna, iar, pe de alta parte, in interiorul acestei lumi, subiectul traieste ca om printre oameni, este legat de ceilalti prin numeroase raporturi sociale, ii intelege si este inteles de ei. Pe scurt, lumea sociala este o lume direct intersubiectiva, o lume in care eul se afla intr-o continua si indestructibila relatie naturala cu un Altul. Asa cum observa Kaj Noschis si Denys de Caprona in postfata editiei franceze a eseurilor lui Schütz s1987t, Celalalt nu se constituie nici printr-o operatie de imperechere cu un eu transcendental, constituit in prealabil ca sfera primordiala , ca in cazul fenomenologiei lui Husserl, nici prin intersanjabilitate in spatiul unui abstract noi , asa cum pro cedeaza J.P. Sartre in L être et la néant; solipsismul este refuzat atit in forma lui transcendentala, cit si in cea practica. Celalalt este construit ca un alter ego: eul este originea si punctul sau de referinta. Aceasta inseamna ca: (1) celalalt este gindit ca subiect, respectiv ca individ capabil de a interpreta lumea; (2) alter ego nu este, totusi, un duplicat al lui ego: in timp ce acesta din urma este inscris in orizontul spatial si temporal al lui hic et nunc (aici si acum), primul se inscrie in teritoriul lui illic et tunc
(acolo si atunci).
Se constituie, in acest fel, patru tipuri de alter ego: (1) consociati, contemporani caracterizati prin comunitate spatiala si temporala pe parcur sul unei relatii directe fata in fata , care traiesc intr-o pura relatie noi , fiecare fiind implicat in biografia celuilalt si percepindu-l pe acesta ca indi vidualitate unica intr-o situatie biografica unica; in orice alta relatie so ciala, Celalalt este perceput ca un individ anonim, ca ilustrare a unui tip;
(2) contemporani, cunoscuti indirect, prin rezultatele activitatii lor; ra portarea eului la ei se efectueaza prin intermediul corelarii unui tip ideal de activitate in curs (activitatea postala, de exemplu), definit prin scop si mijloace, cu un tip ideal personal (tipul functionarului postal), constituite printr-o sinteza (re)cognitiva, respectiv prin interpretarea experientelor an terioare ale subiectului, care permite simultan tipificarea celuilalt si auto -tipificarea; (3) predecesori, cunoscuti indirect prin rezultatele activitatii lor sedimentate in rezerva de cunostinte disponibile si din relatarile unor contemporani sau consociati; (4) succesori, incognoscibili.
Sensul actiunii se construieste in interactiunea tuturor acestor categorii de actori.
4.5. Egocentrismul constitutiv al realitatii sociale
In calitate de lume a culturii (semnificatiilor) si lume intersubiectiva, realitatea sociala (lumea-viata) se caracterizeaza printr-un egocentrism con stitutiv. Ea se organizeaza in jurul unui punct zero identificabil in situatia aici si acum a unui eu oarecare:
Eu, fiinta umana nascuta in aceasta lume si traind in mod naiv aici, sint centrul sau, in situatia istorica a ceea ce pentru mine inseamna aici si acum ; eu sint punctul zero catre care constitutia sa este orientata. Lumea-viata este in pri mul rind o lume semnificativa, iar ea este semnificativa prin si pentru mine sSchütz, 1962, trad. fr.,1987: 186t.
Faptul ca realitatea traita se ordoneaza spatial si temporal in jurul acestui punct zero care este subiectul aici si acum da nastere unor straturi ale realitatii: (1) lumea, actualmente sau potential, la indemina, echivalind cu lumea muncii si a carei experienta constituie pentru individ nucleul reali tatii; (2) lumea celuilalt.
In acelasi timp, subiectul structureaza, prin interpretare, lumea expe rientei sale in provincii (regiuni) limitate de semnificatie (lumea muncii, a experientei religioase, a celei artistice, a artei, a visului s.a.m.d.) definite printr-o serie de trasaturi: a) fiecare are un stil cognitiv particular; b) toate experientele din interiorul aceleiasi provincii sint consistente in sine si com patibile cu celelalte; consistenta si compatibilitatea nu persista decit in interiorul aceluiasi stil cognitiv; in raport cu oricare alt stil cognitiv, expe rientele respective au un aer fictiv, sint inconsistente si incompatibile; c) fie care primeste un accent de realitate specific; d) trecerea de la o provincie la alta nu este posibila decit printr-un soc biografic, constind intr-o modi ficare radicala a experientei. Aceasta inseamna ca individul experimenteaza
(traieste) nu o lume, ci o pluralitate de lumi. Arhetipul experientei il consti tuie lumea vietii cotidiene, respectiv lumea muncii. Interpretarea tuturor celorlalte experiente revine in ultima instanta la raportarea lor la experienta cotidiana a muncii.
Din acest egocentrism constitutiv rezulta ca atitudinea naturala a individului in fata realitatii sociale procedeaza la o suspendare (epoché), diferita de cea postulata in filosofia husserliana prin aceea ca ceea ce este pus intre paranteze nu este increderea in realitatea lumii, ci, dimpotriva, orice indoiala ca lumea ar putea fi altfel decit apare ea in experienta subiec tului. Suspendarea se mentine atita timp cit experienta organizata pe baza atitudinii naturale se desfasoara in termeni familiari, conditionind sedi mentarea tipificatiilor elaborate in interactiunea cotidiana a diferitelor categorii de actori si construirea sensului actiunii.
4.6. Caracterul socializat al cunoasterii comune
Cunoasterea comuna este socializata sub trei aspecte: a) al socializarii structurale; b) al socializarii genetice; c) al distributiei sociale.
Socializarea structurala face ca diferentele de perspectiva intre ego, si tuat hic et nunc, si alter ego, situat illic et tunc, sa fie depasite. Mecanismul consta in constituirea perspectivelor reciproce gratie a doua idealizari (supo zitii): idealizarea intersanjabilitatii punctelor de vedere (ego presupune ca, daca s-ar situa pe pozitia celuilalt, ar privi lucrurile din perspectiva acestuia si ca aceeasi supozitie o face si alter); idealizarea congruentei sistemelor de pertinenta (reusita unei operatiuni impune ca fiecare dintre parteneri sa presupuna ca celalalt procedeaza la o selectie si interpretare a obiectelor identica empiric cu cea proprie). Rezulta o cunoastere comuna tuturor celor care impartasesc acelasi sistem de pertinenta si care se presupune a fi obiectiva si anonima, detasata de orice subiect concret si de orice impre jurare concreta.
Socializarea genetica a cunoasterii se refera la originea ei sociala. O mica parte din cunoasterea de care dispune subiectul isi are originea in experienta sa personala. Restul este furnizat de societate prin intermediul unor predecesori, contemporani sau consociati (autori, profesori, parinti).
Subiectul invata, astfel, sa defineasca mediul in conformitate cu sistemul de tipificatii elaborat de grupul din care face parte, dar si sa construiasca el insusi tipuri de activitati in curs si de persoane, inclusiv sa se auto-tipifice, in acord cu sistemul cognitiv anonim si comun al grupului. Mijlocul tipificat prin care cunoasterea comuna este transmisa dinspre societate catre individ este limbajul natural (vernacular). Fiecare cuvint al acestui limbaj reprezin ta o tipificatie ce indica sistemul de pertinenta dominant in cadrul trupului: obiectul desemnat prezinta pentru grupul lingvistic respectiv suficienta importanta pentru a i se consacra un termen special:
Limbajul vernacular prestiintific poate fi interpretat ca un tezaur de tipuri si caracteristici gata de a fi utilizate si preconstituite, toate izvorite din societate, purtind in ele un orizont deschis de continuturi inca neexplorate sSchütz, 1962, trad. fr., 1987: 20t.
Cunoasterea este distribuita social: ceea ce un individ stie difera de ceea ce stie un altul; in plus, modul in care un individ stie ceea ce stie difera de al celuilalt: ceea ce pentru un individ este cunoastere in pre zenta (cunoastere directa, nemijlocita) pentru un altul reprezinta cunoas tere despre (cunoastere indirecta). Distributia sociala a cunoasterii este subordonata principiului complementaritatii. Din punctul de vedere al moti velor actiunii, ceea ce pentru ego este motiv pentru ca se constituie pen tru partenerul sau in motiv pentru ca .
4.7. Constituirea sensului comun si rationalitatea actiunii
Caracterul cultural, intersubiectiv si socializat al cunoasterii conduce la constituirea sensului (simtului) comun al actiunii. Interactiunea semnificativa cu consociatii, contemporanii, predecesorii si succesorii face ca unele constructii ale cunoasterii comune (tipuri de actiuni si persoane) sa se detaseze de creatorii si de imprejurarile concrete in care au fost elaborate, sa fie obiect al anonimizarii si obiectivarii, transformindu-se intr-un ansam blu de retete si reguli de conduita care constituie rutina vietii cotidiene si care orienteaza activitatea oricarui membru al grupului. Pentru subiectii implicati, aceasta cunoastere exprima ceea ce toata lumea stie, modul de viata considerat natural, normal, bun, just. Aceste constructii anonime si obiective ale cunoasterii comune pot fi, prin repetare, institutionalizate, iar din acest moment apar individului ca exterioare si constringatoare. In pofida acestei aparente, ele ramin, insa, rezultate ale activitatii indivizilor in calitate de conduite culturale, intersubiective si socializate:
Trebuie, totusi, sa pastram in minte faptul ca aceste constructii curente utilizate pentru tipificarea Celuilalt si pentru auto-tipificare sint intr-o larga masura izvo rite din societate si aprobate de aceasta. In interiorul grupului, ansamblul tipu rilor personale si al tipurilor de actiuni in curs este admis (pina la aparitia contra-evidentei) ca un ansamblu de reguli si de retete care s-au dovedit bune pina in acest moment si de la care se asteapta sa fie la fel de bune in viitor. Mai mult, modelul constructiilor tipice este frecvent institutionalizat ca ghid de com portament, garantat prin traditie si obisnuinta, iar uneori chiar prin mijlocul specific al controlului social reprezentat de ordinea legala ss.n., E.S.t sSchütz,
1962, trad. fr., 1987: 25-26t.
Lumea noastra cotidiana este direct o lume intersubiectiva si o lume a culturii.
Ea este intersubiectiva pentru ca noi traim in ea ca oameni printre alti oameni; sintem legati unii de ceilalti prin intermediul unor influente si al muncii impar tasite; noi ii intelegem pe ceilalti si sintem obiect al intelegerii pentru ei. Este vorba de o lume a culturii pentru ca lumea-viata ne apare direct ca un univers de semnificatii, respectiv ca un cadru de semnificare pe care trebuie sa-l inter pretam, si ca un univers al interrelatiilor intre semnificatii instituite de insasi actiunea noastra in lume. Este o lume a culturii, de asemenea, si pentru ca noi sintem intotdeauna constienti de istoricitatea sa, intilnita in traditie si in obis nuit, si susceptibila de a fi examinata, datul care trimite la activitatea noastra sau a celorlalti al carui sediment este ss.n. E.S.t sSchütz, 1987: 186t.
Rationalitatea actiunii cotidiene se defineste in raport cu simtul comun.
Conduitele se desfasoara, in general, in acord cu ansamblul de reguli si de retete socialmente aprobate. Actorul poate, insa, rezolva problemele tipice prin mijloace tipice in mod mecanic, ca urmare a atasamentului personal la model, fara a avea o imagine oarecare a legaturii intre scopuri si mijloace, ori a motivelor actiunii. O astfel de conduita poate fi considerata simtita (de bun simt), dar nu este rationala. Asa cum nu poate fi considerata rationala nici conduita rezonabila a actorului care alege intre mai multe variante posibile una, orientindu-se dupa criteriul acordului ei cu modelele traditio nale sau cu obisnuintele. Actiunea este rationala numai atunci cind subiectul face alegerea pe baza unei perceptii clare a scopurilor, mijloacelor, efectelor secundare, a legaturilor intre acestea. In conditiile in care, in experienta cotidiana, actiunea se deruleaza intr-un cadru cultural si intersubiectiv, cunoasterea comuna nu poate elabora decit tipuri a caror rationalitate este totdeauna partiala si se situeaza la niveluri diferite. O actiune riguros rationala poate fi construita numai la nivelul cunoasterii stiintifice.
4.8. Educatia si constructia obiectului sociologiei
(sensului comun)
Problematica educatiei nu este abordata explicit de A. Schütz. Ea este sub sumata socializarii genetice a cunoasterii comune si ar putea fi definita, in contextul teoretic respectiv, ca activitate tipica prin care actori tipici (educa tori) transmit cunoasterea sociala tipica (stocul de cunostinte disponibile) altor actori tipici (educati). Si, cum aceasta transmitere participa la consti tuirea sensului comun ( ceea ce toata lumea stie ), rezulta ca educatia este implicata in insusi procesul de constituire a tesaturii semantice a societatii.
Conform rationamentului pe care l-am prezentat mai devreme, procesele educative sint constitutive socialului nu numai in calitate de procese de socializare a individului (de interiorizare a ordinii sociale ca datum), ci si in calitate de procese de construire a acestui datum.
Scopul stiintelor sociale consta in elaborarea de tipuri ideale 1. Intrucit, insa, realitatea sociala consta intr-un ansamblu de activitati carora subiectii le ataseaza un sens comun ce poate fi obiectivat in institutii sociale, o cunoastere stiintifica a lumii sociale este posibila doar pornind de la postu latul interpretarii subiective 2. Tipurile ideale de actiuni si de persoane pe care le elaboreaza cercetatorul sint, asa cum am vazut, constructii de gradul al doilea , edificate pe baza tipificatiilor cu care opereaza cunoaste rea comuna. Intre cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica nu exista ruptura, ci continuitate.
Avind o functie constructiva in raport cu cunoasterea comuna (cu sensul comun), educatia are si o functie epistemologica similara: ea este organic implicata in constructia obiectului stiintelor sociale (sociologiei).
Fenomenologia sociologica intemeiata de A. Schütz a constituit una din tre sursele teoretice ale principalelor teorii ale socialului formulate in socio logia contemporana: modelul dramaturgic, etnometodologia si sociologia cognitiva, constructivismul structuralist, teoria structurarii, toate fac trimi tere la sociologia vietii cotidiene si nu pot fi intelese in absenta acestui fundament. Cel mai aproape de Schütz se situeaza, insa, teoria constructiei sociale a realitatii , formulata de doi dintre discipolii sai, Peter Berger si
Thomas Luckmann, teorie care are o importanta deosebita in contextul lucrarii de fata, intrucit ea insista exact asupra rolului educatiei in con structia lumii vietii cotidiene inteleasa ca lume a sensului comun.