Gesturile obscene se presupune a trimite la un in-afara al decentei, 
  la un spatiu izolat, cu granite bine delimitate si, dar mai ales, bine pazite. 
  “ATENTIE! Contine texte pe care unii le pot considera obscene” -; 
  astfel arata un avertisment tot mai des intalnit pe anumite materiale 
  audio. Se vrea ca prin acest avertisment sa se izoleze obscenitatea, el functionand 
  asemeni unui “granicer” vigilent. O simpla reiterare, insa, 
  a unui asemenea gest (text, in exemplul ales) intr-un cadru privat, 
  intim, poate concide cu “trimiterea la plimbare” a determinatiei 
  sale de “obscen”. Sa tarimiti obscenul la plimbare, sa-i 
  acorzi vacanta, acesta frumoasa rezolutie tine de insasi mecanismul de 
  functionare al obscenitatii, de regula si jocul sau. Obscenitatea nu-si este, 
  ca sa spunem asa, suficeinta siesi, ea nu poate sta prin sine, pentru sine; 
  ea este mai degraba un “accesoriu vestimentar” pe care gestul il 
  “imbraca” cu unele ocazii, un apendice de care se poate, totusi, 
  dispensa. Obscenitatea nu se autoinstituie, dimpotriva, ea este instituita -; 
  referentul sau nu poate trimite decat la o exterioritate. Un anume gest 
  nu este pur si simplu obscen, determinarea acesta survenind doar ca urmare a 
  efectului pe care gestul il poate produce asupra unui referent exterior 
  (aspect pe care, dealtfel, incearca sa il sugereze si amintitul 
  avertisment). Si trebuie folosita aici distinctia interior/exterior, intrucat 
  discursul obscen functioneza intr-un dublu registru, constituit pe fundalul 
  unei logici, sa-i spunem, “permisive”. u4r2ri
  I-am auzit recent pe membrii Chippendales insistand asupra faptului ca 
  ceea ce practica ei se chema “arta”. Nu ca as tine acum sa contest 
  acest aspect, dar, cu tot respectu pentru asemenea “manifestari artistice”, 
  as putea imagina nenumarate contexte in care practica lor sa rezoneze 
  cu obscenitatea. Depinde de punctul in care te situezi: in interiorul 
  sau in exteriorul fenomenului. Eu oricum ma aflu in postura alteritatii 
  radicale: din cate stiu eu, accesul barbatilor este interzis la asemenea 
  manifestari artistice. Si iata cum, izoland fenomenul de referentii “nocivi”, 
  se poate naste “marea arta”. A vorbi, totusi, de arta intr-un 
  asemenea context mi se pare pueril -; ma duce cu gandul la copiii 
  mici care inchid ochii si cred ca, prin acesta, au devenit de nevazut. 
  Insa, adoptand un discurs adecvat, se poate “anihila” 
  determinarea de gest obscen: e suficient sa identifici subiectii asupra carora 
  gestul ar putea lasa impresia de obscenitate si sa ii tii la distanta, 
  prin interdictii sau avertismente.
  Daca in cazul gestului functioneaza inca distinctia interior/exterior, 
  acesta isi pierde suflul in fata obscenitatii; daca privind din 
  exterior asupra unui gest mai poti inca vorbi de obscenitate, din interior 
  lucrurile se prezinta cu totul altfel: pe exemplele amintite, baietii de la 
  Chippendales fac arta, iar versurile asupra carora suntem avertizati sunt o 
  manifestare a sinceritatii sau o reflectare a realitatii. Fara a fi deloc vorba 
  aici de un aspect inadecvat -; e pur si simplu logica obscenitatii, o logica 
  lipsita de rigurozitate, in care termenii comporta libertatea de a calca 
  in mod frecvent granita oricaror diferentieri sau delimitari. De aici 
  si imposibilitatea de a o controla. Chiar daca multi ar prefera ca obscenitatea 
  sa fie “inchisa” intr-un compartiment special ( daca 
  exista izolare si/sau neutralizare a celor deviati, de ce n-ar avea loc un gest 
  similar si pentru ceea ce este deviat?), incompabilitatea dintre logica permisiva 
  a obscenitatii si logica riguroasa a dominarii face inutila orice asemenea tentativa. 
  Aceasta din urma logica presupune o localizare exacta a ceea ce ar urma controlat, 
  de unde doar se pot constitui mecanismele de dominare. Ori, o localizare in 
  sensul strict, lipsita de echivoc, e imposibila in cazul obscenitatii.
  Imposibilitatea unei raportari riguroase la obscenitate transpare, de altfel, 
  si din diversele strategii prin care se incearca “punerea ei in 
  lesa”. Exista anumite parti anatomice, de exemplu, despre a caror rostire 
  se poate spune ca reprezinta o obscenitate. Cum e imposibila ignorarea existentei 
  unor atari parti anatomice, se mizeaza pe termeni care, sub diverse pretexte 
  scapa determinarii de obscen. Exista, pentru unul si acelasi semnificat, nenumarati 
  semnificanti, din care unii se pliaza pe determinarea de obscen, in timp 
  ce altii raman straini acesteia. Adica, chiar daca se spune unul si acelasi 
  lucru nu e totuna cu a-l spune explicit sau doar voalat -; in sensul 
  in care intalnim pe anumite materiale audio avertismentul 
  “Atentie! versuri explicite”. Iarasi , obscen nu e ceea ce e numit, 
  obscen este modul in care e numit; obscen nu e semnificatul ci semnificantul. 
  
  E vorba, asadar, de un dublu registru in care functioneaza un discurs 
  obscen, un dublu care , insa, comporta o limita mobila, fluctuanta si 
  , totodata, usor de trecut. Pentru ca obscenitatea este u reflex al pudorii, 
  al decentei si ea se determina nu pornind de la sine ci din afara ei. Ea nu 
  are consistenta proprie.