z2r12rz
1. Natura motivelor
Pana acum am studiat procesele cognitive, cele care ne furnizeaza informatii despre mediul ambiant. in vederea adaptarii, omul reactioneaza in functie de aceste informatii. Totusi, conduita umana nu se poate explica numai prin cunoasterea situatiei, asa cum spera J. Watson cand a pretins sa studiem doar stimulii si reactiile (S-R). Nu e posibila o astfel de psihologie, fiindca la aceiasi stimuli, in exact aceeasi situatie, doua persoane pot reactiona in mod cu totul diferit. La un meci de fotbal, cand se marcheaza un gol, partizanii echipei respective sunt in culmea entuziasmului, pe cand sustinatorii echipei adverse sunt in pragul disperarii. Interesul, motivul principal este acela care determina modul de reactie al persoanei - nu doar situatia, incat formula sintetizand determinismul psihologic este R=f(S,P), in care R este reactia, S - stimulul, iar P este persoana, privita in special din punctul de vedere al motivatiei.
Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esential in declansarea, orientarea si modificarea conduitei, iar motivatia e constituita din ansamblul motivelor, mai bine zis din structurarea tuturor motivelor, intrucat ele nu sunt pe acelasi plan.
Un motiv este o cauza principala a unui comportament. Nu orice cauza este un motiv. O detunatura puternica ne face sa tresarim, ea este cauza reactiei noastre, dar nu spunem ca ar fi „motivul" tresaririi. Motivul este o cauza interna a conduitei noastre.
La baza motivatiei ar sta un principiu din biologie, cel al homeostaziei, potrivit caruia organismele tind sa-si mentina aceeasi stare, un anume echilibru constant, cu toate modificarile mediului. Cand echilibrul este perturbat, atunci fiinta vie reactioneaza in vederea restabilirii lui. Dezechilibrele se traduc pe planul psihic prin aparitia unei trebuinte : nevoia de hrana, de apa, de caldura etc. Trebuinta este tocmai o traire a unei stari de dezechilibru, provocata, de obicei, de o lipsa. Dar nu tot ceea ce retinem ca o necesitate are o cauza nativa. Sunt multe trebuinte formate in cursul existentei: nevoia de a fuma, de a vedea un film, dorinta de a te plimba cu automobilul (dorinta fiind o trebuinta constienta de obiectul ei) etc. Toate acestea se formeaza, fiind produsul experientei, al civilizatiei care, satisfacand unele nevoi, creeaza si altele noi.

Nici ipoteza conform careia motivele si-ar avea sursa intr-un deficit nu se verifica in toate cazurile. De exemplu, soarecii, fara sa fie flamanzi, se plimba si examineaza un labirint gol, activitate ce le poate inlesni invatarea caii de urmat cand se introduce hrana in acel aparat. Apoi cimpanzeii, daca le punem in cusca un zavor mai complicat, nu se lasa pana nu-1 demonteaza in bucati. Montandu-1 din nou si repunandu-1 la indemana lor, sunt in stare sa-1 descompuna de nenumarate ori. in ambele cazuri e vorba de curiozitate, iar in al doilea intervine si impulsul spre manipulare - dar acestea nu provin din nici un deficit.
Charlotte Biihler, studiind copii foarte mici (din primii ani de viata), a constatat la ei, pe langa motive in relatie cu foamea, setea, nevoia de ocrotire, si un activism fara radacini „homeostatice" : a) tendinta de a cunoaste, de a explora mediul inconjurator; b) impulsul spre manipularea obiectelor si chiar c) tendinta care ar urmari „influentarea creatoare a mediului", incercarea de a transforma ceea ce intalneste in jur. Astfel, inca din copilarie, se vadeste tendinta de dominare a mediului, atat de caracteristica speciei umane. Ea este insa efectul unui surplus de energie, nu al unui deficit. Studiile encefalografice arata prezenta unei activitati electrice a creierului chiar si in somnul lent. Exista energie nervoasa ce cauta sa se declanseze.
Evident apare acest fenomen in nuvela lui N. Gogol, Taras Bulba, unde eroul este conducator al unei osti de cazaci (inamici inversunati ai tatarilor, a caror expansiune spre vestul Europei au impiedicat-o). Era pace si Taras Bulba se plictisea; organiza vanatori, facea exercitii militare, dar acestea nu-1 satisfaceau, dorea o infruntare militara autentica. Si atunci, aduna comandantii militari ca sa planuiasca o diversiune, pentru a-i asmuti pe tatari. Apare clara nevoia de tensiune si de actiune violenta, cu mare consum de energie.
Aceasta trebuinta de excitatie, de activitate a reiesit din experientele efectuate inainte de a se lansa in spatiu cosmonautii. Se urmareau efectele unei privari totale de stimulari, situatie ce s-ar putea intalni in zborul din cosmos. Subiectul era imbracat intr-un costum de scafandru, izolat fonic si cufundat in apa la o temperatura aleasa in asa fel, incat sa nu resimta nici cald, nici rece, iar senzatiile tactile nu aveau cum sa se produca (exceptandu-le pe cele discrete si uniforme provocate de imbracaminte). Avand ochii acoperiti si atractia gravitatii fiind anihilata de presiunea apei, privarea senzoriala devenea aproape totala. Or, s-a constatat ca persoana respectiva era foarte incomodata si incepea sa aiba halucinatii penibile. Subiectii preferau sa fie expusi la solicitari care cereau mari eforturi, decat sa repete situatia de privare senzoriala, incat lipsa senzatiilor, a oricarei surse de tensiune este in contradictie cu starea psihica normala si provoaca tulburari. De altfel, sunt multe ocupatii de „timp liber" in care oamenii cauta sa-si cheltuiasca resursele energetice excedentare (de exemplu, alpinismul). Desigur, declansarea unei actiuni este in functie de cunoasterea unei situatii. Dar e o mare greseala sa afirmi, asa cum fac unii psihologi cognitivisti, ca reactiile noastre, comportamentul sunt o functie a proceselor cognitive. Acestea, daca nu exista o tensiune, un impuls corespunzator, nu pot cauza nici o miscare. Dimpotriva, cel putin la copii, apar miscari impulsive, fara nici o legatura cu procesele cognitive.
2. Moduri si varietati de motive
Trebuinta traduce o stare de dezechilibru. Ea da nastere la tendinte (unii prefera termenul sinonim de „impuls") care constau intr-o pornire catre miscare, catre o actiune. Se poate spune chiar ca tendinta este un inceput de miscare, fiindca miograful arata prezenta unei slabe excitatii musculare, cand ea apare. in fapt, tendinta, daca nu intampina un obstacol, declanseaza una sau mai multe miscari. Dar, in acelasi moment, apar mai multe tendinte. Cand sunt contrare, ele se inhiba si actiunea nu are loc (un copil ar intinde mana dupa un obiect interzis de parinti, dar constiinta pedepsei declanseaza un impuls mai puternic si fapta nepermisa nu are loc). in domeniul vietii psihice, cauzele principale sunt finale, vizeaza anumite scopuri. Acestea pot sa fie sau nu constiente. Cand trebuinta este constienta, vorbim de dorinta. Tendinta constienta de scopul ei este denumita „intentie". Dar intre scopul urmarit constient si cel real, care poate fi inconstient, sunt uneori mari deosebiri. Mama vitrega care refuza sa-i cumpere rochii noi fiicei sotului sau, spune la toata lumea (si chiar crede) ca se impotriveste, fiindca nu vrea ca aceasta sa ajunga o fiinta cocheta, adevaratul motiv fiind insa antipatia ei puternica fata de fetita respectiva.
in viata noastra cotidiana, nu ne punem tot timpul probleme referitoare la motivatia celor din jur. Cand conduita este una comuna, obisnuita, nimeni nu se gandeste la motivatie (Peters, P., pp. 32-33): N vine in fiecare zi la serviciu, isi intocmeste lucrarile ce-i revin, apoi pleaca acasa. Nu se pune intrebarea de ce o face. Motivul general este acela de a-si asigura un mijloc de existenta, se mai adauga poate si constiinta unei obligatii fata de familie, supunerea la reguli respectate de toti cei din jur s.a. Ne punem intrebari referitoare la motivatie atunci cand apar comportamente mai putin obisnuite : N vine de obicei cu tramvaiul; azi a venit cu un taxi si imbracat ca pentru o ceremonie solemna. De ce ?
Uneori motivatia se contopeste cu insasi actiunea la care ea da nastere; cand cineva citeste o carte pentru placerea pe care i-o procura sau exploreaza o pestera pentru a-si satisface curiozitatea, vorbim de motivatie intrinseca. Daca insa actiunea desfasurata reprezinta doar un mijloc pentru realizarea unui scop, atunci motivatia ei este extrinseca (elevul care invata ca sa faca placere mamei sale, desi materia respectiva ii displace). in anumite conditii, o motivatie extrinseca poate da nastere uneia intrinseci.
Cand se incearca insa o clasificare detaliata a motivelor, apar dificultati foarte mari, fiindca in cursul dezvoltarii societatii, o data cu perfectionarea uneltelor si cu ameliorarea conditiilor de trai, trebuintele si tendintele s-au diversificat, s-au inmultit considerabil. Astfel a aparut si o problema de natura filosofica : oare civilizatia e in avantajul individului, daca ea multiplica trebuintele? inca din antichitate, Diogene, care dormea intr-un butoi, considera inutile si daunatoare mijloacele de sporire a confortului. Asistand la nenumaratele pretentii ce le poate ridica un tanar care se naste din parinti bogati, te poti intreba daca pozitia filosofului grec n-ar fi totusi justa. insa inmultirea trebuintelor se produce in conditiile in care satisfacerea celor vitale se face astazi mult mai facil decat in mileniile trecute - incat problema e mai complexa decat poate parea.
Pentru psiholog, nu numai numarul mare de trebuinte creeaza probleme, ci si complexitatea modului lor de satisfacere. La inceputul secolului, McDougall, pentru a explica diferite conduite, a sustinut existenta a numeroase instincte. Sub influenta sa a aparut o adevarata moda de a explica fiecare conduita printr-un instinct, prin ereditate. in 1924, un psiholog a examinat 100 de lucrari psihologice publicate in acei ani si a gasit 14.046 actiuni umane justificate prin instincte, prin impulsuri ereditare specifice. Aproape fiecare actiune era explicata printr-o tendinta aparte. Era o abandonare a stiintei, a incercarii de a explica fenomenele. Situatia se poate intelege si prin faptul ca in orice activitate orientata spre un scop, se observa mai multe aspecte, mai multe momente si nu este usor sa stabilesti care este cel esential, dominandu-le si influentandu-le pe celelalte.
Sa luam exemplul instinctului sexual, cu certitudine innascut, dar care implica mai multe momente, mai multe aspecte : tendinta de a intra in vorba cu o persoana de sex contrar, tendinta de comportament amabil, curtenitor, impulsul de a privi nuditati, miscari de apropiere, de proprie dezgolire (exhibitionism), impulsul de unire fizica si de miscari corespunzatoare. Care dintre ele este cel esential? Probabil ultimul mentionat. Celelalte deriva din interferenta acestuia cu situatiile si interdictiile sociale, sunt adaptari ale directiei instinctive in raport cu comportamentul civilizat, invatat. A vedea insa in fiecare actiune un instinct aparte inseamna a nega orice rol al invatarii, al progresului si al complicarii conduitei umane. Asa cum schema constituie o structura permitand o adaptare la conditii similare, tot asa unele tendinte intense se pot diversifica, dand nastere unui comportament plastic, adaptat conditiilor reale din exterior.
incat sunt legitime incercarile de a grupa principalele motive in cateva directii fundamentale. Aceasta a fost preocuparea unui eminent filosof german, din prima jumatate a secolului nostru, si anume Eduard Spranger. El a descris ceea ce e denumit de el Lebensformen - forme de existenta, subliniind motivatiile dominante ce se pot constata, purificand oarecum structurile individuale. Ar fi, dupa Spranger, sase forme fundamentale: a) tipul teoretic, preocupat de cunoasterea adevarului, de studii stiintifice sau filosofice ; b) tipul economic, avid de bani, de bogatie ; c) tipul estetic ce isi inchina viata frumosului din natura si arta; d) tipul social, prietenos, sociabil, preocupat de soarta celor multi, de opere caritabile; e) omul politic, dornic de putere, de a domina pe ceilalti; f) omul religios, orientat catre absolut, catre ceea ce depaseste posibilitatile cunoasterii umane. Aceasta clasificare a avut un mare ecou in psihologia primei jumatati a secolului, ba chiar si dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand G. Allport (impreuna cu P. Vernon si G. Lindzey) a elaborat un chestionar prin care se urmareste stabilirea ponderii celor 6 valori (aspiratii fundamentale) la o persoana. El a obtinut rezultate multumitoare, dar a observat ca tipologia lui Spranger „se aplica cel mai bine la oamenii care au un nivel destul de inalt de educatie si experienta" si ca se neglijeaza „valorile pur senzuale" (Allport, G., p. 453). Deci aceasta clasificare se vadeste a fi incompleta.
Mai cuprinzatoare este cea intocmita de H. Thomae, care vorbeste de „tematicile existentei", preocupari fundamentale, in spatele carora stau motive stabile. Sunt descrise tot sase domenii, dar in cadrul unora sunt indicate mai multe preocupari. Astfel: a) tematica reglativa cuprinde domeniul trebuintelor vitale : de hrana, apa, caldura, adica nevoile de ordin material, care in lumea civilizata depind de bani. Dar sunt incluse aici tematica erotica si frica, preocuparea pentru propria securitate. Credem ca ar trebui adaugate inca doua subteme: 1) agresivitatea - pe care S. Freud o considera un instinct fundamental, ceea ce e discutabil, dar este o motivatie prezenta, de exemplu, in razbunare - si 2) tendinta pastrarii echilibrului sufletesc, mentionata de Charlotte Btihler, A. Maslow s.a. (tentativa de a scapa de o mare tensiune nervoasa provocata de o mare nedreptate ori o nenorocire si care se diminueaza fie printr-un mare efort fizic, fie prin alcool ori, in mod dezastruos, prin droguri). b) tematica integrarii sociale, nevoia de societate, de comunicare, colaborare, tendinta de a ajuta pe cei in dificultate. c) tendinta spre ridicarea sociala: ambitia, dorinta de a depasi pe altii, de a-i conduce. d) activarea existentei, nevoia unei varietati, fuga de monotonie si plictiseala, dorinta de a calatori, a participa la spectacole, „a te distra", de aventura chiar. Aici ar intra si cautarea tensiunii, prezenta, de pilda, la alpinist. e) tematica creativa ori a realizarii de sine: Ea cuprinde nu doar dorinta creatiei pe taramul stiintei ori al artei, dar si nevoia de a fi competent, de a sti multe, de a-ti realiza aptitudinile intr-un domeniu sau altul (si in sport, desigur). f) tematica normativa - referitoare la tendinta supunerii la normele si regulile sociale: ascultarea de parinti, efectuarea stagiului militar, pastrarea convenientelor.
Se observa lesne o gama mult mai larga de motive, aspiratii, doua din ele nefigurand deloc in tipurile lui Spranger (activarea existentei si tematica normativa). Aceste motive sunt aproape toate prezente la orice om, dar nu in aceeasi proportie. La fiecare sunt cateva dominante, iar altele apar extrem de rar si fugitiv. Apoi, in orice activitate mai sustinuta, sunt prezente, de obicei, mai multe motive : un student invata cu sarguinta, dorind sa-si realizeze aptitudinile in profesia de medic. Se mai adauga insa si preocuparea pentru un nivel material ridicat si aspiratia de a face parte dintr-o categorie sociala pretuita, de a corespunde asteptarilor parintilor sau logodnicei, de a-i ajuta pe oamenii in suferinta...
Complexitatea motivatiei umane constituie o deosebire majora fata de animalele I superioare. Un alt aspect diferentiator il constituie distantarea sa de motivatia pur I biologica: gasim interese de ordin moral, estetic si intelectual care pot ocupa un loc I important in preocuparile omului. Apoi factorul cognitiv are o pondere mult mai mare : aprecierea situatiilor, prevederea, planificarea joaca un rol important. in fine, 1 societatea are o influenta majora: opiniile, atitudinile celor din jur, familia, colegii, conducatorii modeleaza dorintele, aspiratiile noii generatii. Rolul mentalitatii grupului social e foarte vizibil in dialogul relatat de un misionar care discuta (la inceputul secolului nostru) cu un indian american:
Misionarul: „Frate, de ce nu mergi intr-un oras mare pentru a lucra intr-o uzina ? "
Indianul: „Si ce va fi daca lucrez ? " - „Ai bani si poti avea multe." - „Ei, si ?" -„Poti ajunge sef, ai multi bani, poti fi chiar director." - „Ei, si ce? " - „Poti ajunge sa ai atat de multi bani, incat sa nu mai ai nevoie sa muncesti! " - „Dar, om cu fata palida, este tocmai ceea ce fac acum! De ce sa-mi fac atatea griji pentru ca sa ajung la ceea ce fac acum ? Omul alb are in pieptul sau un ocean in miscare, pe cand noi ceilalti, indienii, noi privim stelele si visam la ele."
Desi replicile misionarului n-au fost prea adecvate, mentalitatea indianului reiese | clar. Pe el nu-1 interesa deloc confortul, ca sa faca eforturi mari. Acest fel de a vedea constituie unul din factorii care explica de ce indienii au ramas la periferia civilizatiei americane.
in cele ce urmeaza, vom analiza mai amanuntit cateva din motivele principale ale activitatii umane.
3. Foamea si setea
A. a) Foamea si setea sunt trebuinte homeostatice, provenind din deficite materiale inregistrate de organism. Care este mecanismul declansarii foamei? Cele mai evidente semnale ale foamei sunt senzatiile legate de stomac : senzatia de gol si contractiile sale. Introducandu-se un balon in stomac, s-au putut inregistra miscarile stomacului gol; ele concorda cu senzatiile neplacute, dureroase de foame. Dar, taindu-se nervii stomacului (la soareci), comportamentul specific foamei totusi a reaparut.
Senzatile inregistrate de mucoasele gurii au si ele un rol: operand esofagul unui caine in asa fel incat hrana sa se scurga in afara, fara sa ajunga in stomac, cainele hranit a dat semne ca s-a saturat. Satietatea apare insa si cand hrana este introdusa direct in stomac, fara a trece prin cavitatea bucala. Rolul esential par a-1 avea anumiti centri localizati in hipotalamus; excitarea lor electrica (folosindu-se microelectrozi) provoaca senzatii si un evident comportament de foame. Alaturi de acestia, exista centrii care, fiind excitati, declanseaza impresia si reactiile de satietate (soarecii foarte flamanzi se linistesc si nu mai consuma hrana). Dar in mod natural ce excitanti stimuleaza in mod specific acesti centri? Desigur compozitia sangelui, chimismul sau. Probabil combinatia de glucoza, acizi grasi si aminoacizi. Chestiunea nu e insa simpla, fiindca diabeticii, care au exces de glucoza in sange, sunt mereu flamanzi. Pofta de mancare poate fi insa trezita si prin anume senzatii olfactive si gustative (de aici rolul aperitivului). O influenta au si obisnuintele: daca servim masa mereu la aceeasi ora, dupa un timp ni se face foame la ora fixa.
Foamea are si un aspect calitativ. in primul an de viata, un copil pus in situatia de a alege intre ulei, miere, vin si lapte, prefera laptele. Mai multor copii de varsta prescolara li s-au pus la indemana tot felul de alimente continand hidrati de carbon (fainoase, dulciuri), grasimi, proteine (carne, branzeturi), fructe si legume. Erau disponibile astfel toate principiile alimentare de baza. Copiii au fost lasati liberi sa manance ce vor. Initial, toate felurile de mancare au fost cantarite precis. Dupa cateva zile, cantarind totul si stabilindu-se astfel ce s-a consumat, a rezultat ca proportia de alimente dorite de copii era foarte apropiata de ceea ce stabileste dietetica a fi optimul alimentar pentru bunastarea organismului. Deci poftele noastre corespund calitativ cerintelor trupului. Mecanismul fiziologic este insa necunoscut. Sunt modificari ale mediului intern care influenteaza dorintele alimentare.
Daca raporturile dintre principiile alimentare necesare bunastarii organismului nostru sunt probabil aceleasi pentru intreaga specie umana, gusturile alimentare difera mult de la un popor la altul. Pentru chinezi, laptele de vaca este necomestibil, dar ouale clocite sunt o delicatesa, ceea ce nu se potriveste cu preferintele europenilor. Exista apoi diferente individuale in ce priveste cantitatea (un om de 100 de kilograme va consuma mai mult decat unul care cantareste doar 60), cat si calitatea. Si atitudinea fata de bucatele servite de o gazda difera in functie de patura sociala, de educatie: unii considera ca e frumos sa mananci foarte putin si sa faci mofturi, pe cand pentru altii e politicos sa mananci cu pofta si sa lauzi cu convingere felurile servite.
Comportamentul de hranire este influentat si de ambianta. Pana si la soareci s-a observat o dependenta a consumului nu numai de cantitatea alimentelor oferite, ci si de modul de iluminare sau de coloritul recipientelor. Pentru o buna digestie se recomanda: masa la ora fixa, o ambianta placuta, dispozitie vesela si un ritm moderat de alimentare. Familiile care gasesc in dejun un prilej pentru a-si disputa neintelegerile, membrii lor iritandu-se reciproc, isi favorizeaza bolile de stomac. b) S-au facut multe cercetari privind efectele privarii de hrana. La animale s-a examinat efectul privarii de mancare asupra performantelor motorii: sa apese pe o clapa, sa alerge pe un tambur sau sa paseasca intr-o zona aflata sub tensiune electrica. Rezultatele indica o crestere a activitatii motorii spontane si a explorarii unui labirint necunoscut. Miscarile sunt mai rapide, se manifesta o mai mare rezistenta la stingere (o incercare reusita o data se repeta foarte mult). in ce priveste influenta foamei asupra invatarii, studiile nu sunt prea concludente. Motivatia intensa pare a grabi gasirea solutiei, dar nu contribuie la memorarea ei.
Un experiment de durata a fost realizat si pe subiecti umani la Minnesota (Weinert, F. in Handbuch, 1965, pp. 490-493), cu consimtamantul a 32 de persoane (detinuti care refuzasera sa participe la cel de-al II-lea razboi mondial) - probabil cu perspectiva unor avantaje. Cercetarea a durat aproape un an (intre noiembrie 1944 si octombrie 1945): 12 saptamani fiind hraniti normal, au fost examinati multilateral, prin probe de motricitate, ale functiilor intelectuale, de inteligenta, de personalitate. 24 de saptamani le-au fost reduse portiile de hrana de la circa 3500 la 1371 de calorii. I in urma acestor privatiuni, persoanele au slabit cu circa o patrime din greutatea lor initiala (o persoana care avusese 80 kg acum ajunsese la 60 kg). Apoi, in perioada finala (de 12 saptamani), se revenea la normal printr-o crestere treptata a cantitatii de mancare, crestere urmarita atent de medici. in acest timp s-au reluat toate probele initiale - pentru a compara efectele experimentului cu situatia initiala. Desigur, tot timpul subiectii au fost observati si au avut loc convorbiri cu ei.
Toti au afirmat oboseala, foame, dureri musculare, scaderea ambitiilor si a impulsului sexual. Treptat, se instala o stare depresiva, uneori apareau manifestari isterice, emotivitate crescuta, nervozitate, capricii. Spre deosebire de soareci s-a constatat o diminuare a tendintelor spre miscare, actiune - lucru firesc de vreme ce ei stiau ca n-au nici o sansa de a-si putea procura hrana. Miscarile deveneau mai putin intense, mai lente, mai rau coordonate. Si atentia, si capacitatea lor de concentrare au scazut. Totusi inteligenta (in conformitate cu testele) era putin afectata. Deficiente apareau doar la probele mai grele. Dar testele propun probleme a caror solutie poate fi gasita intr-un timp relativ scurt. In cazul adevaratelor probleme, necesitand zile si saptamani de reflectie ar aparea, probabil, mari dificultati, data fiind necesitatea unui efort indelung.
Hrana, masa au devenit principala preocupare. Domina interesul pentru tot ce avea vreun raport cu mancarea. Temele hranirii precumpaneau in conversatie. Multi citeau carti de bucate si sustineau ca in viitor se vor preocupa de bucatarie.
Informatiile obtinute din alte surse concorda intrutotul cu cele constatate la Minnesota. In Bolivia, exista o regiune unde lipsa de hrana era aproape permanenta. Acolo mai toate visele, temerile, conflictele, magia, valorile si chiar structurile sociale erau in relatie cu hrana si procurarea ei. Exploratorii ajunsi in mare criza alimentara au descris si ei prezenta preocuparilor obsedante pentru mancare. Dupa A. Maslow, omul extrem de flamand nu are alt interes decat hrana, el viseaza mancare, isi aminteste de mancare, se gandeste la ea si nu doreste decat mancare. Numai daca foamea si alte trebuinte organice sunt satisfacute se pot reliefa si alte motive. inca romanii spuneau : Primum vivere, deinde philosophari.
Cat timp rezista un om fara hrana ? Asta este in functie de mai multi factori: grasimea persoanei (care se consuma in timpul postului total), activitatea desfasurata, temperatura ambiantei etc.
B. Setea. Problemele trebuintei de apa sunt similare cu cele ale foamei. Organismul omului are in compozitia lui 71-73% apa. Toate procesele chimice din celule au loc in solutii apoase (si au loc zeci de mii de reactii intr-un minut). De aceea, o pierdere de 12-20% din cantitatea de apa provoaca moartea. Cainii incep sa bea apa chiar daca au pierdut doar 0,5 % din greutatea lor. Setea e determinata, in mod obiectiv, de: cantitatea lichidului pierdut, durata lipsei de apa, uscaciunea hranei consumate si cantitatea de sare (NaCl) ingerata (sarea absoarbe apa).
Aspectul subiectiv al setei (adica senzatia de sete) e determinat de uscaciunea gurii. Dar, ca si in cazul foamei, setea trece chiar daca apa este introdusa direct in stomac. Uscarea celulelor e cauza principala a setei; ea duce la cresterea tensiunii osmotice a sangelui (creste continutul in clorura de sodiu) si la excitarea unor centri din hipotalamus. Par sa fie aceiasi centri care provoaca foamea, insa excitati fiind pe cale chimica. Drept dovada : o capra a baut apa pe saturate, apoi, introducandu-i-se o solutie de NaCl in acel centru specific, ea a inceput din nou sa bea, inghitind si mai multi litri. Tot in apropierea acelor centri sunt si aceia ce inhiba setea, oprind bautul. Exista o reglare precisa a nevoii de apa: un caine bea apa cat ii e necesar, si nu mai mult.
Ca si foamea, setea e si ea influentata de o serie de factori: deprinderi (ceaiul de dimineata), preferinte gustative individuale (ceai, lapte ori ciocolata), conditiile de ambianta (betivului i se face sete cand vede crasma - dar aici nu e propriu-zis sete, ci nevoie de alcool).
in studiul asupra setei, efectuat pe animale, s-a utilizat acelasi gen de metode ca si la foame, dar s-a tinut cont ca rezistenta organismului la sete e mult mai mica decat la privarea de hrana. La sete se observa o mai slaba crestere a activitatii in general si a celei exploratorii, se manifesta un comportament stereotip. Acesta s-ar explica, spun unii, prin aceea ca apa se gaseste de obicei in acelasi loc, pe cand hrana poate fi in diverse directii. Ca si in cazul nevoii de hrana, si in ce priveste setea gasim diferente individuale.
Foamea si setea interactioneaza. Animalele insetate mananca mai putin, iar animalele infometate beau mai putin. Legatura se explica prin rolul lichidului in digestia alimentelor. Ambele influenteaza nu numai conduita prezenta, ci si pe cea viitoare: se iau din vreme masuri pentru a ne asigura necesarul de hrana si apa potabila, premise indispensabile ale vietii.
4. Tendintele de aparare - frica
Frica este o bine cunoscuta emotie, dar este si un motiv de comportare. M. Neumann defineste frica : Un afect neplacut provenit din amenintarea unei suferinte (dupa W. Frohlich, in Handbuch, 1965, p. 516). Tendintele de aparare care stau la baza fricii au o puternica baza instinctiva. Maimutele, inaintea oricarei experiente, se sperie grozav la vederea unui sarpe. Copiii mici sunt speriati de un zgomot puternic, de senzatia caderii, de izolare, intuneric si de amestecul dintre cunoscut si necunoscut (un copil de un an se poate speria foarte tare, cand isi vede mama cu o palarie pe cap, pentru prima oara). Dar frica se extinde repede prin conditionare. Un copil muscat de un paianjen, care ii provoaca o inflamatie si dureri mari, poate pastra toata viata repulsie si teama fata de aceste mici creaturi. De aceea, O. Mowrer caracterizeaza frica drept o forma conditionata a durerii, ea aparand cand se anunta un fenomen dureros, daunator.
Copilul care este pedepsit in mod sever incepe sa se teama de pedeapsa. Esecuri repetate pot duce la frica de esec. Apare teama de obstacole, frustrare. O sursa de anxietate o constituie situatia de incertitudine, fenomenele neintelese. De aici au aparut plasmuiri cum sunt spiritele negative, diavolul, zeii razbunatori. Frica stimuleaza fantezia.
S. Freud deosebea trei feluri de temeri: 1) frica reala de obiecte, fiinte, fenomene (cutremur, traznet, hoti, circulatie); 2) frica morala (de supraeu) in legatura cu incalcarea regulilor (chiulul de la scoala, furtul etc.); 3) teama nevrotica ce isi are izvorul intr-un conflict interior, in teama de esec, ea ducand la fobii (frica patologica) -claustrofobie (frica de incaperi inchise), agorafobie (dimpotriva, teama de ample spatii deschise, cum sunt pietele) s.a.
Cu multi ani in urma, s-a facut o ancheta in Statele Unite pentru a stabili care sunt temerile principale prezente la studente. Ordinea a fost urmatoarea: 1) teama de diminuare a prestigiului, de stirbire a demnitatii personale; 2) frica de boala fizica sau psihica; 3) insuccesul scolar; 4) inrautatirea relatiilor familiale cu parintii; 5) dificultatile financiare; 6) problemele „abstracte" : moartea, viata viitoare. Reiese din acest studiu o frica in raport cu amenintarea propriilor valori, in ordine fiind: prestigiul, sanatatea, succesul scolar. Banii, problemele financiare apar abia pe locul
5, dar asta in tara cea mai bogata din lume.
O distinctie importanta este aceea dintre frica momentana si teama permanenta, anxietatea. Anxietatea este o frica de un pericol iminent, dar nedefinit, un sentiment de perpetua insecuritate. I se mai spune si „angoasa". Cand e accentuata, devine o stare patologica, o frica nevrotica. Cauzele anxietatii sunt greu de precizat. Exista o certa predispozitie ereditara. Pot fi si conditii de mediu: in vremea razboiului rece, se vantura ca iminent pericolul bombelor nucleare, creandu-se o veritabila nevroza colectiva. Alteori, mai ales in formele patologice, intervin (asa cum sublinia Freud) conflictele interne care nu se pot lichida. in privinta fricii, sunt importante diferente individuale, intre „fricosi" si „curajosi".
Frica puternica poate duce la activizare : fuga, ocolirea pericolului sau cel putin o puternica mobilizare fizica si psihica. Dar, mai frecvent, produce inhibitie, reducerea activitatii. Randamentul intelectual scade sub imperiul fricii, desi vigilenta, atentia, pot creste. invatarea se realizeaza mai greu, intelegerea survine cu dificultati. De aceea scoala, asa cum era ea in special in Evul Mediu, bazata pe frica, nu avea posibilitatea de a favoriza un randament ridicat.
in perioadele de criza economica si sociala ale unei societati (cum s-a intamplat in Rusia deceniului al II-lea, si in Germania deceniului al III-lea al secolului nostru), nesiguranta zilei de maine poate crea la indivizi o stare de anxietate, frica de viitor, de unde, asa cum observau K. Horney si E. Fromm, poate aparea „fuga de libertate", o supunere fata de persoanele autoritare, favorizand instaurarea unei dictaturi. Individul, cedand o parte din drepturile sale, are impresia ca raspunderea trece asupra minoritatii conducatoare in care isi pune toate sperantele. Cu ce consecinte ? S-a vazut!
Educatia rationala, ajutand tanarul sa-si cunoasca propriile puteri si sa aiba incredere in fortele sale, il poate proteja impotriva fricii, a anxietatii. Sunt substante ce pot diminua nelinistea: barbituricile, benzodiazepina, alcoolul si drogurile. Acestea din urma au insa consecinte dezastruoase.

5. Tendintele agresive
Agresiunea este un comportament care urmareste lezarea, prejudicierea altei persoane. E vorba de vatamarea fizica a cuiva prin loviri, atac armat; poate fi vorba de prejudicierea morala prin injuraturi, barfa, calomnie sau producerea de daune materiale : distrugeri de lucruri, incendiere ori furt. Sunt doua feluri de agresiune :
1) una biologic adaptativa, reactiva, cauzata de comportarea altcuiva care ne lezeaza moral sau fizic;
2) alta spontana, biologic nonadaptativa, maligna (Fromm, E., pp. 452-453).
Agresiunea reactiva e prezenta si la animale. Cand un animal salbatic puternic, cum ar fi un bivol sau chiar un leu, intalneste un grup de oameni inarmati, de obicei fuge, dar daca este lovit sau ranit, se intoarce si ataca furios. Agresiunea, in acest caz, este de fapt o aparare disperata. Pe cand agresiunea spontana e lipsita de o cauza aparenta, pare a fi specific umana, nu e adaptativa. Omorul si cruzimea pot fi producatoare de placere, in afara oricarei alte finalitati (Fromm, E., p. 454). Oricum, agresiunea este de obicei ostila, vizand direct prejudicierea unei persoane (sau institutii), dar poate fi numai instrumentala: omorul permitand realizarea unui furt. in acest caz, scopul nu vizeaza direct o persoana, ci obtinerea de bunuri materiale.

in legatura cu originea tendintelor agresive, exista mai multe teorii: a) Teoria impulsului nativ, dupa care agresiunea are la baza un instinct innascut, asa cum sustinea S. Freud, vorbind de „instinctul mortii". in ultimele decenii, K. Lorenz, biolog, laureat al premiului Nobel, a facut cercetari riguroase, demonstrand existenta, la animale, a unor tendinte de agresiune intraspecifice. (Cand e vorba de specii diferite, tendintele agresive sunt insincte vitale - la carnivore, de pilda). In cadrul aceleiasi specii, s-a dovedit existenta unei tendinte de aparare a teritoriului de vanatoare. Cainii salbatici ataca viguros pe un alt individ din aceeasi specie, dar care incalca teritoriul pe care si l-au delimitat. Acest fapt are un rol biologic pozitiv, rezistand cei mai vigurosi. Apoi exista si atacarea unui alt mascul de cel ce isi pazeste femela. Agresiunea e declansata de perceptia unor indici specific masculini: penele rosii, gatul albastru s.a. Asa si la om exista agresarea celui care incalca o proprietate, dupa cum exista si aceea avand la baza motive erotice - cel putin in cazul majoritatii societatilor civilizate.
Socante sunt cazurile in care lipseste intr-adevar orice lezare prealabila, orice motiv. Astfel, in 1966, un american de 25 de ani s-a instalat pe o platforma de observatie a unei universitati din Texas si de acolo, folosind o pusca cu luneta, tragea asupra trecatorilor : a atins 38 de persoane, din care 15 au murit. impuscat de politie si identificat, s-a constatat ca, acasa, isi omorase mama si sotia. S-a gasit un jurnal in care facea insemnari si din care rezultau, de mai multe luni, simptome bizare, impulsul de a-si omora sotia (desi n-avea nimic sa-i reproseze). Autopsia a evidentiat o tumoare pe creier in regiunea sistemului limbic, unde se presupune existenta unor centri in relatie cu comportamentul agresiv. Apoi, agresivitatea apare si in unele boli mintale, indeosebi in turbare. incat pare evidenta existenta unor centri ce pot declansa acte agresive, asa cum sunt focarele declansand frica sau tristetea cu mimica ei specifica. Ca sa fie insa un instinct, trebuie sa existe o nevoie, un impuls irezistibil spre agresiune la orice om normal, ceea ce este foarte discutabil.
Antropologii care au studiat diferite populatii primitive ne prezinta un tablou contradictoriu. Exista un trib in Noua Guinee („Dugum Dani"), ai carui membri manifestau o agresivitate exceptionala. Razboinicii erau educati si admirati in acest spirit. Prin contrast, polinezienii din Tahiti, de exemplu, sunt extrem de pasnici, prietenosi. Orice manifestare de iritare, de violenta este combatuta cu hotarare. Educatia, exemplele par a avea o influenta hotaratoare.
La un moment dat, s-a crezut ca agresivitatea ar fi in functie de numarul de cromozomi: sunt persoane la care exista un cromozom y in plus. Investigandu-se situatia acestui cromozom la cei condamnati pentru violente, s-a gasit printre ei un procent de 2,9% persoane avand un cromozom y suplimentar, mult mai mult decat in randul populatiei obisnuite, unde procentul acestei anomalii genetice e doar de 0,2%. Dar, pe de alta parte, barbatii cu cromozom y dublu sunt mult mai inalti si mai vigurosi decat cei normali. incat e foarte posibil ca aceasta particularitate sa fi favorizat agresivitatea lor.
Exista si agresivitatea maligna, manifestata insa la oamenii bolnavi mintal. E. Fromm stabileste o corelatie intre aceasta forma de agresivitate si sadism, placerea de a lovi, de a cauza suferinte, deformare cu originea in tulburarile instinctului sexual. La noi, cu ani in urma, a existat cazul Ramaru, un student care, noaptea, ataca femei tinere, le omora si apoi le viola. Criminali sadici se cunosc in toate tarile, numarul lor fiind, din fericire, extrem de mic.
Exceptand cazurile patologice, la oamenii normali exista formatiuni nervoase care pot declansa agresivitatea, dar una de ordin reactiv, ca raspuns la atacurile altora, iar amploarea agresivitatii pare sa depinda foarte mult de conditiile sociale si de educatie. b) Teoria frustratiei (sustinuta in special de J. Dollard) cauta sa explice mecanismul agresiunilor prin aparitia unor frustrari (stari de tensiune nervoasa create prin aparitia unui obstacol in calea realizarii dorintelor unei persoane). De multe ori, intr-adevar, agresiunea apare cand cineva impiedica o alta persoana sa-si atinga un tel mult dorit. insa, nici pe departe, nu orice frustrare duce la agresiuni. in legatura cu acest punct de vedere, trebuie mentionate si parerile lui Alfred Adler (psihanalist disident). Dupa el, oamenii avand sentimentul unei inferioritati (nu aud bine sau nu vad bine, sufera de strabism, sunt mici de statura etc.) pot ajunge chiar la un complex de inferioritate care ii face foarte susceptibili, reactionand exagerat la orice contrariere. c) Teoria sociala a invatarii (reprezentata in special de A. Bandura), fructificand observatiile antropologice si organizand studii speciale, sustine ca agresiunea se invata ca toate celelalte comportamente, in special prin observarea unor modele. Copiii batuti de parintii lor sau asistand la acte de violenta intre parinti, devin si ei batausi. Sunt si cazuri cand parintii nu tolereaza violenta in familie, dar incurajeaza comportamentul indraznet, arogant si chiar violent fata de ceilalti copii. A. Bandura a efectuat un experiment (dupa Derlega, V., Janda, L., pp. 172-173): intr-o gradinita, o parte din prescolari au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comporta violent, agresand o papusa mare din plastic. Observandu-se copiii in zilele urmatoare, s-a constatat ca acestia se comportau mult mai agresiv cu jucariile si papusile lor, in comparatie cu ceilalti care nu asistasera la spectacolul respectiv. Si dupa 8 luni, 40% din lotul experimental imitau acte agresive din categoria celor vazute in spectacol. Rezulta rolul important jucat de exempul celor din jur.
in multe tari, filmele ofera zilnic spectacolul unor violente, batai, omoruri. La fel, cartile de aventuri ce inunda standurile si librariile consacra sute de pagini detaliilor referitoare la modul cum sa organizam jefuirea unei banci sau sa eliminam orice proba in legatura cu un omor. Sunt cazuri cand hoti autentici au utilizat tehnici vizionate la televizor sau citite intr-o cartulie. Exista si mentalitati prin care societatea favorizeaza agresiunea („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte"), razbunarea, laudand pe cel puternic („supraomul") care poate sa-1 striveasca pe cel slab. Pe masura ce cresc, copiii, devenind adolescenti, admira pe cei capabili sa-i dispretuiasca si sa-i bata pe cei mai putin musculosi. in plus, usurinta cu care se pot procura armele de foc, in unele tari, favorizeaza agresiunea armata; uciderea cu o arma de foc este mult mai usor de efectuat, decat atunci cand agresorul ia contact direct cu victima. d) Exista insa si un alt punct de vedere, contrar celui sustinut de A. Bandura: teoria catharsis-ului, propavaduita mai ales de cei legati din punct de vedere banesc de proliferarea violentei in mass-media. Se sustine ca, atunci cand asista la spectacole violente, privitorul isi consuma pe plan imaginar energia agresiva, deci vizionarea scenelor brutale ar duce la diminuarea agresivitatii, si nu la intensificarea ei. Dar, pe langa experimentul citat mai sus, s-au facut si alte experiente minutios pregatite, care arata cum impulsul agresiv impotriva unei persoane N scade numai daca acea persoana este agresata, pedepsita de altcineva. Simpla asistenta la violentarea altora nu are nici un efect asupra impulsului specific, referitor la N.
in concluzie: la orice om normal, exista structura anatomo-fiziologica implicata in declansarea unor acte agresive. in mod normal, ele se pun in miscare doar in cazul incalcarii abuzive si brutale a unor drepturi. Frustrarea are, fireste, un rol. Violenta replicilor si modul de manifestare sunt in functie de influentele sociale si de educatie, dovada existenta unor populatii foarte pasnice. Cat despre violenta „maligna", nejustificata prin situatie, ea este de origine patologica, avand la baza dereglari hormonale sau de ordin fiziologic. Din punct de vedere pedagogic, se vadeste importanta educatiei pentru o conduita civilizata, democratica, pasnica, precum si necesitatea reducerii modelelor de agresiune, mult prea raspandite prin mass-media.
6. Atasamentul
Cand am studiat problemele instinctului, am amintit de fenomenul imprinting, de atasamentul puilor de gaina sau de rata fata de orice obiect sau faptura care se misca in apropierea lor, indata ce au iesit din gaoacea oualor. Chiar si la speciile unde nu apare fenomenul in aceasta forma, exista un evident atasament fata de mama ori fata de un obiect similar. De exemplu, un pui de cimpanzeu, izolat de mama sa, imediat dupa nastere, a fost pus in prezenta a doua schelete de sarma, conturand aproximativ forma unei maimute. Unul din ele avea sarma acoperita cu o stofa moale. Puiul s-a atasat de acesta, desi era hranit cu biberonul atarnat de celalalt. S-a manifestat deci nevoia unui confort placut. Toti puii de cimpanzeu traiesc multa vreme agatati de mamele lor.
in afara contactului initial cu mama, pentru evolutia puilor au o mare insemnatate relatiile si cu alti pui, jocul impreuna. O izolare totala de ceilalti are efecte psihice grave: puiul ramane pasiv, intr-un colt, sugandu-si degetul, are atitudini rigide si stereotipe (sta impasibil, cu bratele incrucisate - cate o mana pe fiecare umar). Puiul e terorizat de orice obiect nou. Dupa lunga izolare prealabila, daca c plasat intre indivizi de aceeasi varsta, nu se joaca si manifesta tendinte agresive, chiar fata de pui mult mai slabi ori fata de adulti - ceea ce nu se intampla in cazul celor crescuti in colectivitate. Femela care a crescut separata de ceilalti, devenita matura, refuza contactul sexual. insamantata artificial, naste un pui, dar nu se ocupa de el, il neglijeaza. Deci jocul cu parteneri de varsta apropiata pare a fi tot atat de important ca si contactul cu mama sa.
in ce priveste copilul nou-nascut, si el manifesta repede atasament fata de mama, prin miscari si tipete cu care cauta sa-si mentina mama in apropiere. Dupa doua luni apare si zambetul in fata unei prezente umane: este primul gen de manifestare a sociabilitatii. Chiar si dupa ce copilul isi castiga independenta, avand posibilitatea de a merge, el fuge imediat la mama sa, ori de cate ori ceva il sperie sau daca resimte oboseala ori vreo durere. Copilul are nevoie de ingrijire si protectie, fiind extrem de neajutorat multa vreme. Este fiinta care-si cucereste independenta cel mai tarziu, avand o foarte lunga perioada de invatare; aceasta ii asigura insa, ulterior, marea sa superioritate fata de celelalte fapturi.
Copiii ramasi fara mama de la inceputul vietii, lipsiti de afectiune, ingrijiti sumar, cu slabe contacte sociale in primul an, se dezvolta extrem de greu, chiar din punctul de vedere al greutatii corporale (cu toate ca sunt bine hraniti). Apar fenomene de subdezvoltare caracteristice traiului in conditiile precare din spitale sau orfelinate (se vorbeste atunci de „hospitalism"). Comportamentul plin de afectiune al mamei este important si pentru formarea a ceea ce Alfred Adler numeste „sentimentul comuniunii sociale" (Adler, A., pp. 135; 205), legat de constiinta indatoririlor noastre fata de semeni. El favorizeaza comunicarea, colaborarea si actele altruiste. Baza acestui sentiment o constituie relatiile cu mama, afectiunea reciproca dintre mama si copil. Totusi e nevoie de un anumit echilibru intre raporturile reciproce. Daca severitatea excesiva, ca si lipsa de afectiune reduc la zero posibilitatea formarii acestui sentiment, si o atitudine exclusivista din partea mamei impiedica socializarea afectiunii. Cu o prea slaba componenta ereditara, solidaritatea interumana cere o educatie si o experienta sociala pozitive. Din acest punct de vedere, sunt favorizate familiile cu mai I multi copii, pe cand copilul unic ridica multe probleme de ordin educativ.
7. Motivatia erotica
A. Baze biologice si sociale. Din punct de vedere biologic, sunt multe deosebiri I intre sexe. a) Mai intai, o pereche de cromozomi (din cele 23, cate are o celula umana) este net deosebita: la femei, gasim 2 cromozomi x-x, pe cand la barbati, gasim x-y (denumirea lor nu e arbitrara, forma cromozomilor fiind asemanatoare cu j aceste litere, dar cromozomul x e mai mare decat y). b) Nucleul celulei feminine are i in plus fata de cel masculin o substanta numita cromatina. c) Celulele albe din sange au si ele, la femei, o substanta cu structura similara cromatinei, care lipseste la barbati sau se afla in cantitate foarte mica. d) Datorita genelor diferite, organele sexuale sunt net deosebite si secreta hormoni specifici. Acesti hormoni cauzeaza aparitia, in adolescenta, a caracterelor sexuale secundare (dezvoltarea sanilor, distributia parului, schimbarea vocii). Experientele facute cu pasari arata ca atunci cand I castram un cocos, acestuia i se atrofiaza creasta, pintenii si dispare mersul sau tantos, agresiv. Invers, gainilor tratate cu hormoni masculini, li se dezvolta creasta, le cresc j pinteni si devin agresive. Dar, pe langa hormonii secretati de glandele sexuale, si alte glande influenteaza diferentierea dintre sexe (hipofiza si glandele suprarenale - cu secretiile lor corticale). S-au stabilit sapte factori anatomo-fiziologici care deosebesc cele doua sexe, insa rareori exista o deplina concordanta intre toti acestia. De pilda, aspectul extern al glandelor genitale nu coincide totdeauna cu structura hormonului pe care-1 secreta. Unul sau doi dintre factori pot fi caracteristici mai mult celuilalt sex, decat celui dominant. De aceea atat aspectul extern, cat si comportamentul pot sa nu fie caracteristice sexului evident. Ionel Teodoreanu, in romanul sau La Medeleni, ne infatiseaza o fata, Olguta, extrem de baietoasa, in contrast cu fratele ei, mult mai feminin in comportament.
De fapt, comportamentul e influentat foarte mult de societate, de conceptia existenta despre interesele si indatoririle barbatului si ale femeii. intr-un capitol anterior, am citat observatiile lui Margaret Mead care a descris existenta, la o populatie din Polinezia, a unor ocupatii si interese, la cele doua sexe, contrarii celor din civilizatia noastra. Instinctul sexual la om nu e nici pe departe asa de precis cum se manifesta la alte animale. Chiar si maimutele tinere, ajungand la maturitate, nu manifesta interes pentru sexul opus si pentru raporturi sexuale. Nici nu stiu de fapt cum sa procedeze. Numai dupa ce asista la comportamentul sexual al adultilor, trec efectiv la actiune.
Sigur, omul n-are nevoie de exemple concrete, ii ajung informatiile procurate prin limbaj, dar in conditiile unei educatii puritane, cum se practica in secolul trecut, tinerii, casatorindu-se fara ca vreunul sa aiba o experienta sexuala reala, puteau avea dificultati in primele saptamani dupa nunta. De aceea, Lev Tolstoi, crescut intr-o astfel de atmosfera sobra, scrie (in Sonata Kreutzef) ca luna de miere nu e deloc asa o sarbatoare cum se considera, acest renume fiind mai mult o pacaleala. Instinctul nu numai ca nu dicteaza exact comportamentul sexual in toate detaliile sale, dar el nu determina nici alegerea partenerului: de acelasi sex sau de sex contrar. intr-adevar, nu s-au gasit diferente intre hormonii persoanelor normale, heterosexuale, si cei ai persoanelor homosexuale. Nu stim sa se fi demonstrat riguros caracterul ereditar al preferintelor pentru un sex sau altul. Sunt tari in care homosexualitatea e destul de raspandita, pe cand in altele e foarte rara, ceea ce pare a se datora mentalitatii existente si raspandirii modelelor de inversiune. Alegerea sexului pare a fi influentata de relatiile existente in familie, de unele experiente din prima copilarie si mai ales de conditiile din colectivitatile inchise : inchisori, internate, viata pe nave.
Mecanismul orgasmului (voluptatea - placerea culminanta la finalul actului sexual) nu este bine cunoscut. Dupa S. Freud el s-ar datora scaderii bruste a tensiunii acumulate. Probabil, dar in prealabil are loc tocmai o crestere treptata a tensiunii, care cauzeaza totusi placere - asadar, fenomenul nu e clar. Cu atat mai mult cu cat actul fiziologic poate fi complet, fara ca sa se produca orgasmul (si la barbati, si la femei). Sunt femei insarcinate care nu numai ca n-au trait orgasmul, dar n-au simtit nici o placere - e vorba de asa-numita frigiditate. Cauzele sunt multiple, deseori fiind de natura psihica. Uneori, e vinovat si barbatul, care nu tine cont de diferentele existente intre sexe si intre persoane. Evolutia orgasmului esce mai lenta la femeie, ceea ce creeaza decalaje si poate duce la inhibitii.
Trebuintele de natura sexuala difera mult de la o persoana la alta, asa cum difera si nevoia de hrana sau de somn. Dupa medici, ritmul normal necesar de traire a voluptatii depline variaza de la 1 pana la 7 ori saptamanal. incat deosebirile de natura erotica pot fi foarte mari; chiar daca cei doi parteneri sunt perfect normali, pot sa apara probleme foarte delicate, care sa constituie una din cauzele infidelitatii conjugale. Sunt si cazuri de hipersexualitate, cand o femeie poate trai, in cateva ore, peste 10 orgasme (nimfomanie).
Excitabilitatea sexuala este de origine hormonala. Dar la femei, nu hormonii specific feminini (foliculina, progesteronul) provoaca excitabilitatea, ci hormonii androgeni secretati de capsulele suprarenale. De aceea, in cazurile grave cand, din cauza unei tumori, unei persoane i s-au extirpat ovarele, ba chiar si sanii, ea continua sa aiba dorinte de natura erotica si actul sexual se poate desfasura normal. Excitabilitatea sexuala este influentata si de mediu. Separarea de celalalt sex duce la o diminuare a libidoului, cum e cazul celor ce traiesc in manastiri izolate.
B. Atractia sexuala nu e dependenta numai de conditii biologice. Societatea civilizata a ridicat o serie de bariere in calea relatiilor sexuale, deoarece din ele rezulta noua generatie care trebuie sa fie sanatoasa si bine ingrijita. Prima bariera a fost cea prin care s-a interzis incestul. Conform conceptiei lui S. Freud, tendintele erotice ar fi prezente din primii ani de viata si ar influenta mult psihicul infantil. De exemplu, baiatul de doi ani ar dori posesia exclusiva a mamei si ar fi ostil tatalui sau care impiedica aceasta dorinta. Acesta ar fi complexul lui Oedip. Ideea ca atasamentul frecvent al baietilor fata de mama, mai puternic decat cel fata de tata (care, de obicei, este mai exigent) ar fi de natura erotica, e discutabila; mai justa ni se pare parerea lui A. Adler, dupa care copilul are nevoie de protectia asigurata de mama in primii ani, cand tatal are un rol minor. Probleme pot aparea intr-o familie, nu in cazul copiilor mici, ci in adolescenta, cand, uneori, fratii dorm in aceeasi camera cu surorile lor, ba chiar in acelasi pat. in asemenea cazuri, apare nu atat pericolul de incest, cat o crestere a tensiunii, ce poate duce la tulburari nervoase, fiindca (aici psihanaliza are dreptate) intr-adevar impulsul sexual nu cunoaste relatii de rudenie. El este reprimat in asemenea cazuri foarte puternic, este „refulat", fenomen inconstient care poate avea insa repercusiuni negative.
Drept consecinta a barierelor sociale, tendintele erotice nesatisfacute se structureaza, se cristalizeaza, apare acel sentiment numit iubire. in societatea moderna, acest sentiment e foarte complex. Dorindu-se o relatie de lunga durata, intemeierea unei familii, substratul biologic este deseori subordonat unor cerinte de ordin pur psihologic : dorinta unei potriviri de interese, aspiratii catre un anume mod de viata. Intervine „idealul eului" fiecaruia. Formarea acestui ideal este un proces indelung, durand din copilarie pana in adolescenta. in dese cazuri, cand relatiile dintre parinti au fost armonioase, idealul adolescentului include un model care le seamana. Dar pot interveni si alte persoane care sa stea in centrul admiratiei unor tineri. Potrivirea de mentalitate da o mare forta si stabilitate sentimentelor de dragoste. S-ar putea spune ca iubirea presupune si o prietenie intemeiata pe comunitate de ideal. Totusi unele din aspectele personalitatii pot sa fie complementare, compensatorii: unul dintre parteneri poate excela in exuberanta, altul prin calm si luciditate, unul este plin de subiectivitate sentimentala, celalalt mai obiectiv si realist etc. Ei se tempereaza si se completeaza reciproc. Asupra sentimentului erotic, fiecare isi pune pecetea personalitatii lui. Poetul scrie poezii entuziaste, compozitorul - lieduri, sportivul isi inzeceste fortele pentru a trezi admiratia iubitei. Iubirea stimuleaza imaginatia si activitatea creatoare.
Scriitorul Marin Preda a pus in finalul unui mare roman dictonul: „Daca iubire nu e, nimic nu e". Citatul e din Sf. Pavel care nu s-a gandit la iubirea erotica, ci la iubirea aproapelui. De fapt, iubirea e un termen acoperind o mare varietate de nazuinte si atasamente. Ele dau, intr-adevar, culoare si sens existentei umane, o umplu de emotii, ganduri, vise si aspiratii. insa nu toti oamenii sunt capabili de sentimente. Exista fiinte extrem de reci, care pot fi foarte dotate, inteligente, dar uneori si foarte periculoase, nefiind atasate de nimic. Asa era H. Himmler, ministru de interne in Germania nazista. El a fost in stare sa imagineze si sa conduca exterminarea a milioane de oameni in lagarele mortii.
C. Perversiunea este caracterizata de unii ca fiind orice anomalie a impulsului sexual, referitoare la intensitatea, orientarea sau modul sau de realizare. Aceasta descriere este prea larga: ar rezulta ca atat hipersexualitatea, cat si hiposexualitatea ar fi perversiuni. Mai adecvata este o limitare la acele practici care se substituie actului sexual normal. Cea mai raspandita perversiune este homosexualitatea, contactul sexual cu o persoana de acelasi sex (cand e vorba de doua femei, i se mai spune si „lesbianism"). Actele care preceda sau intovarasesc actul sexual nu sunt propriu-zis perversiuni.
Totusi, nici acesta delimitare nu e intru totul satisfacatoare, intervenind nuante in relatie cu sadismul si masochismul. Sadismul este placerea produsa cauzand suferinte fizice (sau morale) unei persoane. Masochismul, dimpotriva, e placerea de a se simti maltratat. Cand ele se substituie actului sexual, sunt, desigur, perversiuni, dar ele insotesc de obicei actul sexual, potentand placerea persoanei respective. in cazul acesta, in functie de intensitatea maltratarii, se poate vorbi de perversiune sau nu, deoarece o oarecare brutalizare este agreata si consimtita in cazul unor cupluri. Uneori insa, sadismul se accentueaza patologic, ducand la vatamari grave, la crima chiar.
Nu sunt cunoscute cauzele perversiunilor si nici conditiile ce le favorizeaza. in cazul homosexualitatii, exista tendinta de a o trata ca pe o boala lipsita de gravitate. S-ar putea ca, in acest fel, perversiunea sa prolifereze, ceea ce e cu totul contrar intereselor unei societati, mai ales cand, o data cu ridicarea nivelului de trai, natalitatea tinde sa scada.
8. Motivatia de realizare
Motivele descrise pana acum au toate o baza nativa, mai mult sau mai putin pregnanta. in ce priveste motivatia de realizare, aceasta predeterminare este mai putin certa. Totusi, asa cum am aratat mai sus, dupa Charlotte Biihler, la copil, din al doilea an, se observa cu claritate impulsul spre manipularea obiectelor, ba chiar si tendinte de „influentare creatoare a mediului", incercari de modificare a obiectelor din jur. Exista deci o tendinta de a-si afirma fortele proprii. Motivatia de realizare este caracterizata de obicei ca fiind dorinta de a obtine un succes, o performanta intr-o actiune apreciata social. Ea poate fi observata cu usurinta chiar si la copiii prescolari si este evidenta la adulti, desi nu are aceeasi intensitate la toti.
Aceasta forma de motivatie a fost mult studiata de D. McClelland si J. Atkinson. Conform cu observatiile lor, ea se manifesta indeosebi atunci cand individul stie ca actiunile sale vor fi apreciate cu ajutorul unui standard de realizare, iar rezultatul actiunii sale va fi supus unei aprecieri. Prin urmare, prezenta atenta a altor persoane stimuleaza acest factor dinamogen. Nu trebuie insa sa identificam tendintele de realizare cu ambitia. in acest caz, individul se compara cu altii si vrea sa-i domine: insa el poate aspira sa realizeze ceva, fara a urmari un record: un copil cu talent deseneaza pentru placerea de a realiza ceva. Nici matematicianul, straduindu-se sa solutioneze o problema dificila, nu se gandeste neaparat la depasirea cuiva, si nici-alpinistul care escaladeaza o panta dificila, desi ea a fost parcursa de multi altii. El vrea sa se depaseasca pe sine, sa-si demonstreze siesi forta, curajul.
Tendinta de a obtine succesul nu depinde numai de gradul de motivare a persoanei, ea se manifesta si in functie de atractivitatea performantei. Anumite eforturi face un teriisman care joaca intr-un turneu pentru 5.000 de dolari, si altele atunci cand miza este de 100.000 dolari. Un alt factor este si cel al probabilitatii de indeplinire a sarcinii. S-a conceput o formula:
Tr = Mr X Pr x At,
in care Tr este tendinta de realizare, Mr este marimea impulsului de realizare, prezent la persoane in diferite situatii, Pr este probabilitatea statistica de realizare si At este atractivitatea rezultatului. Atractivitatea este in functie de eventuala recompensa, dar si de probabilitatea reusitei (Atkinson, J., pp. 393-394). Cum au dovedit unele studii, dificultatea sarcinii (deci probabilitatea redusa a indeplinirii ei) o face mai interesanta decat in cazul cand ar putea-o infaptui oricine (probabilitate statistica mare), incat valoarea formulei este relativa.
Oricum, in baza unei astfel de formule, n-ar fi posibila anticiparea efortului pe care l-ar face cineva, pentru ca dorinta de succes este contracarata de frica unui esec. Si aceasta este in functie de probabilitatea reusitei, cu care teama nu este neaparat invers proportionala : cand probabilitatea de reusita este mare, si frica de a te face de ras poate sa creasca, fiind mai rusinos un esec acolo unde toata lumea reuseste, decat in cazul cand foarte putini au izbandit. incat modul de comportare al unei persoane intr-un concurs e influentat de dialectica tendintelor pozitive, in lupta lor cu inhibitia creata de teama. Exista persoane la care aceasta are o pondere mica, in raport cu impulsul de realizare, dupa cum altele sunt blocate de doua ori: de frica, dar si de o prea mare dorinta de reusita.
9. Nivelul de aspiratie
Aspiratia este o dorinta care vizeaza un model a carui realizare constituie un progres, o dezvoltare intr-o anume directie. Nu orice dorinta constituie o aspiratie. Nu se spune: „Aspir sa mananc o inghetata", ci „doresc sa mananc...". in schimb, un tanar aspira sa devina medic, dupa cum un compozitor aspira sa scrie o simfonie. Termenul „nivel de aspiratie" (introdus de germanul E. Hoppe in 1930) se refera la „asteptarile, scopurile ori pretentiile unei persoane, privind realizarea sa viitoare intr-o sarcina data". Astfel, un tanar doreste sa devina laborant intr-un laborator de chimie. Un altul aspira sa devina licentiat in chimie, un al treilea viseaza sa ajunga renumit savant chimist. Iata trei niveluri de aspiratie foarte deosebite, desi in relatie cu acelasi domeniu.
Eforturile facute de fiecare sunt in functie de nivelul aspiratiei. El atrage dupa sine si satisfactia sau insatisfactia traite dupa un anume rezultat. Un sahist poate sa fie fericit ca a iesit al doilea la un concurs judetean, pe cand altul e profund suparat, deoarece, la ultimul campionat mondial, s-a aflat doar pe locul al doilea.
in legatura cu aceasta tema, s-au efectuat multe cercetari experimentale, care au dus la o modificare a definitiei. Asa E. Hurlock caracterizeaza nivelul de aspiratie ca fiind : „Standardul pe care o persoana se asteapta si spera sa-1 atinga intr-o performanta data". Cum se vede, sfera termenului de „aspiratie" este aici largita. Sarcinile puse in fata subiectilor de experienta variaza foarte mult. De exemplu, se organizeaza trageri la tinta cu pusca: mai intai, la 100 m - 10 focuri. Apoi se controleaza rezultatele si li se comunica tragatorilor. Tinta se muta la 150 m. inainte de a reincepe tragerea, fiecare este intrebat ce punctaj crede ca va realiza acum. Se executa tragerea, se constata performantele si se muta tinta la 175 m, chestionand din nou subiectii asupra sperantelor privind reusita tragerii s.a.m.d.
Analiza evolutiei raspunsurilor date de subiecti in variate cercetari, a dus la concluzii similare. Asa cum inregistreaza L. Festinger, dupa obtinerea unui succes, nivelul de aspiratie a crescut in 51 % din cazuri; 41 % mentin acelasi nivel si numai 8% il coboara. Dimpotriva, dupa esec, 64% coboara asteptarile, 29% le mentin si 7% le maresc. Procentele variaza intrucatva dupa natura probei, dar sensul raspunsurilor e acelasi: succesele fac sa creasca nivelul asteptarilor, pe cand insuccesele il coboara. in numai putine cazuri, reactia e diferita de cea a majoritatii.
Exista insa manifeste diferente individuale. Sunt unii care ridica mereu nivelul pretentiilor, e vorba de cei ambitiosi sau dorind sa para astfel. Altii prevad mereu performant