v6p8ps
1. Limba
» Limbajul este functia de utilizare a limbii in raporturile cu ceilalti oameni. Este o functie complexa care presupune o indisolubila conlucrare a celorlalte functii, in special a celor intelectuale si motorii. intelegerea cuvintelor impune o perceptie clara si antreneaza memoria semantica, imaginile si gandirea, iar rostirea sau scrisul implica priceperi motorii foarte complexe, o conduita atenta si voluntara.! Vom vedea ca in limbaj sunt prezente si starile afective, influentand vorbirea si transmitandu-se celorlalti. De aceea, poate ar fi mai corect sa caracterizam limbajul mai degraba ca o activitate, decat ca o functie, asa cum e cazul gandirii. f a) Limba este o realitate supraindividuala, existand in afara oamenilor, consacrata I in obiecte materiale cum sunt dictionarele, gramaticile, cartile. Propriu-zis, este o / unealta cu care noi actionam nu asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor. Ca orice A unealta, ea nu poate fi utilizata decat de o inteligenta.
La drept vorbind, exista si un sens foarte larg al termenului limba: totalitatea reactiilor exprimand trairi psihice.» Putem vorbi de limba si limbaj in cazul strigatelor, gesturilor, al mimicii multor animale. Sensul propriu este insa: un ansamblu de semne cu ajutorul carora comunica intre ei oamenii dintr-o societate. Limba e alcatuita dintr-un sistem de cuvinte gata constituit, un vocabular, si anumite reguli de
imbinare a lorr
Limba propriu-zisa, cea naturala, este invatata de copil de la adulti in experienta cotidiana. Bazandu-se pe ea, specialistii au creat si limbi artificiale, pe care insa le numim in mod obisnuit „limbaje artificiale". Avem astfel o limba a matematicilor, un „limbaj muzical", un „limbaj topografic" (utilizat la harti), manevrarea calculatoarelor a creat numeroase limbaje : Fortran, Cobol etc.

in legatura cu natura cuvintelor, trebuie sa precizam ca ele sunt semne. Spre deosebire de „semnale", care sunt stimuli anuntand o consecinta, o urmare (tipatul unei rate salbatice anunta apropierea unui animal de prada si alerteaza stolul), semnul este un indiciu inlocuind ceva, un obiect, o fiinta, un fenomen, o actiune. inainte, ciobanii, nestiutori de carte, faceau cate o crestatura pe un lemn pentru fiecare oaie (le insemnau pe raboj). Fiecare cioplitura inlocuia o oaie, era un semn. Asa sunt si vorbele: semne ale unor realitati obiective sau subiective. Termenul de „simbol" se utilizeaza adesea ca sinonim cu „semn". Mai potrivit e sa-1 atribuim numai acelora care au o asemanare, au ceva comun cu obiectul semnificat: culoarea rosie a unui drapel simbolizeaza sangele varsat de stramosi pentru apararea gliei. b) Elementele, cele mai simple unitati ale limbii, sunt sunetele (fonemele). De studiul lor se ocupa fonetica. Fiecare limba are, in mod obisnuit, 30-35 de sunete distincte. De fapt, fonemele sunt mai mult niste abstractii, rezultate prin analiza unor limbi. in mod obisnuit, in vorbire, ele apar unite in silabe (morfeme). Fonemele n-au un inteles, exprimand niai multe stari afective: de durere, mirare, bucurie: prin interjectii: A! Ooo ! ii! ; dar modificarea unui fonem modifica sensul cuvintelor: lac-loc ; la/i-laf; moMla-movila etc
Desi cuvintele n-au nici o asemanare cu obiectele sau fiintele pe care le desemneaza, totusi unele aspecte sonore par a fi mai legate de anumite forme decat altele. in experientele organizate de D. Uznadze, folosindu-se doua imagini net deosebite (vezi fig. 21) si doua cuvinte fara sens: „maluma" si „takete", s-a observat ca marea majoritate a persoanelor atribuie primul cuvant figurii cu forme largi si rotunde (1) si pe cel de-al doilea, imaginii cu figuri inguste si colturoase (2). in limbile primitive, s-au putut observa unele analogii de acest gen intre nume si proprietatile unor obiecte (Kohler, W.,p. 224).
IMorfemele sunt in numar extrem de mare. O morfema poate forma singura un cuvant, avand un inteles determinat. Cu modificarea lor se ocupa morfologia. Semantica studiaza intelesul cuvintelor, raportul lor cu obiectele desemnate, iar pragmatica (parte a semiologiei) studiaza modul in care omul intelege si foloseste cuvintele. Aceasta din urma ramura se intersecteaza cu o disciplina psihologica recenta: psiholingvistica, ce aprofundeaza influenta fenomenelor psihice asupra modului de a intelege limbajul si a se exprimai
2. Limbajul si gandirea a) in legatura cu functiile limbajului, Karl Biihler distingea trei aspecte: cel de reprezentare (a unui obiect, a unei situatii) acela de expresie a starii subiectului si o functie de apel, la cei care ne asculta. Acestea sunt implicate intr-o masura mai mare sau mai mica in orice comunicare verbala. Mai analitic, se poate vorbi de cinci functii (dupa A. Ombredane): functiile semnificativa, dialectica, practica, afectiva, ludica. La ele se mai adauga si functia cathartica. in ce priveste functia semnificativa, dupa psihologul francez, ar fi vorba de proprietatea cuvintelor de a fi in relatie cu anumite intelesuri pe care cineva le poate comunica altcuiva. Am putea disocia aceste aspecte in: rolul cognitiv al limbajului si rolul sau in comunicarea semnificatiilor si a sensurilor. b) Raportul dintre gandire si limbaj a fost subiect de controversa, existand puncte de vedere deosebite. Conform unei conceptii moniste, ar exista o singura realitate, limbajul fiind aspectul exterior al gandirii, iar gandirea fiind latura lui interioara. Mentalitatea dualista contine doua pozitii: unii considera gandirea si limbajul ca fiind functii esential diferite, vorbirea folosind doar in a exterioriza, a comunica rezultatele obtinute de gandire in mod independent, iar altii argumenteaza ca, desi nu sunt activitati identice, vorbirea si rationamentul sunt interdependente, in stransa relatie atat din punct de vedere genetic, cat si structural. Datele stiintifice adunate in ultimele decenii constituie argumente temeinice in sustinerea celui din urma punct de vedere. in acest capitol, vom prezenta unele argumente, altele vor fi evidentiate studiind esenta procesului de gandire abstracta.
Mai intai, in ce priveste lipsa de identitate a gandirii cu limbajul, ne dam seama ca uneori avem o idee si nu gasim cuvintele pentru a o exprima. Apoi, in timp ce vorbim, exista un control al gandirii care supravegheaza ceea ce spunem, pentru a fi coerenti si logici. in schimb, dementii vorbesc ore in sir, povestind lucruri absurde, ireale ; la ei, lipseste stapanirea limbajului de catre ratiune. in fine, exista gandire, se formeaza notiuni si la fiintele lipsite de limbaj articulat (surdomutii). Acestia au greutati mai mari in intelegere, dar rationamentul este posibil si eficient. c) Rolul cuvantului in formarea gandirii. La inceput, cuvintele nu spun nimic copilului, fiind simple sonoritati. Asociindu-se mereu cu aceleasi obiecte sau fiinte, ele directioneaza atentia si inlesnesc operatiile gandirii: analiza, sinteza, comparatia. Treptat, fiecare termen devine un punct de cristalizare, de fixare a semnificatiilor, fiindca spre deosebire de imagini, care sunt variabile, el este un complex de sunete stabil. W. Hamilton facea o comparatie pentru a sublinia valoarea acestei proprietati: o armata cucerind un teritoriu si raspandindu-se pe suprafata lui, nu-1 poate stapani jdecat daca stabileste anumite fortarete, puncte de control. La fel, nici gandirea nu poate irogresa, fara anume centre de organizare a sistemului de relatii in jurul cuvintelor.
Semnificatiile sunt in functie de experienta individului, dar, incetul cu incetul, ele sunt corectate si precizate de catre societate, vocabularul condensand experienta milenara a unei societati. invatarea termenilor implica insusirea unui vast bagaj de cunostinte variate.
Cu cat un cuvant se afla in relatie cu mai multe fapte, imagini, notiuni, cu atat mai bogat ii este intelesul. Termenii, o data cu notiunile, sunt in stranse raporturi, ei formeaza ceea ce s-ar putea denumi „memoria fonetica", indisolubil legata de memoria semantica. Dar acelasi cuvant poate avea mai multe intelesuri, in functie de context, ca de pilda „masa", care inseamna fie un obiect, fie o multime, fie o cantitate de materie a unui corp.
Bogatia de termeni este in raport cu importanta pe care o au anumite obiecte si fenomene in viata unei comunitati. Astfel, eschimosii au o multime de cuvinte distincte privind zapada, in functie de caracteristicile ei: daca e mai uscata ori mai umeda, mai fina sau mai aspra etc. d) Limbajul obliga la rationalizarea si socializarea gandirii. Pentru a ne face intelesi trebuie sa eliminam ceea ce e prea individual, afectiv, personal, exprimarea trebuie sa fie clara, precisa. Un cuvant permite o preciziune pe care imaginatia nu o poate furniza : numarul 999 este deosebit de 1000.
Evolutia limbajului de-a lungul mileniilor a fost solidara cu dezvoltarea gandirii, in mare, categoriile limbajului corespund categoriilor intelectului. Substantivele indica in special substante, adjectivele si numeralele vizeaza proprietati, verbele se refera la fenomene si activitati, iar prepozitiile si conjunctiile desemneaza relatii. Totusi gramatica - logica vorbirii - nu e atat de stricta cum e aceea a gandirii. Limba a evoluat in sensul favorizarii comunicarii dintre oameni si mai putin in vederea elucidarii adevarului (Kainz, F., 1964).
Progresul invatarii limbajului se realizeaza concomitent cu progresul gandirii, omunicand, incercand sa elucidam altora o notiune, ne precizam noua insine intelesurile, eliminam neclaritatile. Cei care incep o cariera didactica adesea constata ca unele concepte nu le erau suficient de explicite, pentru a putea fi lamurite celorlalti. Abia atunci, cercetand noi surse documentare si stabilind noi relatii, ajung la nivelul de claritate necesar pentru a fi intelesi de elevi. Este evidenta stransa legatura intre gandire si limbaj, intre inteligibil si comunicabil.
3. Functia de comunicare a) Fr. Bresson caracterizeaza vorbirea ca un sistem al conduitelor de comunicare orala, cu scopul de a influenta auditorul. in raport cu semnificatiile ce trebuie transmise, vorbirea capata o organizare complexa. Unii psihologi, cum e B. Skinner, au subestimat acest aspect. Dupa el, succesiunea cuvintelor intr-o fraza nu e altceva decat o succesiune de reflexe conditionate : fiecare vorba declanseaza pe urmatoarea, in virtutea frecventelor asocieri anterioare. Conceptia lui este de un simplism evident. Cand spunem : „Cainele care alearga pe strada este al meu", pronumele posesiv „al meu" se acorda cu subiectul „cainele", fiind insa la 5 cuvinte distanta de el. Desigur, se pot da nenumarate asemenea exemple. Vorbirea este o conduita voluntara, in care respectam constienti o serie de reguli, chiar daca folosim uneori si expresii devenite automate, prin uz frecvent.
Cat despre structurile sintactice considerate de N. Chomsky ereditare, existenta lor e foarte improbabila : o fetita de 8 ani (gasita in India), crescuta de lupi, nu putea vorbi deloc (urla ca si lupii). Cu toate eforturile educative facute, ea n-a reusit sa rosteasca decat 50 de cuvinte imbinate in propozitii extrem de simple. Asadar, invatarea limbajului presupune modelul adultilor, corectarea greselilor, dirijarea insusirii limbii si aceasta in primii ani de viata. Copilul rosteste primele vorbe in jurul varstei de 1 an. Pe la 18 luni, el utilizeaza propozitii de doua cuvinte. Abia dupa 2-3 ani exprimarea devine mai dezvoltata. E drept ca isi insuseste destul de repede o vorbire corecta gramatical (cu putine erori), dar nu e surprinzator, intrucat, chiar din anul al doilea, insusirea limbii este o preocupare permanenta si se realizeaza o exersare extrem de intensiva: ploaia de intrebari din partea copilului de 3-4 ani e destinata indeosebi aflarii denumirilor pe care o au lucrurile ori fenomenele inconjuratoare. b) Perceptia sunetelor si a cuvintelor necesita o mare discriminare si putere de sinteza. Fiecare sunet, vocala sau consoana, nu e pronuntat la fel de toata lumea. De pilda, consoana „r" are o sonoritate foarte diferita in rostirea persoanelor ce vorbesc totusi aceeasi limba. Varietatea aceasta se incadreaza insa intr-o clasa in care toti „r" devin echivalenti: e vorba de o constanta a perceptiei, formata in cursul experientei de comunicare. De aceea intampinam mari greutati cand invatam o limba straina: profesorul ne preda limba literara, bine articulata, dar omul de pe strada introduce multe deformari si simplificari cu care trebuie sa ne familiarizam.
Fiecare limba are o gama limitata de sunete. O serie de alte semne ramane fara nici o semnificatie in acea limba, dar avand un rol important in altele. Limba romana are vocalele a si i, inexistente in franceza, in care gasim sunetul „ii", greu de pronuntat de catre concetatenii nostri.
Investigand modificarile electrice ce se petrec in muschii limbii si ai laringelui cand cineva rosteste o fraza, se constata o curba similara in organele vocale ale persoanei care asculta mesajul - desi curentii electrici sunt mult mai slabi. Aceasta inseamna ca auditorul repeta in limbaj interior ceea ce aude. A rezultat „Teoria perceptiei motorii a limbii" : cand ascultam, pentru a intelege, reproducem, imitam in gand spusele celuilalt. La fel si cand scriem : pronuntam in limbaj interior ceea ce scriem. Asadar, componentele motorii au un rol fundamental in limbaj. c) Comunicarea prin intermediul limbii consta intr-o succesiune de cuvinte prin care cautam sa suscitam anumite idei si rationamente la auditor. Putem sa evocam fapte, evenimente sau sa descriem obiecte, persoane, situatii. Comunicarea este mai dificila cand vrem sa transmitem cunostinte noi ori sa completam, sa modificam notiuni deja insusite. Pentru a fi intelesi trebuie sa imbinam termenii noi cu multe alte idei deja cunoscute. K. Popper disocia doua functii ale comunicarii: una descriptiva, referitoare la obiecte si fenomene, si o a doua „argumentativa", prin care fundamentam, aducem argumente in favoarea anumitor judecati. Aceasta din urma este mai complicata.
Teoria comunicarii rezuma fenomenul comunicarii, reducandu-1 la cateva elemente principale, asa cum apar ele in figura nr. 22 (dupa Radu, I., s.a., 1991, p. 158).
Emitatorul traduce ideile in anumite cuvinte si propozitii sau, in cazul radio-ului, le transforma in impulsuri electromagnetice - proces ce poarta numele de codare. Semnalele sonore (in cazul vorbirii) ori sub forma undelor hertziene, sunt transmise prin atmosfera la receptor (in cazul telefoniei, ele se transmit prin cabluri). Mediul prin care ele se propaga poarta denumirea de canal. Receptorul decodeaza mesajul, adica traduce semnalele intr-o succesiune de idei. Decodarea (ca si codarea) presupune un repertoriu comun (partea hasurata din schema), adica o serie de cunostinte avand aceleasi semnificatii, atat pentru emitator, cat si pentru receptor.
Doua consecinte se desprind din aceasta schema a procesului comunicarii. Mai intai, se subliniaza limitarea canalului: nu se pot transmite oricate mesaje intr-o secunda. in cazul lecturii rapide, se pot citi pana la 300-400 cuvinte pe minut. in vorbire, ritmul este mai mult sau mai putin diminuat, in functie de natura textului. Cand e vorba de relatarea unor intamplari simple sau a unor evenimente familiare, viteza exprimarii poate fi destul de mare, dar daca se expun idei sau argumente noi, ritmul trebuie diminuat foarte mult, pentru ca auditorul e nevoit sa le asocieze cu multe alte notiuni cunoscute, sa le compare cu fapte familiare lui pentru a le putea intelege. Chiar daca expunerea e foarte clara si insiruirea perfect logica, totusi continutul poate sa apara ascultatorilor ermetic, confuz.
in al doilea rand, posibilitatile decodarii sunt conditionate de imaginile, notiunile, ideile comune persoanelor care comunica. Daca exista diferente importante intre repertoriile emitatorului si receptorului, transmiterea informatiilor poate deveni imposibila. Cu cat bagajul de informatii este mai asemanator, cu atat mai usor se pot intelege doi interlocutori. De aceea, un profesor trebuie sa-si pregateasca atent expunerea lectiei in fata unor copii, pentru ca deosebirile, in ce priveste volumul si calitatea cunostintelor, dintre el si elevi sunt foarte mari, mai ales cand acestia au parcurs doar cativa ani de scoala.
Vorbitorul e nevoit, adeseori, sa evoce la auditor numeroase imagini si concepte cunoscute, pe care sa le puna in variate relatii cu continutul expunerii sale pentru a fi bine inteles. Mai multe ganduri graviteaza in jurul propozitiilor pe care oratorul le pronunta si asistenta le aude, decat injurai cuvintelor inregistrate efectiv.
4. Functia dialectica
Termenul dialectica este luat aici in sensul pe care-1 avea in antichitate: arta discutiei in contradictoriu, cu scopul descoperirii adevarului. intr-adevar, prezentarea de argumente pro si contra unei teze, in cadrul unei dezbateri colective, este calea principala prin care teza poate fi pe deplin elucidata. De aceea, si astazi oamenii de stiinta organizeaza simpozioane, conferinte si congrese. Comunicarile si mai ales discutiile animate ce urmeaza sunt mijloace importante ale progresului in stiinta si tehnica. Dupa cum vom vedea, gandirea abstracta presupune o discutie interioara, in limbaj intern, iar formarea acestei capacitati are la baza participarea la controverse reale.
Pentru ca o dezbatere sa progreseze, este necesara o precisa clarificare a notiunilor utilizate. Multe discutii intra in impas, deoarece participantii atribuie termenilor folositi semnificatii diferite. Apoi, desigur, vorbirea trebuie sa fie incarcata de sens, sa nu devina mai mult un joc de cuvinte. Nu poate fi progres intr-o controversa cata vreme o persoana vorbeste pentru placerea de a se auzi, fara sa aiba ceva de adaugat la ceea ce s-a spus inaintea ei. Vorbaria goala e denumita psittacism, de la psittacus care inseamna „papagal", pasarea care vorbeste fara a intelege ceva. Ea constituie un pericol evident in orice discutie stiintifica.
Nu e suficienta precizarea initiala a unor definitii. in timpul argumentarilor se impune, in mod evident, necesitatea modificarii (largirii sau ingustarii) unor concepte. Pentru a se pastra un consens, e foarte necesar ca tezele, afirmatiile generale, abstracte sa fie insotite de precizari, de exemplificari, evocandu-se fapte ori experimente concludente.
5. Functia practica
Limba este o unealta. Prin limbaj noi actionam asupra altora, asupra celor din jur in special. Dar actiunea nu consta numai in comunicarea de informatii, cuvintele noastre pot incita imediat la fapte. Nu imping o persoana, ci ii spun: „pleaca ! ". Nu o trag, ci o chem: „vino ! ". Tot asa : „stai! ", „ridica-te", „hai! " Toate imperativele urmaresc declansarea unor actiuni sau a unor reactii.
Limbajul ajuta si la coordonarea activitatii mai multor persoane. Cand trebuie urnit un bustean greu, cei 4-5 muncitori isi sincronizeaza efortul prin binecunoscutul „hei! rup ! ".
in legatura cu aceasta functie declansatoare a actiunilor, unii autori vorbesc de functia de reglare a vorbirii. Aceasta este o caracterizare mai larga, intrucat se refera si la rolul de autoreglare al limbajului, vizibil mai ales in situatia de autosugestie, pe care A. Ombredane n-a avut-o in vedere. in zilele noastre insa, psihoterapeutii se bazeaza frecvent pe aceasta resursa a limbajului interior.
6. Functia afectiva
Este functia cea mai veche, intalnita si la animalele superioare: prin diferite expresii (de aceea unii o denumesc „functia expresiva"), se comunica celor din jur starile afective, indeosebi emotiile. Tipatul unei pasari alerteaza un intreg stol de gaste salbatice. Mimica unei persoane ne comunica, adesea, bucuria ori enervarea: acesta e „limbajul nonverbal". Dar si limbajul vorbit ne comunica atitudinile si sentimentele persoanei care vorbeste. Tonul unei replici poate avea (in functie de situatie) sensuri afective opuse. Spunand cuiva „caraghiosule", el se poate infuria ori, din contra, se poate amuza in raport cu momentul si relatia dintre parteneri. Prin ton se transmite atitudinea atat fata de ceea ce povestim (ca fiind important sau fara nici o consecinta), cat si fata de persoana careia ne adresam. „Va salut" poate exprima respectul, admiratia sau ostilitatea (aici intervine pe langa ton si tinuta corpului, postura). Arta de a transmite, in afara de informatii, emotii si sentimente este o componenta esentiala a oratoriei.
Atitudinile, starile afective se comunica mai greu prin scris. In acest caz, scriitorii aleg cu grija cuvintele, ordinea lor, utilizand si diferite metafore si figuri de stil.
7. Functia ludica
Vorbirea poate fi prilej de joc. Copiii, mai ales in primii ani cand invata limbajul, se joaca repetand la nesfarsit un cuvant sau inventand sonoritati inexistente in limba lor materna. Dar si adultii utilizeaza termenii in joaca: rezolvarea de cuvinte incrucisate, jocuri de cuvinte (calambururi), cautarea de rime s.a. Tot un fel de joaca este si sporavaiala intreprinsa din placerea de a se auzi vorbind.
8. Functia cathartica
Ca si reprezentarile, vorbirea ne ajuta uneori sa ne eliberam sau, cel putin, sa diminuam o stare de tensiune. Persoanele necivilizate isi „descarca nervii" injurand sau blestemand. Omul „bine crescut" injura de obicei numai in gand.
Psihanalistii au constatat ca relatarea de catre un nevrotic a faptelor care l-au socat in trecut, poate duce chiar la disparitia unor simptome suparatoare. in general, cand povestesti cuiva necazurile, grijile, temerile te simti mai usurat: scade tensiunea nervoasa. De aceea, daca nu avem cui sa ne marturisim motivele de ingrijorare, se recomanda sa le scriem. Chiar daca ulterior rupem hartiile cu insemnarile facute, exprimarea in sine duce, mai intotdeauna, la oarecare stare de acalmie, chiar daca e doar temporara.
9. Formele limbajului
Am amintit mai sus despre existenta unui „limbaj neverbal", constand din expresiile emotionale ce insotesc comportamentul. La om, el joaca un rol auxiliar in raport cu limbajul propriu-zis, limbajul articulat, verbal. Acesta poate fi impartit in doua mari forme: limbajul exterior, cel prin care comunicam cu semenii nostri si limbajul interior, insotitor nedespartit al gandirii abstracte, desfasurandu-se aproape fara intrerupere cat suntem in stare de trezie.
Limbajul exterior poate fi oral sau scris. Cel oral este dialogat, cand luand cuvantul, alternativ, schimbam tot felul de pareri cu una sau mai multe persoane, si monologat, atunci cand o persoana se adreseaza unui auditor tacut (in cazul lectiilor, conferintelor sau al discursurilor). in cazul dialogului, se mai pot distinge doua forme : limbajul situativ, care nu poate fi inteles decat daca te afli in situatia la care se refera locutorul. De obicei, este intalnit in cazul copiilor mai mici de 6-7 ani, ei inchipuindu-si ca ceilalti „vad" ca si ei persoanele si imprejurarile vizate. Limbajul pe deplin evoluat este contextual, el fiind deplin accesibil, fara a se recurge la date percepute, intrucat propozitiile si denumirile sunt suficiente pentru imaginarea corecta a situatiilor si a evenimentelor avute in vedere.
Monologul pune probleme mai grele vorbitorului, pentru ca acesta nu poate controla in orice moment daca auditorul a inteles exact ceea ce i s-a comunicat. El se ajuta observand reactiile mimice, atentia celor carora li se adreseaza. in cazul exprimarii scrise lipseste si acest ghidaj extraverbal, cel ce scrie fiind nevoit sa dea toate precizarile necesare, tinand cont de nivelul cultural al adresantului, pentru a nu aparea confuzii sau greseli in modul de interpretare a textului.
Limbajul interior este o continua comentare a situatiilor ce se ivesc, a intentiilor si a mijloacelor ce pot fi utilizate in atingerea scopului urmarit. El se dezvolta prin interiorizarea treptata a dialogurilor si controverselor exterioare desfasurate in realitate. Evolutia limbajului interior este lenta, el ajungand la maturitate abia o data cu varsta adolescentei. Limbajul interior este mai rapid decat cel exterior: multe propozitii sunt eliptice, comprimate, inlocuite cu simple titluri, simboluri verbale. De aceea, uneori, trecerea de la vorbirea interioara la explicitarea ei exterioara e dificila, mai ales daca analiza conceptuala n-a fost destul de aprofundata.
10. Patologia limbajului
Vorbirea este o activitate foarte complexa, necesitand miscari fine si coordonari foarte exacte ale organelor vocale : laringe, limba si buze. Chiar pronuntarea corecta a unei vocale necesita o extrema precizie, lucru de care ne dam seama atunci cand invatam o limba straina. Se pare ca e mai usor sa inveti a merge pe sarma decat sa pronunti corect o fraza. Noi facem exercitii de vorbire zilnic, perseverente, de la varsta de un an, pe cand incercarile de a merge pe un cablu suspendat sunt facute mult mai tarziu si nimeni nu face un exercitiu continuu in acest sens, cum il facem vorbind (limbajul interior, implicand si el usoare contractii musculare ale organelor fonatoare, se desfasoara aproape neintrerupt). Nu e de mirare ca exista un numar mare de centri nervosi controland si declansand limbajul.
Primul care a localizat centrul ce face posibila rostirea cuvintelor a fost P. Broca, identificandu-1 in circumvolutiunea a IlI-a frontala. Exista insa mai multe feluri de tulburari ale limbajului. Dupa A. Ombredane, ele trebuie impartite in 2 grupe : a) cazuri de afectare izolata a doar unuia dintre instrumentele implicate in vorbire : Astfel exista tulburari ale centrilor regland intelegerea limbajului (numite agnozii). surditatea verbala, cand bolnavul nu intelege ce i se spune, centrul responsabil aflandu-se in lobul temporal; alexia - incapacitatea de a citi un text (dar daca acoperi cu o hartie mana bolnavului, el poate scrie), al carei focar principal se afla in occipital; in fine, tulburarea motorie in ce priveste scrisul: agrafia (pacientul poate citi, dar nu poate -scrie). b) A doua grapa de tulburari cuprinde o disociere intre operatiile de nivel diferit: intre actiunea automata si cea voluntara. O asemenea situatie o gasim in unele afazii- Daca ii ceri bolnavului sa pronunte cuvantul „usa", el nu o poate face. Dar daca pe usa deschisa vine un curent de aer rece, el spune unui coleg: „inchide usa i " - exprimarea automata este posibila. Aici sunt lezate mecanismele superioare, in relatie cu caracterul voluntar al unor actiuni si nu e vorba de o paralizie musculara de origine centrala.
Astfel, vorbirea se dovedeste a fi o activitate extrem de complexa, in stransa relatie cu gandirea si reactiile voluntare. De aceea si tabloul tulburarilor de limbaj este chiar mai complicat decat cel schitat mai sus, depasind insa preocuparile inerente psihologiei generale.