c5v19vs
Dupa unii neoretoricieni (Perelman, 1958), discursul educativ se apropie de genul epidictic, care este destinat sa promoveze valorile asupra carora au cazut de acord partenerii si care nu mai constituie obiecte de disputa. Discursul educativ, ca subspecie a epidicticului, vizeaza nu atat punerea in valoare a oratorului, cat crearea anumitor dispozitii si convingeri la ascultatori. „Contrar genurilor deliberativ si judiciar, in care se propune obtinerea unei decizii, epidicticul, ca si discursul educativ, creeaza o simpla dispozitie de actiune... Argumentarea nu se poate concepe decat ca o functie a actiunii pe care o pregateste sau pe care o determina" (Perelman, 1958, p. 71). De aceea, argumentarea poate fi considerata ca un substitut al fortei materiale care, prin constrangere, promoveaza efecte de aceeasi natura.
Pentru ca educatia sa nu alunece in propaganda, trebuie ca educatorul sa procedeze, atunci cand vrea sa transmita anumite valori, prin afirmare, fara a se angaja intr-o controversa cu valori contrare. Educatia vizeaza mai putin o schimbare de credinta, cat o marire a adeziunii la ceea ce este deja stiut. Propaganda, in schimb, isi propune - si uneori realizeaza - o schimbare perceptibila in mentalitate. Totusi, remarca autorii tratatului de neoretorica, in masura in care este adevarat ca educatia intareste rezistenta la o propaganda adversa, nelasand-o sa patrunda, rezulta ca cele doua practici pot fi considerate doua forte ce actioneaza in sens contrar. De aici si urmatoarele consecinte : o_educatie solida si autentica face ineficienta actiunea propagandista; ca sa reuseasca, o propaganda trebuie sa exploateze si lipsa de educatie a subiectilor vizati. Chiar si in acest fel, intre cele doua practici sunt raporturi de interconditionare, care nu pot fi neglijate.
2. Sloganul pedagogic
Discursul pedagogic utilizeaza nu numai cuvinte, pur si simplu, ci si formule. Aceste formule sunt, de cele mai multe ori, sloganuri (Reboul, 1984, pp. 81-100).

Sloganul este un cuvant care are un sens peiorativ. Nimeni nu se va lauda spunand ca „acesta este sloganul meu". El este intotdeauna al altora. Un slogan autentic, adica foarte eficace si periculos, este cel care se observa mai putin. Adevaratul slogan isi disimuleaza natura sa de slogan.
El este o formula concisa si frapanta a carui scop e de a ralia indivizii la un produs comercial, la un partid sau la o cauza. Ceea ce-1 distinge de un ordin sau de o informatie este forma sa retorica. Aceasta forma, care face ca o expresie sa fie frapanta, depinde de mai multi factori: ritm, rima, joc de cuvinte, metafore, hiperbole, aluzii, argumente condensate etc.
Sloganul nu-si propune sa informeze sau sa prescrie, ci sa persuadeze si sa predispuna la actiune. Inscriptia „Abuzul de tutun este periculos" de pe un pachet de tigari este o informatie. Anuntul „Fumatul interzis" de pe un perete este un ordin. Dar deviza „E periculos a se fuma chiar si un Kent" este un slogan, caci scopul ei este de a incita la fumarea tigarilor Kent si sugereaza, fara s-o spuna, ca aceste tigari sunt cele mai bune, caci sunt mai putin periculoase. sa inveti". inchiderea semantica il face sa fie eficient. Sloganul bun te lasa fara replica. La limita, el este nedecompozabil in unitati de sens, ca si cuvantul.
Sunt cuvinte care de unele singure sunt sloganuri. Ca si sloganurile, ele nu au sens, ci un anumit impact; uneori, cu cat sensul este mai mic, cu atat impactul este mai mare. Cuvantul-soc este un fel de formula magica in forma condensata. El singur delimiteaza binele de rau, purul de impur, sacrul de profan.
Cliseele sunt inrudite - sustine Reboul - cu sloganurile. Ele sunt formule concise, usor de repetat si intangibile : „mens sana in corpore sano", „cultura este ceea ce ramane dupa ce tot se uita". Singura diferenta intre slogan si cliseu consta in faptul ca acesta din urma nu mai este o formula frapanta. Daca sloganul actioneaza inainte de toate prin factorul surpriza - ca, de pilda, in repetitia „a invata sa inveti" - cliseul se impune, dimpotriva, prin familiaritatea sa. Frontiera nu este foarte neta. Sa retinem ca atat sloganul, cat si cliseul, actioneaza nu prin sensul cuvintelor, ci prin puterea lor de a ralia, a persuada, a legitima o practica sau de a o denunta.
Trasaturi ale sloganului pedagogic
Sloganul este intotdeauna in serviciul unui punct de vedere. El nu vorbeste numai despre ceva, ci pentru ceva. Sloganul pedagogic este in serviciul unei cauze, al unui interes precis.
Prima trasatura: sloganul tinde intotdeauna sa se disimuleze, sa para altceva decat ceea ce este. in discursul pedagogic, acesta apare metamorfozat in principiu, in evidenta neta, nefiind etichetat ca atare. A califica o anumita maxima pedagogica drept slogan, pentru unii, poate deveni o blasfemie.
A doua trasatura : sloganul este o formula anonima. Chiar daca ea a apartinut candva unui individ anume, numele acestuia nu se mai cunoaste cu siguranta. Autorului acestui credo: „cultura este ceea ce ramane dupa ce tot se uita" i s-a uitat numele (este oare Herriot, Halevy sau un japonez?). Din punct de vedere retoric, anonimatul este o forta. Se accentueaza, astfel, sentimentul de evidenta a sloganului. Ambiguitatea sursei atrage dupa sine o accentuare a ubicuitatii (prezentei peste tot) mesajului. Cel mai puternic mesaj este cel depersonalizat, care nu mai apartine cuiva, dat fiind ca apartine tuturor.
A treia trasatura: sloganul este polemic. Daca el se raliaza la ceva, o face contra a altceva. Daca afirma ceva, o face opunandu-se la o alta asertiune. Prin „cultura este ceea ce ramane..." se opune cultura autentica eruditiei seci. Prin „a invata sa inveti" se combate invatamantul informativ.
A patra trasatura: sloganul, daca nu este in mod necesar mincinos, este in mod automat sumar, atat in ceea ce afirma, cat si in ceea ce prescrie. Departe de a afirma ca e vid de sens, el prezinta chiar un surplus de sens. Sa luam sloganul: „Cine se instruieste se imbogateste". Dar ce inseamna a se imbogati? Termenul trebuie luat in sens propriu, in sens figurat sau in ambele sensuri deopotriva? Se pare ca ambiguitatea semantica mareste forta de impact a expresiei, ce are un sens neprecizat.
A cincea trasatura : revenim la definitia conform careia ea insasi o expresie concisa. Sloganul este, deci, de doua ori concis. Iata o retorica prin racursiu - precizeaza O. Reboul. „Racursiul" sloganului explica puterea sa de a persuada. Daca ar fi prea lung, nu numai ca ar fi mai putin frapant, dar si mai greu de retinut.
Functia sloganului este mai degraba sa starneasca emotii, decat sa transmita cunostinte (vezi Kneller, 1973, pp. 254-257). in educatie, sloganurile sunt folosite pentru a simboliza atitudinile si ideile directoare ale curentelor educationale. Ele au rolul sa mareasca adeziunea adeptilor existenti si sa atraga noi adepti.
intrucat sloganurile nu au pretentia sa faciliteze comunicarea sau sa reflecte un sens perfect inteligibil, nu le putem reprosa inconsecventa formala sau incapacitatea de a se apropia de sensurile exacte ale notiunilor. Desi sloganurile incep prin a fi simboluri unificatoare, cu timpul, ele vor fi interpretate drept enunturi ale corpusului doctrinar. De aceea, un slogan ar putea fi interpretat din doua puncte de vedere : ca afirmatie, pur si simplu, si ca simbol al unei strategii meta-discursive.
Un slogan trebuie judecat nu numai in sens strict, ci si ca intentie sau finalitate practica.
Sa luam sloganurile : „nu poate exista predare fara invatare" si „exista predare fara invatare". in sens strict, ele se contrazic. Intentia practica a expresiei „nu exista predare fara invatare" este similara cu cea a sloganului „important este pe cine invatam, nu ce il invatam". Acesta indreapta atentia profesorului spre elev, pentru a pune accentul in educatie pe ceea ce invata elevul si nu pe ceea ce i se preda. Aceasta cerinta, salutara la inceputul secolului nostru, a fost impinsa, uneori, pana la exagerare, astfel incat a fost nevoie sa i se contrapuna un alt slogan - „exista predare fara invatare" - care, de aceasta data, atragea atentia asupra pretentiilor profesorilor intr-un sistem educational ce se ocupa numai de elevi. Totusi, din punct de vedere al intentiei practice, ambele sloganuri sunt compatibile.
Vom conchide spunand ca sloganul este o formula frapanta, autodisimula-toare, anomima, polemica si foarte scurta.
in final, iata cateva sloganuri pedagogice care pot fi interpretate de catre noi toti: „predarea ucide invatarea", „viata in scoala", „democratizarea invatamantului", „a invata sa fii" etc.
3. Situatii de indoctrinare in invatamant
Simplul fapt de a spune ca „eu indoctrinez" sau „noi indoctrinam" tradeaza imposibilitatea actului care este invocat, deoarece conditia indoctrinarii este ascunderea si disimularea intentiei. A indoctrina inseamna a face ceea ce nu se spune. Subiectul asupra caruia se exercita actiunea nu trebuie sa fie constient de activitatea ce-1 are drept tinta.
Care sunt, totusi, notele distinctive ale indoctrinarii in invatamant si prin ce se distinge aceasta fata de alte conditionari, precum inculcarea sau propaganda ? iIt— —*
Sa evocam, impreuna cu Olivier Reboul (1977, pp. 14-24) - un cunoscator al domeniului - cateva situatii de ipostaziere a indoctrinarii in invatamant. a. A preda o doctrina daunatoare. Este unul dintre aspectele cele mai comune si mai vechi. il gasim chiar si la Platon, in celebra sa critica a poetilor. Poeti precum Homer, Hesiod, Pindar joaca un rol decisiv in educatia grecilor, caci ei reprezinta Catehismul si Izvorul - resursele spirituale principale. invatamantul care-si extrage seva din operele lor, ne-o spune Platon, este in chip funciar periculos : poetii pretind ca Dumnezeu recompenseaza dreptatea aparenta si nu virtutea reala si se lasa cumparat prin ofrandele si sacrificiile noastre; ei atribuie zeitatilor pasiuni si vicii specifice oamenilor.
Sa spunem ca a preda un lucru gresit nu reprezinta, pur si simplu, indoctrinare. Foarte multi oameni, la inceputul secolului, vorbeau despre martieni ca fiind fiinte mult mai inteligente si mai inzestrate decat oamenii. indoctrinarea implica o eroare periculoasa, deliberat propagata. De pilda, se indoctrineaza copiii atunci cand li se spune ca oamenii negri sau galbeni sunt lenesi, hoti sau cruzi, si asta datorita rasei lor. In acest fel, li se inculca elevilor nu numai neadevaruri, ci si ura sau dispretul fata de o anumita rasa sau etnie. b. A utiliza invatamantul pentru a propaga o doctrina partizana. Ca act in sine, difuziunea unei doctrine partizane nu este un semn al indoctrinarii. O societate democratica, ce admite pluralismul partidelor, trebuie sa garanteze si libera circulatie a ideologiilor. indoctrinarea incepe cand propagarea unei opinii partizane se face intr-un loc care nu este destinat acestui scop, adica in scoala. Atunci cand cei care predau se servesc de autoritatea lor pentru a pleda exclusiv pentru o anumita doctrina, ei isi pierd calitatea de dascali, devenind propagandisti. Or, timpul acesta credem ca a trecut. indoctrinarea rezulta ca abuz al puterii pozitionale a profesorului. c. A invata fara a intelege ceea ce trebuie inteles. Este unul dintre sensurile cele mai uzitate ale verbului „a catehiza". in acest caz, nu continutul doctrinei conteaza, ci maniera in care are loc inculcarea. Departe de a fi un procedeu al educatiei religioase, catehizarea se intalneste des in invatamant. O identificam in predarea literaturii, filosofiei, matematicii, peste tot unde se practica maniera raspunsului direct, intr-o perspectiva mecanica, fara a se invata mijloacele de a-1 gasi. intotdeauna predarea fara intelegerea intregului continut este indoctrinare? De buna seama ca nu. Elevul este pus - uneori - sa inregistreze numele unor persoane, denumiri diverse, formule chimice sau matematice. jEste indoctrinare atunci cand ceea ce poate fi predat inteligibil nu se bazeaza decat pe memorare mecanica sau cand se cultiva dezgustul pentru intelegere sau mteligibilitate. Acest caz este destul de vag, in sensul ca e dificil de identificat o atare situatie. Sa retinem ideea de principiu ca, intre continutul ce se invata si modalitatea de insusire a acestui continut, trebuie sa existe o anumita solidaritate si interdependenta. d. Utilizarea in predare a argumentului autoritatii. Daca elevii sustin o idee in virtutea faptului ca „profesorul a spus-o", „toata lumea o crede" „si X o sustine", atunci acei elevi au fost indoctrinati. in acest caz. nu se lasa posibilitatea subiectilor de a cauta si cerceta ei insisi, fiind tratati ca eterni minori. in acest caz, se preda ceva, dar se invata si ceva in plus : sa se respecte autoritatea enuntiatoare ca infailibila, ca o sursa indiscutabila. Si, totusi, avem nevoie de ascultarea unor autoritati, in stiinta, de pilda. Trebuie sa ne incre-dem, pana una-alta, in competenta unor voci autorizate. La urma urmelor, nu suntem nici singuri si nici atoatestiutori. Numai ca, in indoctrinare, autoritatea nu mai este propusa, ci impusa; ea isi face simtita prezenta atat prin seductie, cat si prin constrangere. Inculcarea unei asemenea pozitii presupune o limitare deliberata a posibilitatilor de reflectie a indivizilor. e. A preda plecand de la prejudecati. O prejudecata este o paradigma care comanda atitudini ulterioare: evaluari, raspunsuri, obiectii. Gandirea nu mai este determinata de premise autentice, ci de o cauzalitate externa care incearca s-o controleze. Cel care pretinde ca femeile nu sunt in stare sa execute munci de raspundere nu are rabdarea de a consulta statisticile, ci gandeste in virtutea respectarii unor idoli, mai mult sau mai putin inconstienti. Un invatamant bazat pe prejudecati - rasiste sau nationaliste - este, prin definitie, un invatamant tendentios, indoctrinarea se exercita in situatia de fata asupra continutului si nu asupra formei. Sa notam, totusi, ca invatamantul tendentios nu este in intregime fals; pur si simplu, el elimina tot ceea ce ar putea sa-1 puna in chestiune. Simpla diminuare sau ocultare a unui punct de vedere devine suspecta. Iar de aici pana la indoctrinare nu-i decat un pas. f. A preda pornind de la o doctrina ca si cand ea ar fi singura posibila. in acest caz, nu mai este vorba de o prejudecata, caci profesorul este pe deplin constient de parti-pris-nl pe care il alege in mod deliberat si pe care il promoveaza in exclusivitate. Nu este vorba de profesorul care preda - de pilda - istoria dupa modelul marxist, filosofia dupa modelul tomist, gramatica dupa modelul structuralist, mai precis, aplicand anumite modele unor secvente ale disciplinelor respective ; este vorba de acei profesori care predau obiectele invocate numai in perspectiva unor modele. Profesorul indoctrineaza cand tine sa convinga si sa se convinga de faptul ca perspectiva etalata este singura valabila. Se iveste, totusi, o problema. Se stie ca, pana in secolul al XlX-lea, geometria euclidiana era singura predata, la fel si sistemul astronomic al lui Ptolomeu intr-o anumita perioada. Oare prin vehicularea acestor pozitii se indoctrina? Din moment ce erau singurele perspective cunoscute, bineinteles ca nu. Profesorul devine indoctri-nator atunci cand adoptand un model explicativ va avea tendinta sa le respinga aprioric pe toate celelalte. Si asta cu atat mai mult cu cat domeniul disciplinei sale este mai putin permeabil la un control definitiv, cum ar fi istoria sau filosofia./A indoctrina, din aceasta perspectiva, inseamna a adera in chip exclusivist la o doctrina si a deveni intolerant fata de altele. A indoctrina nu reprezinta a etala o doctrina, ci a le desconsidera pe toate celelalte cu care, in mod firesc, trebuie sa coexiste. g. A preda ca stiintific ceea ce in fapt nu este. Acest caz este o prelungire a unor trasaturi de mai sus. indoctrinarea apare atunci cand o doctrina isi aroga fie", „morala stiintifica" sau „explicatie stiintifica a necesitatii razboiului" (daca vrem, si „stiinte" precum astrologia, parapsihologia, ghicitul in palma etc). Dogmatismul modern este stimulat de abuzul de stiintificitate. Se indoctrineaza, de buna seama, atunci cand se atribuie unei credinte neverificate, personale sau colective, calitatea unei cunoasteri obiective. h. A nu preda decat fapte favorabile unei anumite doctrine. in acest caz, indoctrinarea nu priveste premisele invatarii cat, mai ales, consecintele acesteia. Este vorba de un invatamant cu o orientare precisa, care exclude toate faptele contrare propriului sau punct de vedere (punct de vedere care este fie o prejudecata, fie o doctrina marturisita). Un invatamant poate sa fie manipulant fara sa apeleze la minciuna, in sensul propriu al termenului. Este suficient a se trece sub tacere sau a se/minimaliza fapte contrare celor prezentate cu obstinatie. in anumite cazuri, tacerea poate deveni violenta. Cenzurarea, punerea la index sunt mijloace tipice de indoctrinare, pentru ca ele impiedica oamenii sa se informeze. i. A falsifica faptele pentru a etala o anumita doctrina. in acest context, invatamantul nu este numai tendentios, ci si mincinos. Profesorul indoctrinator inventeaza fapte, truncheaza statistici, fabrica marturii si martori. Un exemplu edificator il putem lua din istorie. Este vorba de Protocolul inteleptilor din Sion, utilizat pana in 1945 de catre miscarile antisemite, de hitlerism, mai ales, ca argument principal contra evreilor. Documentul in cauzaeste un proces verbal al unor adunari secrete, tinute la Bale de catre conducatorii sionisti in 1897, unde, dupa cate se pare, s-a stabilit un plan de cucerire a lumii. Cum a fost stabilit in doua procese (la Berna, in 1935 si 1947), documentul pomenit este un fals, in intregime fabricat pentru a se propaga ura contra evreilor. indoctrinarea, ca actiune pe termen lung si, deci, expusa dezmintirilor, nu utilizeaza decat rar minciuna evidenta. Ea procedeaza mai degraba prin exagerare sau omisiune decat prin fapte trucate. j. A selectiona in mod arbitrar continutul unui program de studiu. Fixarea continutului invatamantului are o anumita doza de arbitrarietate. De obicei, istoria sau geografia unei regiuni mai indepartate sau mai putin importante sunt mai slab prezente in sistemele de invatamant occidentale, de pilda. indoctrinarea incepe cand alegerea pedagogica are un sens ideologic, desconsiderandu-se cu buna stiinta ceea ce contravine principiilor de baza respectate de sistem (cand se identifica civilizatia occidentala cu insasi civilizatia, fara a se vorbi si despre alte culturi). Ramane de stabilit cine este agentul indoctrinator: el poate fi profesorul, care are anumite preferinte, dar pot fi si factorii de decizie, care fixeaza planurile si programele scolare la nivel macrostructural. Se pot identifica aici doua tipuri de indoctrinare : prin sectarism si prin conformism. k. A exalta in invatamant o anumita valoare in detrimentul altora. in cazul de fata, indoctrinarea are ca fundament o mobilizare afectiva. Sa retinem ca exaltarea nu are nimic condamnabil in sine. Poti sa etalezi atat virtutile regimului monarhic, cat si pe cele ale regimului prezidential. indoctrinarea survine cand se incearca ipostazierea virtutilor monarhiei prin denigrarea sistemului preziden nu poate proslavi o valoare decat in detrimentul altei valori. Suntem in prezenta unui invatamant maniheist, insensibil la nuante si la complementaritatea valorilor. Maniheismul tine de o mentalitate infantila si functioneaza pe baza unei logici dihotomice, rudimentare : daca nu e alba, e neagra; cine nu e cu mine, e impotriva mea; democrat egal anticomunist; patriot egal antimaghiar. Un invatamant autentic trebuie sa distruga aceste clisee infantile. Daca, dimpotriva, le accepta si le cultiva, el degenereaza in indoctrinare.
1. A propaga ura prin invatamant. Este o forma agravata a cazului precedent, solidara cu fanatismul. Ura poate fi explicita si poate viza atat persoane, cat si doctrine. O forma particulara, dar des intalnita, este inculcarea la elevi a sentimentului ca sunt incapabili de a invata, ca „sunt prosti" si ca „nu vor face nimic in viata". Este un caz de indoctrinare, deoarece elevii incep sa se urasca pe ei insisi, iar profesorul da dovada ca ii dispretuieste si pe elevi, si invatamantul, si pe el insusi. m. Impunerea unei credinte prin violenta. Suntem in prezenta unui caz limita. Violenta este, in general, vizibila, ori stim ca indoctrinarea trebuie sa fie disimulata. Violenta ne poate face sa vorbim, dar mai putin sa credem. Fara a ne lua exemple din realitate (putem gasi destule), sa ne referim la romanul lui Orwell, 1984, unde eroul, pe punctul de a fi torturat, sfarseste prin „a crede" ca 2 si cu 2 fac 5, asa cum o cerea Big Brother. Experienta cotidiana ne arata ca violenta directa produce mai degraba neascultare decat supunere. Ramane, atunci, violenta indirecta, camuflata in cenzura, santaj, seductie, ce poate reprima gandirea critica si personala. Publicitatea si propaganda contin astfel de tendinte pe care este bine sa le constientizam.
4. Sansele dezideologizarii invatamantului
indoctrinarea este un tip special de invatare. Sa notam ca insusi termenul doctrina inseamna „materie de predat" si, mult timp, a fost folosit fara nici o conotatie peiorativa. in dictionarul Robert se spune in dreptul termenului de indoctrinare : „a tine o lectie cuiva pentru a-1 castiga de partea unei doctrine, a unui punct de vedere".
Trebuie remarcat faptul ca, in ambele cazuri, se creeaza o situatie de autoritate. Si cel care invata, si cel care indoctrineaza exercita o anumita putere pe care o considera legitima. in ambele cazuri, se cere o investire mai mult sau mai putin oficiala. Profesorul, ca si indoctrinatorul, se considera un „reprezentant". El se impune in numele lui Dumnezeu, al societatii, al poporului, al culturii, al adevarului, al umanitatii etc. Fara indoiala ca exista si autodidacti, care se instruiesc fara dascali. Dar, departe de a nega autoritatea, ei o cauta cu tarie atat in carti, cat si in mass-media. Nimic nu ne face sa credem ca indoctrinarea nu si-ar avea autodidactii sai.
De asemenea, indoctrinarea si invatarea sunt actiuni cu bataie lunga. Ele se exercita ani in sir, chiar de-a lungul vietii intregi. Ambele procese au un caracter mantui, indoctrinarea are metodele sale proprii si o pedagogie specifica; ea trebuie sa simplifice, sa esentializeze, sa gradeze dificultatile, sa ilustreze, sa motiveze.
indoctrinarea se sprijina puternic pe invatamant, care-i pregateste baza aperceptiva, cumulul de informatii si dispozitii pe care se vor broda viitoarele stari si credinte. insusi continutul cultural, preconizat la un moment dat de documentele scolare, poate prezenta o anumita violenta simbolica, stiut fiind ca orice continut educational are o anumita relativitate. Continutul educational nu este inocent, ci contine in el anumite linii ideologice imprimate de factorii decizionali si de putere, existenti la un moment dat in societate. Aceasta arbitrarietate culturala este foarte evidenta in regimurile autoritare, care au oroare de tot ceea ce este universal si general (sa ne amintim de statutul psihologiei, logicii, literaturii universale4nj?coala romaneasca).
Pentru a testa daca suntem constienti in ce situatii indoctrinam sau nu, sa incercam sa raspundem la urmatoarele intrebari: a. Oare indoctrinez cand caut sa conving pe cineva de propria mea opinie? Nu, atat timp cat nu ma servesc de autoritatea mea de profesor in incercarea de a-i convinge pe altii de ceea ce gandesc eu. b. indoctrinez cand datorita prestigiului meu elevii gandesc ceea ce gandesc si eu ? Nu. De data aceasta elevii insisi se indoctrineaza. Ei trebuie sa fie invatati sa puna in chestiune ceea ce le spun eu. c. indoctrinez cand ii invat pe elevii mei ca trebuie sa-si iubeasca parintii ? Da, pentru ca ceea ce ii invat eu este absurd - iubirea nu poate fi comandata -ceea ce nu-i poate conduce decat la culpabilitate sau la revolta. Daca elevii nostri nu-si iubesc parintii, trebuie sa ne intrebam mai degraba de ce se intampla acest lucru si sa actionam in consecinta atat asupra elevilor, cat si asupra parintilor. d. imi indoctrinez elevii cand ii indrept spre o religie in care nu cred? Da. ii mint si, pentru acest lucru, mai tarziu, ei imi vor cere socoteala. Nu am dreptul sa le impun o doctrina la care nu ader. e. indoctrinez daca afirm ca un elev este incapabil de reusita? Nu, daca este un debil mintal. Da, pentru ca eu, ca dascal, trebuie sa-i incurajez pe toti, dupa puterile lor. f. indoctrinez, oare, cand impun elevilor anumite reguli de politete sau un anumit cadru conceptual, fara a le explica acest lucru in totalitate? Nu, pentru ca regulile de politete sau de gramatica nu se pot explica intotdeauna, iar, daca aceste explicatii exista, nu sunt in concordanta cu puterea de intelegere a elevilor. g. indoctrinez cand elevii mei ma acuza ca-i indoctrinez ? Cred ca nu. in acest moment, indoctrinarea, daca ar fi fost intentionata, nu ar mai avea nici un efect. li. Care este cadrul cel mai prielnic pentru indoctrinare? invatamantul. Daca acesta este insotit si de putina religie, predata defectuos, sau de alte tiouri de
A combate indoctrinarea nu inseamna a milita pentru un invatamant fara nici o doctrina, ci a propune o doctrina care sa elibereze gandirea de orice corsaj care o poate aservi. Or, astazi, se poate observa aceasta abdicare si din partea scolii, si din partea familiei, si din partea societatii. Se educa pentru a produce si nu pentru a trai, a exista. Singurul remediu pentru starea de fapt este a realiza o educatie in respectul libertatii de gandire a indivizilor si in perspectiva dobandirii autonomiei spirituale a tuturor.
Mutarea accentului actului paideutic spre potentialul spiritual al fiintei umane, redescoperirea spiritualitatii si a valentelor ei, punerea in valoare a autonomiei personale, a implicarii in realitate si a devenirii sinelui, toate acestea pot preintampina pretentiile unei educatii „totale", care - o stim prea bine - isi propune sa puna stapanire pe intreaga gandire si afectivitate a copilului. Educatia adevarata nu poate fi totala pentru ca ea vizeaza sa-i formeze pe tineri pentru a trece dincolo de ea, adica pentru a se educa ei insisi. in plus, cel mai concludent semn ca invatarea nu indoctrineaza apare atunci cand ea da elevilor dorinta de a invata mai mult si de a o face ei singuri; ea le permite nu numai cunoasterea, ci si dorinta de a cunoaste. Sau, cum spunea Vasile Pavelcu, educatia omului se face pentru ca el sa nu aiba nevoie de educatie ; menirea procesului educativ este de a se desfiinta pe sine. Dar oare acceptam noi, oamenii scolii, aceste chemari?
Vom conchide spunand ca indoctrinarea este un gen aparte de invatare, dar o invatare cu un caracter tendentios si partial, ajungand sa incorseteze si sa atro-fieze gandirea, in loc s-o dezvolte si s-o elibereze. O predare eficienta este aceea care mentine o doza optima de deschidere, de nedesavarsire, de incertitudine. Ca profesor, trebuie sa incurajezi aspiratia catre cautare si, uneori, sa provoci mirarea. Odata cu mirarea, spune L. Legrand (1960, p. 86), se naste in spirit o viata autentica. Chiar daca, uneori, aceasta este resimtita de subiect ca o traire dureroasa, din cauza unei insecuritati de moment, ea are avantajul de a sfarama structuri antereflexive, idoli si preconceptii, angajand elevii intr-o stare permanenta de activism spiritual.
indoctrinarea nu se manifesta neaparat in mod intentionat - se poate indoctrina si cand nu iti propui acest obiectiv - si nu trebuie legata intotdeauna de metoda sau de doctrina transmisa. Se poate indoctrina si cu metode active, chiar nondirective, sau cu metode autoritare. Apoi, indoctrinarea nu se face doar cand este predata o anumita doctrina: se poate preda istoria si in stil tomist, dar si in stil marxist, dezvoltand totusi gandirea elevilor. indoctrinarea intervine in invatare atunci cand, indiferent de intentii, metode, doctrine etalate, se pleaca de la premisa ca elevul poate fi un mijloc sau un virtual mijlocitor al unei ideologii si mai putin un scop in sine. Chiar daca aceasta ideologie s-ar pretinde neutrala (ceea ce este greu de admis, caci si neutralitatea este o atitudine), nu s-ar schimba datele problemei. Exista un mare risc de indoctrinare atunci cand profesorul supraliciteaza importanta propriilor sale convingeri in dauna exigentei necesitatii de a-1 face pe copil sa mediteze asupra acestei convingeri, care trebuie, pana la un punct, sa-i ramana exterioara (Brubacher, 1969, p. 281).
La urma urmelor, educatia este ceea ce profesorul (elevul) face din (cu) ea. o contradictie cu cele ale altor actori. insusi O. Reboul recunoaste, in ultima in stanta, ca un discurs pedagogic fara ideologie este un discurs vid (1984, p. 165). Ramane sa meditam mai mult laVumbra" ideologica pe care o purtam si o propagam fafa ca s-o stim intotdeauna, la dimensiunea „doctrinara" a cunostintelor sau a mijloacelor de transmitere a acestora, ramane sa ne interogam asupra fortei sau limitelor acestor ideologii travestite, pentru a le depista lacunele, pentru a ne putea intelege si a ne face intelesi. De-abia din acest punct am putea sa incepem sa discutam si, de ce nu, sa educam cu adevarat.