d1t14tz
Ca sa intelegem ceea ce se petrece intr-un om, este necesar sa supunem examenului atitudinea acestuia fata de semeni. Raporturile interumane sunt in parte date in mod natural si, ca atare, sunt susceptibile de modificari, dar ele se incadreaza si in relatii structurate conform unui plan, asa cum se observa in special in viata politica a popoarelor, in formarea statelor, in general in colectivitati. Viata psihica a omului nu poate fi inteleasa fara a cerceta in acelasi timp asemenea conexiuni.
1. ADEVARUL ABSOLUT. Viata psihica a omului nu este in stare sa se guverneze in mod liber, ci se gaseste in permanenta in fata unor sarcini stabilite de undeva din afara. Toate aceste sarcini sunt inseparabil legate de logica vietii in comun a oamenilor, conditie esentiala care actioneaza neintrerupt asupra individului si care nu se lasa influentata de el decat intr-o anumita masura. Asadar, daca tinem seama de faptul ca nu putem sesiza totalitatea conditiilor vietii umane in societate, dat fiind ca ele sunt prea numeroase, si ca aceste conditii stau totusi la baza unei anumite conduite, este limpede ca nu ne gasim niciodata in situatia de a elucida complet obscuritatile unei vieti psihice cu care avem de-a face, dificultate cu atat mai mare cu cat ne indepartam de relatiile sociale care ne sunt familiare.
Rezulta, pe de alta parte, ca o cerinta fundamentala a promovarii cunoasterii omului, ca se impune sa includem in calculul nostru, ca pe un adevar absolut, regulile imanente de existenta ale unui grup1, asa cum se manifesta ele de la sine pe aceasta planeta in organizarea limitata a corpului omenesc si in performantele sale, adevar absolut de care nu ne putem apropia decat incet, adesea dupa ce am depasit o serie de greseli si rataciri.
O parte importanta a acestor cerinte fundamentale este pusa in evidenta de conceptia materialista a istoriei, elaborata de Marx si Engels. Potrivit acestei teorii, baza economica, mijloacele tehnice cu ajutorul carora un popor isi asigura existenta sunt cele care conditioneaza „suprastructura ideologica", gandirea si comportamentul oamenilor. Exista pana aici concordanta cu conceptia noastra, a „logicii active a vietii umane in comunitate", a „adevarului absolut". Dar istoria si, inainte de toate, viziunea noastra asupra vietii individuale, ceea ce am numit psihologia individuala (Indivi-dualpsychologic), ne invata ca viata psihica umana raspunde adesea prin erori impulsurilor determinate de principiile economice, de care ea nu se desprinde decat cu mare greutate. Drumul nostru catre „adevarul absolut" trece prin nenumarate erori.

2. NECESITATEA VIETII IN COMUN. Obligativitatea vietii in comun este tot atat de naturala ca si obligativitatile pe care le impun oamenilor bunaoara climatul, protectia impotriva frigului, constructia de locuinte si altele de felul acesta. Desi intr-o forma inca neinteligibila, observam o asemenea constrangere la viata in comun in cazul religiei, unde sanctificarea formelor sociale serveste drept liant, in locul gandirii comprehensive. Daca in primul caz conditiile vietii sunt determinate pe plan cosmic, in celalalt caz ele sunt determinate pe plan social, data fiind existenta colectiva a oamenilor, regulile si normele legale care rezulta de aici. Cerintele colectivitatii au reglat in asa fel relatiile dintre oameni incat ele au aparut de la bun inceput ca un „adevar absolut", de la sine inteles. Pentru ca societatea a preexistat vietii individuale a oamenilor. Nu exista in istoria culturii umane nici o forma de viata fara caracter social. Nicaieri oamenii nu au aparut altfel decat in societate.
Fenomenul este lesne de explicat. in intregul regn animal predomina legea, principiul potrivit caruia toate speciile care nu se dovedesc a fi ajuns, intr-un context natural, la un grad de dezvoltare deosebit de ridicat nu acumuleaza noi forte decat prin asociere, cale care le permite apoi sa actioneze in exterior intr-un mod nou, original. Genul uman serveste si el acestui scop al asocierii, organul psihic al omului fiind in totalitatea sa impregnat de conditiile unei vieti in comunitate. Darwin remarcase la timpul sau ca niciodata nu sunt de gasit animale slabe care sa traiasca izolat. in randul acestora trebuie trecut indeosebi omul, din moment ce el nu este indeajuns de puternic ca sa poata trai singur. El nu ar fi capabil sa-i opuna naturii decat o slaba rezistenta, avand nevoie de o multime de resurse ca sa-si asigure existenta. Sa ne imaginam un om in situatia de a trebui sa vietuiasca singur intr-o padure virgina, lipsit de mijloacele oferite de civilizatie. El ne-ar aparea incomparabil mai amenintat decat orice alta specie de vietuitoare, neputand nici alerga destul de repede, nedispunand nici de forta musculara a animalelor puternice, nici de dintii fiarelor de prada, nici de finetea auzului sau de agerimea vazului unora dintre ele, asa incat sa scape teafar din situatii critice. El este nevoit sa faca eforturi extraordinare, fie si numai spre a-si asigura dreptul la existenta si a evita pieirca. Hrana sa este pretentioasa si modul sau de viata cere o protectie excesiva.
Este, prin urmare, de inteles faptul ca omul nu s-a putut mentine decat situandu-se in conditii extrem de favorabile. Acestea nu i-au fost date decat de viata in grup, care s-a dovedit o necesitate, deoarece numai viata colectiva ii permite omului, printr-un fel de diviziune a muncii, sa-si asume sarcini care pe individul izolat l-ar fi dus in mod fatal la disparitie. Numai diviziunea muncii a fost capabila sa-i procure omului arme de atac si de aparare si, in general, toate bunurile de care avea trebuinta spre a supravietui, bunuri pe care le includem astazi in notiunea de cultura. Daca luam in considerare in ce conditii dificile vin pe lume copiii, cate masuri absolut speciale sunt de luat in asemenea imprejurari, pe care individul izolat nu le-ar putea lua fie si cu pretul celor mai mari osteneli, daca tinem seama de multimea bolilor si infirmitatilor care ameninta o fiinta umana si, cu atat mai mult, un sugar — ceea ce nu se intalneste nicaieri in regnul animal —, atunci intelegem cat de mare este grija pe care o solicita mentinerea societatii omenesti si intuim clar necesitatea coeziunii sociale.
3. SECURITATE SI ADAPTARE. Avand in vedere cele expuse pana aici, se impune sa afirmam ca, in ceea ce priveste structura sa naturala, omul este o fiinta inferioara. Dar aceasta inferioritate constitutiva, pe care si-o constientizeaza ca pe un sentiment de neimplinire si de insecuritate, actioneaza ca un stimulent permanent2 in directia descoperirii unei cai de adaptare la viata, cale pe care sa-si creeze situatii in care sa fie echilibrate dezavantajele pozitiei omului in natura. Este vorba, in fond, tot despre organul sau psihic, care are capacitatea de a realiza adaptarea si securitatea. Ar fi fost mult mai greu sa se faca din animalul uman originar3, cu ajutorul unor produse de evolutie biologica, cum sunt coarnele, ghearele sau coltii, un exemplar in stare sa infrunte natura vrajmasa. Numai organul psihic putea sa-i vina in ajutor realmente rapid, inlocuind ceea ce omului ii lipsea ca valenta organica. Si tocmai stimulentul degajat de permanentul sentiment al neimplinirii 1-a facut pe om sa-si dezvolte previziunea si a adus psihicul sau la stadiul de organ al gandirii, afectivitatii si actiunii, cum il gasim astazi. Si dat fiind faptul ca in aceste demersuri, in aceste eforturi de adaptare societatea a jucat si ea un rol esential, fireste ca inca de la inceput organul psihic s-a structurat in functie de conditiile societatii. Toate capacitatile sale s-au dezvoltat pe o baza care poarta in ea influenta vietii sociale. Fiecare gand al omului trebuie sa se fi constituit in asa fel incat sa fie ajustat la societate.
Daca ne reprezentam acum modul in care s-a progresat mai departe, ajungem la originea logicii, care poarta in sine cerinta validarii generale. Este logic numai ceea ce este universal valabil. Un alt rezultat clar al vietii sociale il identificam in limbaj, o opera minunata, care il distinge pe om de toate celelalte vietuitoare. Este cu neputinta sa facem abstractie de faptul ca unui asemenea fenomen cum este limbajul i se aplica intru totul notiunea de valabilitate generala, de unde concluzia ca el isi are originea in viata sociala a oamenilor. Limbajul este absolut de prisos pentru o fiinta care ar vietui intr-o totala izolare. El are sens doar in cazul vietii in comun a oamenilor, caz in care este si produsul si liantul unei asemenea vieti. O dovada puternica a acestei coeziuni consta in faptul ca oamenii care au trait in conditii care le-au limitat sau le-au interzis contactul cu semenii sufera aproape fara exceptie de carente de limbaj sau de incapacitatea de a comunica pe aceasta cale. Este ca si cum aceasta legatura nu s-ar putea forma si mentine decat atunci cand contactul cu umanitatea este asigurat. Limbajul, deci, are o importanta cu totul deosebita in dezvoltarea vietii psihice a omului. Gandirea logica nu este posibila fara premisa limbajului, care, per-mitandu-ne formarea notiunilor, ne face capabili sa operam distinctii si sa elaboram conceptii care nu sunt proprietate privata, ci, dimpotriva, bun comun. De asemenea, gandirea si sensibilitatea nu devin inteligibile decat daca presupun o valabilitate generala, iar bucuria pe care o traim in fata frumosului nu-si are intemeierea decat daca admitem ca sentimentul frumosului si al binelui si recunoasterea acestora constituie in mod necesar un bun comun. Ajungem astfel la concluzia ca notiunile de ratiune, logica, etica si estetica nu au putut fi generate decat in conditiile vietii colective a oamenilor si ca, pe de alta parte, ele constituie mijloace de coeziune destinate sa previna decadenta culturii.
Luand in considerare situatia omului izolat, intelegem de asemenea ce este vointa. Vointa nu reprezinta altceva decat un impuls de a trece de la un sentiment de neimplinire la sentimentul implinirii. Sa simtim aceasta orientare si sa-i dam curs, aceasta se numeste „vointa". Orice act de vointa se bizuie pe sentimentul de neimplinire, de inferioritate, nazuind spre o stare de satisfactie, de multumire, de implinire axiologica.
4. SENTIMENTUL DE COMUNIUNE SOCIALA. intelegem acum ca regulile privind jocul, educatia, superstitia, totemul si tabuul, legislatia, necesare pentru a asigura dainuirea speciei umane, trebuie de asemenea sa figureze cu prioritate in ideea de comunitate. Am vazut aceasta in institutiile religioase, dupa cum gasim cerintele comunitatii si in functiile cele mai importante ale organului psihic, regasindu-le in cerintele vietii individului, ca si in acelea ale colectivitatii. Ceea ce numim justitie, ceea ce consideram drept latura luminoasa a caracterului omenesc, nu este in esenta decat transpunerea in realitate a imperativelor care decurg din viata in comun a oamenilor. Ele sunt acelea care au generat organul psihic. Asa se face ca increderea, fidelitatea, sinceritatea, dragostea de adevar etc. sunt de fapt cerinte stabilite si mentinute printr-un principiu comunitar de o valabilitate generala. Ceea ce numim un caracter bun sau rau nu poate fi judecat decat din punctul de vedere al comunitatii. Caracterele, ca si orice realizare stiintifica, politica sau artistica, nu se vor dovedi niciodata mari si valoroase decat daca au o valoare pentru obste. Un portret ideal (Idealbild), dupa care masuram individualul, nu poate fi luat in considerare decat prin prisma valorii sale, a utilitatii pentru obste. il comparam pe individ cu portretul ideal al omului comunitar (Gemeinscnaftsmensch), omul care se achita de sarcinile care i se incredinteaza intr-un mod general valabil, omul care a dezvoltat la sine sentimentul de comuniune sociala (Gemcinschaftsgefiihl) in asa fel incat — dupa o expresie a lui Furtmu'Uei4 — el „urmeaza regulile de existenta ale societatii omenesti". Dupa cum se va vedea in cursul expunerii noastre, nici un om nu se poate dezvolta pe deplin fara a-si cultiva si pune in valoare indeajuns sentimentul de comuniune sociala.