Emotiile sunt reactii violente, explozive ale organismului fata de situatii in care nu poate da adaptate sau modulate. Dintotdeauna filozofii si psihologii au remarcat ca emotiile se caracterizeaza printr-un dublu aspect, filozofic si psihologic, acesta din urma numindu-se dupa filozofi, sentimente.

Sisteme de comanda ale emotiilor

In acest domeniu al emotiilor sau elaborat numeroase teorii, rezultand clasificari variate, facand aproape concurenta vocabularului bogat din literatura si din teatru, de la Shakespeare la Marivaux: bucurie, placere, gelozie, manie, frica, anxietate. Anumiti autori si-au pus problema de a sti care dintre reactii fiziologice sau sentimente primele, celelalte fiind doar o simpla consecinta(Teoria lui James-Lange). o9m5mq
Din perspectiva prelucrarii informatiei, dublul aspect al emotiilor se poate aplica in termeni de mecanisme paralele. Sunt alertati diferiti centri de prelucrare printr-o situatie emotionala si acestia declanseaza in paralel, eventual in interactiune atat vegetative cat si cognitive. Nu este necesar sa credem ca o categorie de mecanisme o declanseaza pe cealalta. In schimb viteza acestor mecanisme, nefiind aceeasi, reactiile nu apar in aceeasi ordine.
Lucrarile contemporane incluzand cercetarile in micro-electro-fizoilogie si farmacologie confirma teoria lui Darwin, conform careia exista o legatura intre emotiile de la animal si cele de la om. Emotiile ar fi in oarecare masura, fosilele sistemelor de reactie care aveau o utilitate biologica la stramosii nostri animali. La mamifere (sobolan, pisica etc. si chiar la om), exista la nivelul sistemului limbic, „creierul emotional” (hipotalamus, hipocamp, amigdala, bulb olfactiv, o parte a talamusului) sisteme de comanda a emotiilor. Acest centru declaseaza reactii corespunzand motivatiilor, pentru activitatea moderata si emotiilor atunci cand sistemul este activat la un nivel de intensitate mare. Jaak Panksepp a propus o sinteza teoretica in care sunt 4 mari sisteme

Motivational-emotive, sistemele placerii (motivatiile apetitive), ale fricii, ale maniei si in sfarsit ale disperarii (panicii).
Fiecare sistem este pre-programat genetic si raspunde la un numar redus de stimuli naturali (neconditionati), care declanseaza reactii specifice.
Placerea

Placerea (dorinta sau bucurie etc.) este de fapt compusa si inglobeaza ceea ce numesc filozofii motivatiile apetitive (cautarea hranei, a unui partener sexual…) ceea ce corespunde la om nevoilor hedoniste ale filozofilor, respectiv cautarii placerilor.

Mania

Sistemul maniei (furie, agresivitate etc.) a fost primul descoperit. Ablatiunea cortexului la pisica a bulbului olfactiv la sobolan sau stimularea electrica a anumitor regiuni din sistemul limbic, declanseaza la animal o stare de manie de o violenta extrema numita furie, care se manifesta prin omorarea congenerilor aflati in apropiere, acesti sunt celebri sobolani ucigasi. In stare normala sunt stimuli naturali iritarea (raniri, durere) si frustare. Reactiile corespunzatoare sunt atacul si lupta, la animal muscaturile. Cortexul ca si anumite stimulari (olfactive la sobolani, cu siguranta vizuale la om ) moduleaza inhiba reactiile paroxiste de furie pentru a produce manie sau ceea ce se numeste agresivitate.

Frica

Sistemul de comanda al fricii (angoasa etc.) poate fi declansat in stimulari electrice, unei pisici putand sa-i fie frica astfel de un soarece. Stimuli naturali par sa fie durerea si pericolul distrugerii. Reactiile declansate sunt in mod paradoxal opuse, fie fuga fie imobilitate; se cunosc diversele expresii pentru a desemna aceasta stare la om „a fi de paie” sau „a-ti tremura picioarele”. Se poate ghici fara dificultate finalitatea biologica a fugii, care permite salvarea fata de un pradator, insa finalitatea imobilitatii se sfarseste rau (politica strutului). Prin observatiile lor etologii au aratat ca de fapt imobilitatea poate fi un mecanisme de supravietuire.
Numeroase animale au culori care le permit sa se confunde cu mediul, mecanismul homocromiei, precum la cameleon sau anumiti fluturi, broaste, serpi, care nemiscate, se confunda cu scoarta copacilor, iarba sau nisipul. La pasari Timbergen a aratat ca o umbra constituie un stimul care declanseaza imobilitatea la anumite pasari, comportament de protectie cand este survolata de un rapitor. La mamifere imobilitatea poate avea acest rol, homocromia fiind uneori deosebit de reusit, ca la zebra al carei sistem de fuga este, de asemenea, extrem de bine pus la punct. Konrad Lorentz a aratat ca in timpul luptelor, la lupi si caini animalul dominat se imobilizeaza, oferindu-si gatul in semn de supunere, iar acest comportament opreste lupta. Aceste reactii bazale sunt fara indoiala originea indepartata a comportamentelor umane, cum este acela de a te ascunde cand ti-e frica „a te face mic” …
Prin functia sa de supravietuire biologica, frica sau forma ei mai cronica la o, angoasa, anxietatea, este cu siguranta un sistem foarte puternic, in acelasi tip generator de tulburari comportamentale sau mentale numeroase; dupa psihologii clinicieni, independent de orice scoala sau teorie, angoasa pare sa fie dominanta comuna in maladiile mentale.

Disperarea

Sistemul disperarii (al tristetii) nu este evident la sobolan, dar se observa cu usurinta la maimuta sau la om. Disperarea sociala este provocata de lipsa contactului social (cald, moale) si declanseaza vaiete si plansete. Acest sistem corespunde tot asa, unor puncte nervoase: se constata ca stimulari electrice la porcul de India provoaca strigate de disperare. Panksepp, care a lucrat cu, colegii sai asupra acestor emotii, crede ca mecanismele biochimice ale sistemului disperarii (tristete si amaraciune la om) sunt strans legate pe sediile endorfinelor (neurotransmitatori chimici asemanatori cu morfinele si actionand in mod natural ca sistem antidurere ). Astfel s-ar explica asemanarea comportamentala intre dependenta afectiva si dependenta de droguri: pierderea apetitului, tristete, bine cunoscutul comportament al copiilor la fiecare inceput de an scolar si comportamentul amoros; asa cum ii spunea fratele Lorenzo lui Romeo, „de-adevarat amorul tinerilor nu le sta in inima ci in ochi…sarata apa varsata in van pentru a stropi dragostea ce gustul nu-i pastreaza nici de fel!”. (Shakespeare, Romeo si Julieta).