Glutamatul i6b12bv
Este un transmitator excitator major de la nivelul creierului. Aproape toate celulele cerebrale au receptori care ii raspund. Exista patru tipuri de receptori pentru glutamat; ei raspund si controleaza canalele cationice cu conductanta mare, care sunt permeabile la Ca2+, Na+ si K-. In cazul depolarizarii cu 20-30?V, din aceste canale ies ioni de Mg2+ si alti ioni, permitind intrarea in celula a Na+ si Ca2+. Aceste canale functioneaza eficient numai in prezenta glicinei. Cind concentratia de glicina este redusa, abilitatea glutamatului de a deschide canalele respective este redusa. Majoritatea neuronilor care secreta glutamat se gasesc la nivelul cortexului cerebral si in hipocamp.
Cantitatea excesiva de glutamat este toxica pentru neuroni, prin influxul mare de Ca2+ intracelular. Neurotoxicitatea glutamatului se realizeaza in doua faze, sub influenta acumularii sale la nivel extracelular. Hipoxia, hipoglicemia, ischemia (lipsa aportului de singe), convulsiile prelungite si traumatismele cerebrale determina cresterea glutamatului extra-neuronal. Aceste situatii provoaca intr-o prima faza umflarea si distensia neuronilor, insotite de cresterea influxului de Na+, urmata in a doua faza de intrarea si acumularea excesiva de Ca2+. Alterarile membranare si mitocondriale produse de acumularea de Na+ si Ca2+ provoaca fenomene de depolarizare prelungita si dereglari metabolice multiple intracelulare, ca urmare a activitatii enzimelor dependente de Ca2+, de tipul fosfolipazei A. Excesul de radicali liberi si de derivati ai acidului arahidonic rezultati produce o excito-toxicitate care este ireversibila la nivelul principalelor ultrastructuri neuronale.

Aminoacizii inhibitori

Glicina (glicolul)
Este un transmitator mai putin comun, utilizat de neuronii maduvei spinarii, care inhiba muschii antagonisti. Distributia cerebro-spinala a glicinei este mai limitata decit a altor aminoacizi inhibitori. Cele mai mari concentratii de glicina se gasesc in trunchiul cerebral, in cerebel si in coarnele anterioare ale maduvei spinarii. Actiunea hiperpolarizanta post-sinaptica se realizeaza prin intermediul unui receptor cuplat la canalul de Cl-. Actiunea canalului respectiv produsa de glicina provoaca, la fel ca in cazul receptorului gama-aminobutiric (prescurtat GABA), cresterea permeabilitatii pentru ionul de Cl-.

GABA
Este un transmitator foarte important; are actiune inhibitoare majora la nivel cerebral, cerebelos si medular. Actioneaza in circa 40% din sinapsele SNC. La nivel cerebral exista trei tipuri de receptori pentru GABA: ?, ? si ?. Subunitatea ? are cea mai mare afinitate pentru acest neurotransmitator.
De retinut: activitatea de inhibitie se face intotdeauna prin intermediul ionului de Cl-

Peptidele
Se impart in doua categorii: opioide si ne-opioide.

Peptidele opioide
Au fost puse in evidenta datorita efectului lor analgezic. Prezenta in creierul mamiferelor a receptorilor farmacologici prevazuti cu capacitatea de a recunoaste drogurile morfinice a sugerat posibilitatea existentei unor substante endogene cu afinitate specifica pentru acestia. Puterea si specificitatea actiunii morfinei a sugerat existenta unei interactiuni cu un receptor sinaptic cerebral specific: receptorul opiat (care a fost pus in evidenta si izolat in jurul anului 1970). Distributia generala a acestor receptori cerebrali a putut fi cartata si, cum era de asteptat, ea a fost superpozabila cu zonele regionale specifice actiunii morfinei.
S-a constatat ca poate fi o potrivire perfecta intre receptorii endogeni si morfina. S-a sugerat astfel ca exista neurotransmitatori endogeni similari cu morfina, care actioneaza la nivelul acestor receptori. Plecind de la aceasta ipoteza, s-a identificat in omogenatele de tesut nervos doua peptide morfino-mimetice, care au fost denumite enkefaline. Ulterior, dupa citiva ani (in jurul anului 1976), au fost descoperite endorfinele cerebrale. Apoi, in 1979, s-a izolat din hipofiza si din tesutul nervos de porc o a treia grupa de peptide opioide, denumite dimorfine. Descoperirea acestor trei tipuri (categorii) de peptide opioide a fost urmata de stabilirea structurilor chimice, a biosintezei si a distributiei proprietatilor biologice ale acestora.

Enkefalinele
Prin afinitatea lor specifica pentru receptorii opiacei, endorfinele seamana cu morfina, dar efectul lor analgezic a fost greu de determinat deoarece ele sunt scindate rapid (degradate) de catre unele enzime, dupa injectarea lor intra-craniana. S-a demonstrat apoi ca exista o legatura strinsa intre distributia terminalelor enkefalinice si modularea impulsurilor nociceptive (care transmit durerea). Enkefalina este stocata in terminalul presinaptic, astfel incit, in conditii corespunzatoare, ea este eliberata in sinapsa, unde actioneaza asupra receptorilor opiacei post-sinaptici. Aceasta este baza analgeziei naturale.
In anumite conditii, sistemul poate deveni supra-activ. Exista si diferente individuale in susceptibilitatea la durere, explicate prin densitatea acestor cai opiate. Acupunctura poate stimula sistemul opioid endogen, iar naloxona (antagonist al neurotransmitatorilor) poate inhiba analgezia interna indusa prin hipnoza. In plus, opiaceele endogene pot explica si efectul placebo.
S-a sugerat ca sistemul endogen opiat joaca un rol important in functionarea normala a cailor de recompensare din creier. Extra-nevraxial, enkefalinele au fost detectate la nivelul tubului digestiv, al ganglionilor simpatici, al tesutului glandular, la nivelul medulo-suprarenalei si in retina.

Endorfinele
Termenul de endorfina deriva din cuvintele endogen si morfina si se utilizeaza pentru a desemna unele peptide cu actiune opioida. Aceste substante au fost relevate o data cu descoperirea, in creierul vertebratelor, a receptorilor opiacei prezenti la nivelul terminatiilor post-sinaptice. Spre deosebire de enkefaline, endorfinele au o localizare mai limitata. In functie de zona in care se gasesc, endorfinele sunt stocate fie ca atare, fie sub o forma acetilata, inactiva.
S-a constatat ca endorfina ar favoriza eliberarea hormonului antidiuretic, al hormonului de crestere si al prolactinei. In general, endorfinele ajuta la mentinerea unui comportament normal. Receptorii opiacei au o localizare heterogena, cu concentrare mai mare in ariile legate de perceperea durerii si de comportamentul emotional. Alterarea mecanismului care regleaza endorfinele provoaca semne si simptome de boala mintala. Substanta antagonista cu inalta specificitate pentru receptorul opiod, naloxona, nu a dus la nici o ameliorare clinica a schizofrenicilor. Injectarea endorfinelor in lichidul cefalo-rahidian afecteaza numeroase procese fiziologice si comportamentale. O anumita endorfina, anume ?-endorfina, da o marcanta stare de rigiditate sau imobilitate numita catatonie.

Dimorfinele
Reprezinta a treia familie de peptide opioide endogene. La nivelul SNC, cele mai mari concentratii de dimorfine se gasesc in hipotalamus si in lobul posterior al hipofizei. Cele trei sisteme opioide (enkefalina, endorfina, dimorfina) nu sunt complet separate, deoarece precursorii lor pot genera peptide diferite, dar si identice, in functie de structura nervoasa sau glandulara in care se produc, precum si de rolul pe care il au pe plan functional.
Distributia cerebro-spinala a peptidelor opioide fiind diferita si dublata de prezenta receptorilor opioizi, asigura efecte inhibitorii multiple: inhibarea durerii si a reactiilor somato-vegetative care o insotesc, precum si a reactiilor provocate de stres.

In afara peptidelor opioide, exista si alte peptide neuroactive considerate ca mediatori chimici ai influxului nervos, atit la nivel central cit si la nivel periferic. Majoritatea acestora indeplinesc roluri diferite, fie de neurotransmitatori sau co-transmitatori, fie de neuromodulatori sau de hormoni locali, in functie de locul de sinteza, eliberare si actiune.
De obicei, intr-un comportament sunt implicate mai multe substante neurochimice de tipul neurotransmitatorilor. Unele din aceste substante au rol excitator, altele au rol inhibitor sau modulator asupra activitatii neurale. Un principiu de baza este acela ca un neuron secreta catre toate terminatiile sale axonale acelasi neurotransmitator (legea lui Dale). Acelasi neuron poate fi caracterizat prin neurotransmitatorul specific. Prezenta neurotransmitatorilor presupune si prezenta receptorilor specifici. In general, neuronii primesc multiple impulsuri pe calea sinapselor, asa incit membranele lor dendritice si somatice pot prezenta receptori pentru fiecare tip de aferenta. Datorita acestui fapt, terminalul unui axon elibereaza in spatiul sinaptic un anumit neurotransmitator, care difuzeaza apoi catre membrana post-sinaptica, unde se combina cu receptorul specific. De asemenea, s-a descoperit si existenta unor receptori pe terminalul presinaptic, numiti autoceptori, asa incit unii neurotransmitatori difuzeaza spre acestia. Efectul lor este de a inhiba eliberarea neurotransmitatorului din terminalul presinaptic. Prin urmare, exista un mecanism feed-back negativ, deoarece cu cit se elibereaza mai mult neurotransmitator, cu atit eliberarea lui in continuare este diminuata.

Neuromodularea

Neuromodularea consta in modificarea in sens activator sau inhibitor a efectelor neurotransmitatorilor la nivel post-sinaptic. Substanta neuromodulatoare poate avea origine sinaptica (fiind in acest caz co-transmitatoare) sau parasinaptica (in cazul eliberarii sale de catre celule din afara caii sinaptice). In general, substantele modulatoare sunt lipsite de efecte proprii. Ele influenteaza doar, in mod indirect, teritoriul post-sinaptic, modificind reactivitatea acestuia fata de efectele depolarizante (in cazul excitatiei) sau hiperpolarizante (in cazul inhibitiei) ale neurotransmitatorului principal. Modulatorul co-transmitator controleaza actiunea neuro-transmitatorului la nivel sinaptic, realizind un veritabil mecanism parasinaptic. Totusi, in functie de co-localizare, de frecventa de stimulare si de interactiunile sinapsei, unii mediatori chimici pot indeplini rolul de neuromodulator. De precizat ca nu toti neuromodulatorii sunt si co-transmitatori. In unele cazuri, efectul retroactiv al neurotransmitatorului asupra eliberarii sale, prin intermediul receptorilor presinaptici, exercita proprietati neuromodulatoare. De asemenea, si componentele compartimentului extracelular pot participa la neuromodularea teritoriului sinaptic.