b4d22de
Pana acum am studiat motivatia bazandu-ne pe formele ei cele mai simple, fundamentale: trebuintele si tendintele. Am amintit ca din ele provin imediat dorintele (trebuintele constiente) si intentiile (tendintele constiente de scopul lor). Dar motivele imbraca forme mult mai complexe. De exemplu, interesele: mobilizari selective ale psihicului in vederea satisfacerii anumitor dorinte. Ele se manifesta indeosebi prin tendinta concentrarii atentiei asupra obiectelor sau persoanelor avand o relatie cu dorintele existente in acel moment: cand ma intereseaza o carte noua, imi sare in ochi orice librarie. Tot asa observam existenta atitudinilor: dispozitii subiective ale persoanei de a reactiona pozitiv sau negativ fata de o anume situatie, persoana ori fata de o simpla afirmatie. Atitudinea este un reflex imediat al motivului, de exemplu: vine in vizita o persoana in momentul in care nu aveam ce face, ma plictiseam si doream sa stau de vorba cu cineva. Prezenta ei va da nastere unei atitudini favorabile. Daca insa, dimpotriva, tocmai voiam sa plec la un spectacol cu ora fixa simt ca am luat, fara sa vreau, o atitudine pronuntat negativa. Totusi, atitudinile nu sunt reactii pur conjuncturale, deoarece fata de unele persoane pot avea o atitudine mereu pozitiva, iar fata de altele una permanent negativa. in asemenea cazuri, atitudinile au la baza structuri motivationale mult mai complexe, denumite „stari afective".
1. Caracteristicile starilor afective
Starile afective sunt trairi care exprima gradul de concordanta sau neconcordanta dintre un obiect sau o situatie si tendintele noastre (termenul „obiect" e luat in sens filosofic - fiind ceea ce cunoastem, fiinta sau lucru). Pentru prescurtare, vom folosi si termenul de „afect" ca sinonim cu „stare afectiva" ; el e utilizat de unii intr-un sens foarte restrans. Afectele sunt in indisolubila legatura cu trebuintele, tendintele, interesele si aspiratiile noastre. Ele oglindesc, in fiecare moment, situatiile prezente, rezultatele conduitei noastre in raport cu impulsurile si dorintele noastre. Totodata, intr-o masura mai mare sau mai mica, constituie imbolduri catre anume reactii, manifestari, actiuni. Unele din ele, cum sunt sentimentele, sunt chiar principalele motive de activitate sustinuta. De aceea, pana in anii patruzeci, motivatia era inclusa in capitolul consacrat afectivitatii. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, vom gasi afectele mentionate in cadrul studiilor despre motivatie. in ultimii ani, a aparut si tendinta de a le studia separat, asa cum am procedat si noi. Oricum, motivatia si starile afective sunt de fapt inseparabile in realitate. a) Starile afective implica o apreciere, o atitudine pozitiva sau negativa. Daca un obiect este in concordanta cu trebuintele noastre rezulta o stare pozitiva, pe care o caracterizam ca placuta, fiind insotita de tendinte, miscari de apropiere. O camera incalzita iarna ne impresioneaza favorabil. Dimpotriva, cand o situatie e in contradictie cu ceea ce dorim, apare o impresie neplacuta, intovarasita de impulsuri spre evitare, indepartare: o hala in care zgomotul e infernal, iar atmosfera, sufocanta ne repugna. Afectele au tendinta de polaritate. Vasile Pavelcu vorbea de sensul „timic" (de la grecescul thime, insemnand valoare). Ele sunt fie pozitive, fie negative. Indiferenta apare in lipsa oricarei stari afective, fiind de fapt o stare cu totul tranzitorie. b) Afectele sunt subiective in sensul dependentei lor de trebuintele noastre actuale. Un pahar cu apa rece, vara cand ne e cald si sete ne face placere. Aceeasi apa, iarna, pe un ger de -25°, cand ne e frig si tremuram, ne displace, nu stim cum s-o evitam, ea contrazicand cerintele organismului. inseamna ca starile afective se pot schimba usor in functie de situatie. Totusi, cand e vorba de structuri afective complexe, cum ar fi un sentiment, reactiile noastre se directioneaza foarte stabil si pentru multa vreme.

Daca afectele sunt subiective, nu rezulta lipsa lor de legatura cu realitatea obiectiva. Ele depind de caracteristicile obiectelor, ale situatiilor. O livada de meri infloriti va tinde sa ne impresioneze placut, dupa cum spanzurarea unui nevinovat, in Libia, va produce emotii negative. Dar starile afective reflecta nu numai conditiile exterioare, ci ele exprima mai mult, redau si raportul dintre realitate si motivatia noastra. c) O alta caracteristica este totalitatea. Afectele exprima un raport cu toate tendintele prezente intr-un anumit moment si nu doar cu efectul unei stimulari partiala. De pilda, mustarul provoaca usturimi ale limbii, dar totusi impresia e agreabila, intrucat predomina nevoia de excitare a stomacului care primeste un aliment bogat in grasimi. Sau un copil face obraznicii, enervand multe persoane, dar mama sa, iubindu-1 cu pasiune, nu se supara, ci se amuza, ignorand vadit aspectele negative ale comportarii lui. Deci starile afective creeaza o sinteza specifica a tuturor impulsurilor activate. d) V. Pavelcu (1982, pp. 111-115) scoate in relief si tensiunea drept caracteristica a starilor afective. intr-adevar, daca o tendinta se transforma imediat in miscare nu provoaca un afect. Cu cat apar mai numeroase tendinte care se contracareaza, cu cat exista o intarziere in satisfacerea lor, cu atat se creeaza o stare de tensiune mai mare si o structurare a lor, facand posibile trairi intense. e) Afectivitatea, in ansamblul ei, are o functie extrem de importanta: ea permite o reglare prompta si eficace a comportamentului, indeplinind rolul de acceptor al actiunii, in terminologia lui P.K. Anohin. O emotie, chiar lipsita de intensitate, schiteaza imediat un inceput de actiune, inainte ca o deliberare constienta sa inceapa. Chiar daca nu trebuie sa ne lasam ghidati numai de afecte, exista situatii in care nu e timp de reflexie si reactionam in functie de afectul dominant, care poate fi salvator.
2. Formele starilor afective a) Caracterizarea si denumirile diferitelor feluri de afecte sunt extrem de variate. „in domeniul afectivitatii, scria V. Pavelcu in 1937, aproape fiecare autor intrebuinteaza o terminologie proprie" (Pavelcu, V., 1982, p.89). 40 de ani mai tarziu, G. Debus, intr-o lucrare de sinteza, afirma exact acelasi lucru, valabil si azi (Handbuch psychol. Grundbegriffe, p. 156). Acesta caracterizeaza starile afective ca „sentimente" (Gefuhle), pe cand Fr. Littmann le denumeste pe toate emotii. V. Pavelcu, considerand termenul de sentiment sinonim cu „afect", il distingea totusi de emotie, aceasta desemnand numai emotiile-soc. Dar scoala de la Cluj, ca si P. Popescu-Neveanu, le intituleaza pe acestea din urma „afecte". in cele ce urmeaza, utilizand o terminologie mai apropiata profesorului iesean, nu vom deosebi, mai intai, starile afective de procese afective si nici emotiile, de „emotiile soc", deoarece intre aceste din urma nu sunt deosebiri calitative, ci numai de intensitate (frica de dentist nu se deosebeste calitativ de spaima starnita de un cutremur). Apoi, asa cum am vazut, vom utiliza termenul de afect in acceptiunea cea mai generala, sinonim cu stare sau proces afectiv, b) Starile afective se pot imparti in doua mari grupe :
A. Afectele statice, exprimand raportul dintre noi si lume, au un slab efect dinamogen, nu sunt motive de activitate indelunga, desi pot provoca puternice reactii momentane. Ele se divid in : 1) stari afective elementare care cuprind atat durerea si placerea senzoriala, cat si agreabilul si dezagreabilul; 2) dispozitiile; 3) emotiile.
A doua mare categorie include :
B. Afectele dinamice, constituind cele mai puternice si durabile motive ale comportamentului uman. E vorba de sentimente si pasiuni.
Sa le analizam pe rand. Starile afective elementare.
• Durerea senzoriala este un fenomen usor de inteles: in majoritatea cazurilor e vorba de excitarea intensa a unor terminatii nervoase. Dupa cum am aratat la senzatii, Von Frey a identificat (inca din 1894) puncte specifice de durere declansata de excitatii mecanice sau termice ale pielii, in care s-au identificat numeroase terminatii nervoase. Specificul acestora reiese din faptul ca substante anestezice pot suprima durerea, ramanand senzatiile de contact. De asemenea, in unele boli pot disparea senzatiile dureroase, ramanand cele de contact sau invers. Nu se cunosc organe senzoriale specifice durerii, ea fiind in functie de excitatia terminatiilor nervoase existente pretutindeni in organism. Excitantii provocand durerea sunt de natura diferita, fizica sau chimica, in relatie cu tulburari circulatorii, inflamatorii s.a.
• Placerea senzoriala e mai greu de inteles. Vorbind despre atasament am aratat cum puiul de cimpanzeu, izolat de mama, cauta contactul moale al unui manechin acoperit cu stofa si evita modelul din sarma, deci sunt unele senzatii placute, legate de un anume confort senzorial. De obicei, placerea senzoriala tactila e pusa in relatie cu instinctul sexual. Dar nici orgasmul (voluptatea: senzatia culminanta din timpul actului sexual) nu e pe deplin elucidat. S. Freud explica orgasmul (ca si placerea in general) printr-o scadere brusca a tensiunii, fenomen evident. Dar, pe de alta parte, inainte de aparitia voluptatii, exista o perioada in care tensiunea creste si cand totusi placerea este prezenta, altfel actul s-ar intrerupe. Apoi, exista cazuri in care actul fiziologic se desfasoara normal, dar lipseste placerea si nu se produce orgasmul. Oricum, placerea erotica este legata de excitarea tactila, in special a unor zone ale corpului, numite chiar „zone erogene".
• Agreabilul si dezagreabilul sunt reactii afective globale de slaba intensitate, impresii produse de orice perceptie. Unii autori chiar vorbesc de „tonul afectiv al perceptiei". Noi am amintit de „tonalitatea afectiva a senzatiilor", dar stim ca numai copilul in varsta de cateva saptamani are senzatii izolate, nefiind mielinizate complet fibrele de asociatie din scoarta cerebrala. Apoi ele sintetizeaza in perceptii care totd.eauna au asupra noastra un efect agreabil sau dezagreabil. Aceasta rezonanta afectiva nu depinde de excitarea senzoriala, ci de sensul pe care informatia o are pentru noi: perceptia unei prajituri de ciocolata in galantarul unei cofetarii, cand ne e foame si avem bani pentru a o cumpara, ne produce o impresie placuta. Aceeasi imagine poate sa ne impresioneze dezagreabil, daca ne este foarte foame, insa n-avem nici un ban disponibil.
Lipsa de legatura cu senzorialul poate fi ilustrata si mai bine prin exemplul urmator. Primesc o telegrama: „Sosesc maine seara, Alexandru." Daca aceasta persoana este un prieten bun, lectura propozitiei imi lasa o impresie pozitiva. Cand este o ruda meschina si plicticoasa, vestea este neplacuta. Perceptia cuvintelor ri-are nici o influenta, sensul lor insa dicteaza coloritul afectiv al perceptiei. O durere senzoriala poate fi agreabila: usturimea provocata de un ardei iute este cautata de multi gurmanzi.
Vorbim de placut sau dezagreabil numai in cazurile in care trairea este de slaba intensitate. Cand se produc stari mai complexe si mai intense, atunci le denumim emotii.
Agreabilul atrage dupa sine miscari de apropiere, o crestere a energiei, a activitatii mintale, pe cand dezagreabilul e insotit de tendinta indepartarii de sursa si o diminuare a energiei, a activitatii.
Cum se explica agreabilul si dezagreabilul ? Definind starile afective am pus in legatura impresia de placut sau neplacut cu relatia de concordanta ori de contradictie intre obiect si trebuintele noastre. Aceasta este o concluzie la care subscriu astazi multi psihologi, dar problema are multe fatete, abordate de filosofi de-a lungul timpurilor. Astfel, dupa Epicur, raul, neplacerea se afla in dorinta. Placerea este in fond absenta durerii. A fi fericit inseamna a nu suferi.
Arthur Schopenhauer accentueaza ideea, enuntand o conceptie rezumata de obicei intr-un sorit: Viata e vointa; vointa e sfortare; sfortarea e durere, deci viata e durere. Ideea e insusita de S. Freud punand in legatura neplacerea cu existenta tensiunii nervoase si placerea cu scaderea tensiunii. Desi acest punct de vedere explica unele fapte, am enumerat alte exemple care arata ca totusi organismul are nevoie de tensiune si de aceea uneori omul o cauta: gustul pentru aventura, alpinismul, jocurile de noroc si chiar nevoia de senzatii probata in experimentele cu privarea (aproape totala) de senzatii.
Chiar in secolul trecut, Herbert Spencer nuanteaza punctul de vedere al lui Schopenhauer: daca intr-adevar inactivitatea (tensiunea acumulata) este neplacuta, tot dezagreabila este si o activitate excesiva (scaderea prea mare a resurselor energetice).
Theodule Ribot remarca si el ca simtim placere cata vreme activitatea depusa nu depaseste energia pe care activitatea organismului o produce. Agreabilul presupune un anume raport intre energia de care dispunem si cea pe care o cheltuim. De fapt, ar exista un optimum de tensiune: cata vreme ne aflam in limitele lui simtim placere. Abaterea de la acest optimum provoaca neplacere, fie ca se acumuleaza prea multa energie (deci se instaureaza o tensiune ridicata), fie ca scade sub acest nivel (apar epuizarea, oboseala).
Aceste precizari realizeaza un tablou mai nuantat al conditiilor in care apar agreabilul si dezagreabilul, dar si ele ne situeaza tot in domeniul aspectelor cantitative. Starile afective elementare au si un important determinant de ordin calitativ. Sunt mirosuri dezagreabile (cum e cel de putrefactie), oricat de vagi ar fi. Si invers, chiar daca intram intr-un depozit de portocale, unde parfumul lor e foarte intens, senzatia ramane placuta. Aici intervin biologii sustinand ca in istoria speciilor s-au conservat acelea carora le-au fost placute impresiile utile supravietuirii, iar cele nocive neplacute. in caz contrar, speciile animale, atrase de ceea ce este daunator, au pierit. in mare, acest punct de vedere este corect, desi exista si exceptii. De exemplu, acidul cianhidric are un miros placut de migdale, fiind totusi o otrava extrem de puternica.
Preferintele umane, ce ii place si ce-i displace omului depind, in mare masura, de experienta sociala. Fumatul ajunge sa fie o placere deosebita pentru fumatorii pasionati, desi el este daunator sanatatii. Viata sociala imprima individului trebuinte si tendinte variate, chiar in ce priveste functiile fundamentale, cum este alimentatia. Alimente agreate de europeni sunt considerate necomestibile de catre unele popoare din Asia si invers, asa cum am aratat in capitolul anterior. Chiar si organismul se adapteaza alimentatiei impuse copiilor de adulti, caci un ou clocit ne-ar face extrem de rau.
Unele preferinte si repulsii par a avea o baza ereditara in anumiti centri nervosi din creier, a caror functionare poate fi perturbata in unele boli mintale. T. Ribot mentiona existenta unor bolnavi care trebuie paziti pentru a nu consuma continutul scuipatorilor sau propriile materii fecale. Desigur, sunt cazuri cu totul iesite din comun.
in concluzie, ceea ce am aratat, la inceputul acestui capitol, in legatura cu relatia existenta intre placut si neplacut, si trebuintele, tendintele noastre se dovedeste a fi corect. Agreabilul e legat de concordante cu cerintele persoanei, iar neplacutul de contradictia cu acestea. Ca un adaos, ar fi observatia necesitatii unui optimum de tensiune care influenteaza trairile afective, alaturi de celelalte trebuinte innascute sau dobandite in cursul ontogenezei.
Dispozitiile.
Starile afective elementare, agreabilul, durerea, dezagreabilul sunt trairi afective de slaba intensitate si de scurta durata (cu exceptia durerii senzoriale care se poate prelungi multa vreme - dar atunci se transforma in emotie). Dispozitiile au si ele o slaba intensitate, dar dureaza multa vreme, zile, poate chiar si saptamani, influ-entandu-ne trairile afective care apar in acest rastimp: cand cineva e prost dispus, vede numai aspectele neplacute ale existentei, traieste emotii negative, n-are chef de lucru etc. Invers, buna dispozitie ne face sa vedem totul in culori luminoase, sa avem chef de glume si sa muncim cu spor. Aceste stari de spirit, pe care le-am numit dispozitii, au o dubla conditionare. Cauzele de ordin intern sunt: oboseala, proasta functionare a unor organe interne, o boala incipienta ori, dimpotriva, o sanatate infloritoare, resurse energetice abundente. Cauzele exterioare sunt constituite de existenta unor conflicte in familie sau la locul de munca, stari de frustrare, aparitia unor pericole. Ele pot favoriza si buna dispozitie: aprecierile pozitive ale unor persoane importante pentru noi, perspective atragatoare etc. Desigur, adesea ambii factori creeaza o anume stare de spirit.
Dispozitiile nu constau numai in a fi bine dispus ori rau dispus, exista si stari indelungate de neliniste, anxietate. Uneori suntem foarte iritabili, orice fleac ne enerveaza. Oricum, dispozitiile influenteaza performanta in procesul muncii. Cand, de exemplu, duminica a avut loc un mult asteptat meci de fotbal, luni dimineata, daca echipa sustinuta de intreprindere a castigat meciul, muncitorii sunt bine dispusi, glumesc si depasesc normele. Dar daca ea a fost infranta lamentabil, salariatii se cearta, sunt nervosi si productia va fi in suferinta.
Pana acum am studiat stari afective elementare, putin complexe si de slaba intensitate, avand o influenta redusa in privinta initierii unei activitati. Tot un proces afectiv static este si emotia, dar ea prezinta o imensa varietate de stari si poate fi de mare intensitate. Ca urmare, ea solicita un studiu aparte, mult mai amanuntit.
3. Emotiile
• Daca starile de agreabil sau dezagreabil difera putin intre ele, chiar cand sunt provocate de obiecte sau situatii foarte deosebite (agreabil este si un peisaj, si un sirop de capsuni), emotiile, fara a fi neaparat intense, traduc o relatie specifica intre noi si situatie (peisajul evocandu-mi un episod nefericit al vietii mele, ma intristeaza; mancand inghetata, pe care mi-a interzis-o medicul, se schiteaza o ingrijorare privind consecintele). Asadar, emotiile sunt stari afective, de scurta durata, care traduc un specific al relatiilor mele cu un obiect ori o situatie, deci au un caracter situational. Ele pot fi declansate de o imprejurare reala sau de una imaginata (gandul ca politia poate fi pe urmele sale sperie talharul care are banii furati in gemantan). Intensitatea lor e foarte variata: poate fi vaga, mijlocie, dar si foarte mare, zguduind intregul organism. in acest ultim caz, vorbim de emotie-soc (careia multi psihologi ii spun afect).
Exista patru emotii-soc, tipice : frica (teroarea), furia, tristetea informa sa acuta (disperarea) si bucuria exploziva. Dar acestea pot aparea, in conditii obisnuite, cu o intensitate mijlocie: cineva se teme sa intre la dentist; altcineva se enerveaza ca prietenul sau intarzie la intalnire; un tanar se intristeaza, fiindca logodnica i s-a imbolnavit de gripa ; elevii se bucura, deoarece profesorul n-a putut veni la ora. Dar sunt mult mai multe emotii decat acestea: dezgustul, rusinea, nemultumirea, regretul, indignarea, simpatia, antipatia, speranta, mila, satisfactia, nehotararea, sfidarea etc. etc. Exista si emotii in relatie cu munca intelectuala: mirarea, nesiguranta, certitudinea, indoiala...
• Atat in vorbirea curenta, cat si in lucrari de specialitate psihologica, emotiile sunt frecvent identificate cu sentimente, cum ar fi iubirea si ura (dar sunt multe feluri de iubire: de tata, sotie, prieten, dragostea de munca, de patrie etc.; dupa cum exista si variate obiecte ale urii: fata de un rival, un dusman, un hot, o secta, o ideologie s.a.). intr-adevar, intorcandu-ne la marii filosofi care au analizat afectivitatea, constatam o asemenea lipsa de diferentiere. Astfel, Rene Descartes, in lucrarea sa Les passions de l'ame (Pasiunile sufletului) descrie 40 de „pasiuni", printre care figureaza, pe langa emotii, sentimente, dorinte si chiar trasaturi de caracter. Dar marele filosof francez considera ca toate isi au originea in numai 6 pasiuni primitive : mirarea, iubirea, ura, dorinta, bucuria si tristetea. Toate celelalte n-ar fi decat varietati ale acestora sau rezultatul unor combinari ale lor. Cum se vede, trei din pasiunile fundamentale sunt emotii, doua - sentimente, iar una, dorinta, constituie o denumire generica in care pot figura nenumarate aspiratii.
B. Spinoza in Etica sa distinge 48 de „afecte", dar si el arata: „Toate afectele se reduc la dorinta, la bucurie sau la tristete" (Spinoza, B., p. 152), aratand si modurile in care cele complexe deriva din acestea. De exemplu : 1) un afect provine din altul mai simplu, inclusiv o anume idee: „Iubirea este bucuria insotita de ideea cauzei externe" (ibid., p. 158); 2) el poate aparea prin suscitarea unui afect primar intr-o situatie complexa : „Indignarea este ura fata de cineva care face un rau altuia" (ibid., p. 161); 3) mai poate proveni din imbinarea unor afecte primare : „Sfiala se atribuie celui a carui dorinta este stanjenita de frica primejdiei pe care egalii sai cuteza sa o infrunte" (ibidem, p. 169). Spinoza poate fi acuzat de intelectualism (caci pentru el pasiunea este doar o idee confuza). insa observatiile sale privind relatia intre afecte si situatie, cat si cele referitoare la combinarea posibila a lor sunt juste si vom reveni asupra lor. Problema care se pune este de ce spirite asa de patrunzatoare au amestecat stari afective deosebite, n-au simtit nevoia sa efectueze distinctii intre ele ?
Dorinta este o stare afectiva elementara: o trebuinta constienta de obiectul ei, care poate fi de scurta durata. Dar ea e folosita adesea in locul termenului de aspiratie, dorinta durabila de a realiza un anume progres, ceea ce presupune existenta unui sentiment, acesta fiind o structura bine cristalizata, trainica. Nu au fost deosebite net (si nici azi nu sunt) pentru motivul ca ele, dorinta, aspiratia, emotia, sentimentul toate sunt trairi afective foarte strans legate, interdependente si pot avea acelasi obiect, pot exprima calitatea aceleiasi relatii dintre obiect si subiect. De exemplu, mergand pe strada vad un caine mare si amenintator. Atunci apare dorinta de a-1 ocoli. Dar neavand aceasta posibilitate ma apropii si el se repede in mod agresiv. Atunci apare emotia de frica, efectul aceleiasi situatii si al aceluiasi raport care mi-a trezit dorinta initiala. Sentimentul fricii de caini actioneaza ori de cate ori ies in oras si ma face sa ocolesc strazile, unde cunosc existenta posibilitatii unei astfel de intalniri neplacute, ma inarmez si cu un baston pentru orice eventualitate, frica de un animal vagabond apare si in lipsa aparitiei lui s.a.m.d. De asemenea, sentimentul vizeaza acelasi pericol si aceeasi relatie nedorita. Prin urmare, nu exista deosebiri calitative intre aceste fenomene afective, de unde lipsa unei inclinatii spre o mai fina diferentiere.
Sentimentele insa se deosebesc de emotii si de simplele dorinte prin amploarea, prin extensiunea lor. Ele sunt transsituationale, persistand in variate imprejurari si chiar in absenta obiectului principal. Sentimentul iubirii nu se exprima numai in prezenta fiintei indragite, indragostitul aflat departe se gandeste mereu la ea, isi deapana amintiri, ii scrie scrisoare dupa scrisoare, viseaza la o noua intalnire, isi organizeaza activitatea in asa fel incat sa progreseze in directia apreciata de iubita sa etc.
Observandu-se evolutia afectivitatii la copilul mic (Ewert, O., pp. 259-261) se constata, in primele luni, doar stari afective elementare, de placere si neplacere. La 4-5 luni apare expresia fricii (cauzata de persoane straine ori de posibilitatea de a cadea), tot cam in acelasi timp se exprima si mania (cand i se ia o jucarie sau biberonul) - deci e vorba doar de cele mai primitive emotii. in jurul varstei de 10 luni, apar manifestarile sentimentului de iubire fata de mama, exprimat prin zambet la prezenta ei, prin dorinta de a sta langa ea, plans la plecarea ei etc. Este o diferenta clara intre atitudinile sale fata de mama si cele adoptate fata de altii. La 18 luni se constata si prezenta geloziei. Treptat copilul va trai emotii si sentimente din ce in ce mai complexe. Printre ultimele pare a fi dispretul ce apare clar abia la 12 ani. Deci se observa o crestere paralela a complexitatii emotiilor si sentimentelor. Acestea din urma asigura, treptat, o evidenta crestere a stabilitatii afective. Sentimentele structureaza dorintele, aspiratiile, interesele, atitudinile, nuantand diversificarea emotiilor provocate de diferite situatii. Sentimentele asigura anumite orientari comportamentului, o anumita consecventa si o ierarhizare a reactiilor. Ele se disting de dorinte ori emotii prin care reactionam la specificul unei situatii prezente, comportament in relatie atat cu situatia cat si cu sentimentele deja cristalizate.
• Emotiile-soc sunt o categorie aparte de stari afective datorita intensitatii lor deosebite si a exteriorizarii lor puternice prin diferite expresii emotionale, modificari fiziologice si reactii slab controlate. Ele apar cand exista o stare de tensiune nervoasa acumulata si intervine brusc o situatie neasteptata. Asa cum am mentionat, sunt patru feluri de emotii-soc, avand fiecare moduri de manifestare relativ caracteristice. Le vom descrie in cele ce urmeaza (vezi si fig. 27)
Furia este declansata cand cineva ne ofenseaza in chip jignitor, de multa vreme, ori ne-a cauzat un rau notabil si apoi se amuza, intervenind momentul „paharului plin". Accesul de furie se manifesta prin inrosirea fetei, vinele fetei si gatului se ingroasa, ochii ies din orbite si se injecteaza, pulsul se accelereaza, persoana gafaie, incepe sa urle, se agita, gesticuleaza, uneori arunca diferite obiecte din cale. Dar sunt si cazuri de „manie palida", cu manifestari oarecum opuse. F. Dostoievski descrie in cartea sa Amintiri din casa mortilor un detinut care, cand socotea ca a fost nedreptatit sau inselat, devenea palid, livid, imobil, dar toti fugeau din calea lui, fiindca deodata punea mana pe cutit si ataca pe cel considerat vinovat.
Frica, teroarea sunt provocate de aparitia brusca a unui mare pericol, cum ar fi un cutremur, cand totul se clatina, se prabuseste, sau aparitia unui urs agresiv in padure. Tabloul expresiilor e relativ opus furiei: totdeauna apare o paloare cadaverica, ochii larg deschisi cu pupilele largite fixand dezastrul sau pericolul iminent, parul se face maciuca, pe fata apar broboane de sudoare, se declanseaza un tremur, muschii devin rigizi ori se contracta convulsiv, se fac gesturi de indepartari;, izbucneste un strigat ascutit de teroare, persoana fie inlemneste, fie porneste intr-o fuga disperata. Sunt cazuri cand frica provoaca un stop cardiac fatal.
Disperarea (tristetea profunda) poate fi cauzata de moartea neasteptata a unei persoane dragi sau incendierea locuintei. Si aici intervine paloarea fetei; sprancenele devin oblice, fata se alungeste, colturile gurii se lasa in jos, apar cute pe frunte, privirea devine stearsa, inexpresiva, inima si respiratia isi incetinesc ritmul, persoana suspina, uneori plange cu hohote, i se inmoaie picioarele, apar tremuraturi si senzatia de frig.
Bucuria exploziva survine cand aflam, pe neasteptate, despre un eveniment fericit, mult dorit: candidatul, care se credea respins la un examen foarte important, afla ca totusi a reusit! Spre deosebire de tristete, bucuria implica manifestari dinamice : unii sar in sus, danseaza, bat din palme, rad din toata inima, bataile inimii se accelereaza, statura se indreapta, fata se imbujoreaza, ochii sticlesc, trasaturile fetei capata o alura ascendenta.
Exista situatii cand persoana reactioneaza oarecum invers, paradoxal. Am amintit despre furia palida, sunt si cazuri cand in loc de plans persoana profund afectata de un deces izbucneste intr-un ras spasmodic. Tot asa, datorita epuizarii, cineva afland o veste minunata incepe sa planga! incat, desi fiecare dintre emotile-soc prezinta un tablou destul de specific, exista si exceptii: se poate pali si de frica, si de manie, se plange la tristete, dar si la bucurie, se tremura de frica, dar si intr-un acces de disperare... in toate cazurile emotiile-soc sunt insotite de puternice modificari fiziologice si expresive. in emotiile obisnuite ele sunt prezente, dar manifestarile sunt abia schitate, deseori observate doar de cine este in cunostinta de cauza.
• Expresiile emotionale si explicarea lor
H. Rohracher defineste o expresie ca fiind orice caracteristica exterioara a omului dupa care tragem concluzii cu privire la caracterul sau ori privitor la starea sa de spirit. Starea de spirit constituie, in mod esential, o stare afectiva, deseori traducand o emotie. El distinge cinci grupe de expresii.
1) Fizionomia: totalitatea trasaturilor fetei care ii dau o infatisare caracteristica; expresia imobila a fetei. Este si un rezultat al imprimarii atitudinilor, emotiilor traite de-a lungul anilor. Predominarea unora se presupune ca s-ar cristaliza intr-o expresie dominanta. Fizionomia este modificata prin machiaj, iar in mod radical, prin operatii estetice. in acest din urma caz, persoana poate deveni de nerecunoscut, ceea ce au urmarit multi criminali de razboi nazisti, ascunsi in diferite tari din America de Sud.
in vorbirea obisnuita, termenul de fizionomie mai este extins si asupra mainii care are si ea o expresivitate, dar mai ales in miscare.
2) Mimica constituie aspectul fetei in miscare, adica succesiunea contractiilor diversilor muschi in raport cu emotiile traite de o persoana. Ea ne dezvaluie mult mai usor, mai clar, afectele ce anima pe interlocutorul nostru. Omul de pe strada amesteca adesea fizionomia cu mimica, confundand cei doi termeni. Cei mai expresivi sunt ochii, oscilatiile, luminozitatea lor, modificarile pupilei constituie reactii foarte fine, insotind schimbari extrem de vagi ale atitudinii cuiva. Mimica poate fi manevrata in mod voluntar. Actorii pot simula astfel o gama foarte variata de stari sufletesti.
3) Postura si gesturile sunt si ele foarte expresive. Felul cuiva de a sta pe scaun, de a merge, de a saluta, de a strange mana, de a dansa, miscarile pe care le face cand vorbeste toate sunt caracteristice, dupa ele putem recunoaste pe cineva, dupa cum ii putem ghici si starea de spirit. Gesturile acestea marunte nu sunt supravegheate de nimeni, ele sunt mai autentice decat mimica. Dostoievski sublinia modul in care rade cineva (exista ras ironic, ras umil, ras speriat, ras binevoitor etc). in limba germana exista termenul Pantomimik pentru posturi si gesturi. in limba romana „pantomima" se refera la spectacolul pe care il da un actor, in care nu scoate nici o vorba si exprima totul numai prin atitudini si miscari. „Pantomimica" nu apare in dictionarul limbii romane, dar unii au inceput sa-1 foloseasca in semnificatia lui germana.
4) Vocea si modul de a vorbi. Vocea se moduleaza in functie de emotie. Cineva speriat sau indignat incepe sa vorbeasca pitigaiat si repezit. in momentele grave vocea se ingroasa si ritmul vorbirii incetineste.
5) Rezultatele comportamentului legate de miscari complexe si expresive: scrisul, desenul, ambele sunt in relatie cu trasaturile personalitatii, dar sufera modificari si in functie de afectele prezente, in timpul desfasurarii unor asemenea actiuni.
Studiind expresiile, psihologii profesionisti ori improvizati cauta sa poata detecta sensul lor in scopuri diagnostice, ceea ce e foarte dificil, deoarece orice reactie expresiva poate insoti diverse stari afective, poate avea si multiple interpretari de ordin caracterologic. in cadrul preocuparilor noastre ne intereseaza cum se explica aceste modificari ale expresiei ?
Charles Darwin, a studiat in mod deosebit expresiile emotionale, scriind chiar o carte cu acest subiect (Les expressions des emotions). El a subliniat caracterul universal al multora : furia, frica, tristetea se manifesta in mod similar nu numai la diferite rase umane, ci si la cimpanzei. Pentru explicarea lor, el formuleaza trei principii.
1) Principiul asociatiei deprinderilor utile. „Miscarile utile in realizarea unei dorinte sau in suprimarea unei senzatii posibile sfarsesc, daca se repeta des, prin a deveni asa de obisnuite, incat ele se reproduc ori de cate ori apar aceste dorinte sau aceasta senzatie, chiar intr-un grad foarte slab si chiar daca utilitatea lor devine nula sau foarte contestabila". De exemplu, un caine care ataca pe altul isi incordeaza muschii, ii cresc bataile inimii, se accelereaza respiratia, i se zburleste parul, musca... Acelasi caine, cand se infurie, devine amenintator si apar aceleasi reactii: ranjeste, dezvelindu-si coltii, isi incordeaza muschii, i se zburleste parul, adica au loc modificari care pregatesc atacul, desi el nu are loc. Asemenea reactii sunt prezente si la om, desi acesta nu are intentia de a ataca si nici de a musca pe cineva.
Explicatia lui Darwin este interesanta, numai ca, in mod implicit, ea presupune ereditatea unor reactii devenite obisnuite, ceea ce nu s-a putut confirma de catre biologia contemporana.
in stransa legatura cu acest principiu, W. Wundt a formulat si el o lege, legea analogiei: expresiile asociate unei stari de spirit se asociaza si altora analoge. O substanta amara ne provoaca o anumita expresie. Aceasta va aparea si intr-o situatie similara prin provocarea unei impresii asemanatoare de deceptie cauzata de ingratitudinea cuiva.
2) Principiul antitezei. Anumite stari de spirit antreneaza acte specifice care sunt utile; apoi cand se produce o stare de spirit exact inversa, apare tentatia puternica si involuntara de a avea reactii absolut opuse, oricat de inutile ar fi. Exemplul dat de Darwin este cel al cainelui care, vazandu-si de departe stapanul, reactioneaza agresiv, dar apropiindu-se il recunoaste si adopta o atitudine contrarie : se apleaca, se gudura destins, parul se netezeste, coada atarna in jos, urechile sunt rasturnate pe spate (in agresiune, ele se ridica) etc.
Acest principiu poate fi discutat. Cainele, din exemplul dat, trece dintr-o stare emotiva in alta opusa. Expresiile sunt altele potrivit antitezei existente intre emotii. Dar opozitia dintre emotii decurge din antiteza dintre expresii sau invers? Apare necesara o teorie asupra naturii emotiilor pe care Darwin n-a formulat-o.
3) Principiul actiunii directe a sistemului nervos. „Cand sensibilitatea este puternic excitata, forta nervoasa ia nastere in exces si e transmisa in anumite directii determinate, depinzand de conexiunile celulelor nervoase si in parte de deprinderi". H. Spencer, contemporan cu C. Darwin (de aceea nu stim cine 1-a influentat pe celalalt, in privinta acestei chestiuni), a denumit fenomenul, caracterizandu-1 si mai exact, Legea difuziunii descarcarii nervoase: cand se produc, descarcarile nervoase puternice se scurg pe liniile de minima rezistenta, iradiind in tot organismul. In felul acesta, sistemul nervos se apara impotriva unei tensiuni prea mari. Aceasta formulare a fenomenului ne poate face sa intelegem de ce in emotiile-soc unele reactii cum sunt plansul, tremuratul, congestionarea, manifestari lipsite de utilitate in situatia respectiva, contribuie la protejarea sistemului nervos prea puternic excitat, indiferent de natura situatiei si chiar de specificul emotiei traite.
La aceste explicatii sa mai adaugam si observatiile lui Th. Piderit (fizionomist german din a doua jumatate a secolului trecut). El constatase prezenta unor miscari sau tendinte favorizand preluarea impresiilor placute si a tendintelor de evitare, de inhibitie in cazul celor dezagreabile. Desi in general agreabilul e insotit de tendinte pozitive de apropiere si neplacerea de impulsuri negative, fenomenul nu poate explica de ce rusinea produce inrosirea, reactie vasodilatatorie, pozitiva, cand individul respectiv ar dori sa dispara, sa intre in pamant. De fapt, miscarile si modificarile implicate in emotii sunt de o infinita varietate. Cauzele si dinamica lor trebuie sa se bazeze pe o clarificare a naturii emotiilor. Or, aceasta chestiune e departe de a fi elucidata, aflandu-ne in fata mai multor teorii. Nici una din ele nu s-a impus inca definitiv in fata specialistilor.
4. Teorii asupra naturii emotiilor a) Teoria intelectualista a fost elaborata la inceputul secolului trecut si apartine lui Herbart si Nahlowski. Ei erau adeptii unei psihologii asociationiste, care dadea o mare importanta reprezentarilor si asocierii lor. incat acesti filosofi au explicat emotiile prin dinamica reprezentarilor. O stare afectiva ar lua nastere din interactiunea imaginilor. De exemplu, cand o reprezentare este prinsa intre cele care o opresc si altele care o imping, apare emotia intristarii. Astfel, vestea mortii unui bun prieten imi aduce imaginea lui in minte, care imi evoca numeroase amintiri fericite, petreceri tineresti, glume, discutii, dar acestea sunt stavilite de noua reprezentare a trupului sau neinsufletit, imobil si rece. Ciocnirea lor brutala constituie ceea ce noi resimtim ca fiind o adanca tristete, durere. Acest punct de vedere era totusi mai putin naiv, decat pare astazi, deoarece reprezentarile erau privite ca fiind legate de anume tendinte; or, acestea, constituind inceputuri de miscari, au un rol cert in viata afectiva. b) Teoria fiziologica-periferica e legata si ea de doua nume: James si Lange: intre ei au fost unele deosebiri, dar W. James, cunoscut filosof, este acela care a contribuit la raspandirea punctului sau de vedere - o viziune paradoxala. Noi rationam gresit, spunea el. Consideram ca, vazand un urs in padure, ma sperii si atunci devin palid, mi se zbarleste parul, tremur etc. De fapt ordinea ar fi inversa: vad ursul, incep sa tremur, palesc etc. si constiinta acestor modificari fiziologice este ceea ce eu numesc frica. Deci perceptia atrage dupa sine modificarile fiziologice. Iar constiinta acestora constituie ceea ce eu numesc emotie. Nu fiindca sunt trist plang, ci, invers, fiindca plang ma simt trist.
Aceasta conceptie a lui W. James isi are radacina intr-o intamplare din copilarie. Un veterinar se ocupa de un cal bolnav. La un moment dat, sectionand o artera, a tasnit un suvoi de sange. James, care asista, a lesinat, fara sa fi avut timp de reflexiune. Pentru a-si sustine teza, filosoful american recomanda sa ne asezam tolaniti intr-un fololiu, sa suspinam, sa vorbim cu o voce plangareata si vom incepe sa ne simtim tristi! Sau, spunea el, daca eliminam, dintr-un moment de bucurie, toate miscarile si modificarile organice... ce mai ramane ? nimic !
Teoria lui James-Lange are meritul de a fi sublimat importanta modificarilor fiziologice - mai ales in cazul emotiilor-soc, care fusesera neglijate de teoriile intelectualiste, incolo sunt multe argumente impotriva punctului lor de vedere. Mai intai, fiziologii, inregistrand precis diferitele transformari fiziologice produse in emotii, n-au reusit sa stabileasca un profil absolut specific pentru fiecare emotie, intrucat, asa cum am vazut, exista manifestari care apar in doua-trei emotii distincte, apoi chiar aceeasi emotie se poate exterioriza in moduri diferite, aproape contrarii.
Apoi, intensitatea unei trairi afective nu e deloc proportionala cu cea a exteriorizarilor si a manifestarilor corporale. De pilda, la o inmormantare o ruda plange, se vaita, se framanta, dar peste cateva ore o gasim intr-un restaurant glumind si razand cu niste prieteni. Pe cand o alta persoana care sta mai mult imobila si nu spune nimic, este influentata de aceasta pierdere luni de zile, ceea ce se observa din modul ei de comportare, din tristetea prezenta in felul ei de a gandi si privi viata. E clar ca ea a fost mai puternic afectata de acest deces, insa manifestarile ei exterioare, ca si modificarile fiziologice au fost mult mai slabe decat in primul caz.
De asemenea, facand o injectie cu adrenalina unei persoane, apar multe din modificarile fiziologice caracteristice unui soc emotional: accelerarea pulsului, a respiratiei, inrosirea etc, totusi subiectul acestei experiente nu manifesta nici o emotie, ci, de obicei, spune: „nu stiu de ce... ma simt parc-as fi emotionat". Deci modificarile organice sunt sesizate, dar ele nu sunt considerate a fi o emotie. in fine, in ultimii ani, atingand cu microelectrozi anumite portiuni din creierul unor pisici (in hipotalamus) se obtin clare expresii emotionale, fara ca animalul sa manifeste si comportamentul unei emotii adevarate.
Totusi, incidentul relatat de W. James (lesinul provocat de vederea sangelui) ne atrage atentia ca uneori o reactie emotiva poate fi in relatie cu un instinct. Puii de cimpanzeu se sperie foarte tare vazand un sarpe, inainte de a avea vreo experienta legata de aceasta varietate. Tot asa un copil de cateva luni se sperie tare, daca te faci a-1 scapa din brate, fara sa fi cazut vreodata. in asemenea cazuri, in adevar, simpla perceptie declanseaza o emotie, inaintea oricarei interpretari. Dar astfel de situatii sunt foarte rare, cel putin la om. Iar, daca frica sau mania ar putea fi in relatie cu un instinct - bucuria nu ! Nu exista nici un instinct legat de... reusita la un examen. c) Teorii fiziologice centrale. Cea mai importanta este aceea cunoscuta sub numele de teoria lui Cannon-Bard, formulata de primul si dezvoltata de al doilea. W. Cannon, efectuand numeroase studii experimentale asupra creierului pisicii, a demonstrat rolul important pe care il are talamusul in declansarea expresiilor emotionale, cat si influenta inhibitoare a cortexului asupra acestei formatii subcorticale. Ca urmare, el a formulat o teorie dupa care rolul esential in emotii il are talamusul (de aceea a mai fost denumita si teoria talamica a emotiei). Asa cum se vede in figura nr. 28 ea se deosebeste mult de punctul de vedere al lui W. James (dupa I. Ciofu, pp. 269-273).
in conceptia lui W. James, talamusul nu joaca nici un rol, cortexul declansand reactiile periferice, iar perceperea lor constituind emotia. Dupa Cannon-Bard, excitatiile senzoriale ajung in talamus, care le transmite la cortex : talamusul, dezinhibat de cortex, declanseaza modificarile musculare si viscerale simultan, informand si cortexul. Deci sursa trairii afective o constituie procesele talamice. Modificarile organice apar aproape instantaneu cu trairea emotionala si nu ele sunt cauza emotiei. Emotia rezulta dintr-o excitare concomitenta a talamusului si cortexului.
in deceniile urmatoare (studiile lui Cannon-Bard datand din perioada 1920-1950), neurofiziologii au pus in lumina si rolul pe care-1 au in emotii si alte formatii din creier, indeosebi sistemul limbic. Ca si Cannon, nu s-a mai negat rolul cortexului, dar atentia lor a avut in centra formatiile subcorticale. d) Teorii cognitive. E vorba de acei psihologi care au scos in evidenta rolul important al scoartei cerebrale. Magda Arnold (in 1950) a sublimat rolul evaluarii stimulilor, situatiei. in primul rand, aprecierea se face prin prisma impresiilor de placut-neplacut, dar survine si memoria dand un continut specific trairii emotionale. Cortexul se manifesta si activ, el da un impuls care initiaza reactia organismului. Desigur, talamusul ramane initiatorul principalelor expresii emotionale, insa in urma unei excitari specifice primite de la formatiile superioare. Iar modificarile periferice, printr-un feed-back, sunt sesizate de cortex, ceea ce intensifica, de obicei, emotia. Deci succesiunea fenomenelor ar fi urmtoarea: stimularea de origine senzoriala, perceptia, evaluarea, impulsul catre actiune, expresiile emotionale (cu modificarile vegetative insotitoare perceperea acestor reactii organice si reevaluarea emotionala (dup Ciofu, I., pp. 280-281).
intr-adevar, o situatie pentru a declansa o anume emotie, trebuie sa fie interpretata si apreciata. Ursul liber in padure poate constitui o mare primejdie, dar acelasi animal, la circ, dupa gratiile custii sale nu prezinta nici o amenintare. Cu atat mai mult, reusita la un examen se citeste la fisier, deci implica o prelucrare abstracta si concluzii de ordin social, evaluarea devenind foarte complexa. Astfel activitatea corticala are un rol esential.
Acest lucru a fost evidentiat de o serie de cercetatori prin experimentele organizate. S. Schachter si J. Singer (1962) au injectat pacientilor dintr-un spital o solutie adrenalinica. Efectele acesteia sunt similare cu tulburarile ce apar in unele emotii: accelerarea ritmului cardiac si a celui respirator, cresterea fluxului sanguin muscular s.a. Unii au fost avertizati cu privire la tulburarile ce se vor produce, altii nu. Lotului de control i s-a facut o injectie cu ser fiziologic (care n-are nici un efect). Apoi in camera pacientilor a fost introdusa o persoana „complice" cu experimentatorul, care, dandu-se drept pacient, facea tot felul de gesturi amuzante si etala o buna dispozitie evidenta. in alt caz, falsul pacient raspundea impreuna cu ceilalti la un chestionar ofensator si se indigna vehement de obligatia impusa. Or, s-a constatat ca persoanele care fusesera injectate cu ser adrenalinic, fara a fi avertizate, s-au amuzat si, respectiv, s-au infuriat mult mai evident, decat cei avertizati sau cei ce n-aveau nici un simptom perturbator. A rezultat ca aceleasi modificari organice au fost interpretate si traite cu totul diferit, in functie de situatia produsa concomitent cu ele.
Un alt experiment similar a fost imaginat de R. Lazarus. O serie de persoane au fost puse sa asiste la un film in care se infatisa un groaznic accident si o operatie chirurgicala efectuata pe viu. intr-un caz, aceste situatii erau insotite de un comentariu subliniind daunele, necazurile, in alt caz comentariul era o descriere obiectiva, stiintifica si, intr-un al treilea, proiectia s-a efectuat fara nici o verbalizare. inregistrari obiective (reflexul electrodermal si ritmul cardiac) au indicat o emotie evidenta in prima situatie - absenta in celelalte doua. R. Lazarus a conchis subliniat, in concluzie, rolul hotarator al factorului cognitiv (Ciofu, L, p. 285). e) Rolul instinctului. Exista cazuri cand situatia care declanseaza emotia este programata ereditar nefiind vorba de vreo interpretare. Amintim lesinul lui W. James, ca si cazurile pomenite mai sus: spaima puilor de maimuta la vederea unui sarpe si frica sugarului de cadere. A fost exprimat si un alt punct de vedere. Larguier des Bancels (in anii 30) a sustinut ca emotia: „c'est le rate de l'instinct", este o ratare a instinctului, ceea ce ne aminteste de principiul asociatiei deprinderilor utile, formulat de Darwin in legatura cu explicarea expresiilor emotionale (deci, indirect in relatie cu natura emotiei). in aceasta interpretare, lucrurile s-ar explica in felul urmator: daca vad gonind spre mine un automobil, instinctiv sar in laturi, dar daca nu mai am ragazul, toata energia declansata de instinct se revarsa in ceea ce constituie emotia: tremur, palesc, strig etc. Exista fapte pledand in favoarea acestui punct de vedere. De exemplu, un sofer a relatat urmatoarele: circula repede, mergand spre casa, cand, deodata, dupa un car cu fan i-a iesit un tractor in fata. Cu o manevra disperata a izbutit sa-1 ocoleasca, iesind de pe sosea. Grabit, nu s-a mai oprit, dar dupa ce a ajuns acasa, dupa putin timp, si a coborat din masina, arunci a izbucnit emotia, a inceput sa tremure, sa asude, gata sa lesine! Cat a condus s-a mentinut incordarea provocata de incident, dar ea s-a descarcat brusc in momentul incetarii activitatii.
Asadar, nu putem elimina cazurile in care o emotie are o relatie cu un instinct, dar acestea sunt cazuri rare. Furia, intristarea, bucuria sunt declansate adesea de situatii sociale, de relatii complexe, cand reactiile noastre depind de atitudini cristalizate, de sentimente. Si, de fapt, teoriile asupra emotiilor nu trebuie sa explice numai cele patru emotii-soc, fenomene ce se produc rareori, ci emotiile care intervin in viata noastra de fiecare zi. f) Concluzii. La ele au inceput sa se refere partizanii punctului de vedere cognitiv. Ceilalti au avut in vedere indeosebi emotiile violente, impregnate de adevarate furtuni fiziologice. Cum explicam insa cele de slaba intensitate : speranta, mila, nehotararea, mirarea, simpatia etc. ? Si in aceste cazuri exista o anumita mimica, o postura, dar alte modificari fiziologice nu sunt sau sunt extrem de vagi. Desigur, orice fenomen psihic implica numeroase mecanisme fiziologice, acesta este obiectul psihofiziologiei. Noi trebuie sa gasim explicatia psihologica.
Mai intai, emotiile fiind stari afective au caracteristica „totalitatii", exprimand starea integrala a organismului. Si atunci este evident ca trebuie sa existe o stransa legatura intre cortex si straturile subcorticale care culeg si impresiile subliminale, inconstiente.
Apoi afectele, toate, provin din trebuinte si tendinte. Acestea se structureaza mereu, fiind in raport cu macrosistemul eului, al personalitatii. Obiectele, persoanele, situatiile intra in relatii complexe cu ele, activand anume structuri de impulsuri, manifestandu-se sub forma de atitudini si emotii. Mai mult, structurile ample de tendinte se cristalizeaza in ceea ce numim sentimente, incat emotiile rezulta, adesea, din concordanta sau contradictia situatiei cu un sentiment precis. Si cum tendintele sunt inceputuri de miscari, impulsuri spre actiune, ele se exteriorizeaza in expresii si antreneaza organele care sustin actiunile (inima, plamanii, glandele endocrine) atunci cand se intrezareste un mare efort sau se acumuleaza o prea mare tensiune.
Iar tendintele, miscarile nu exista separat de perceptii, reprezentari, de imaginatie si gandire - ceea ce am subliniat cand ne-am ocupat de studiul cognitiei. Fenomenele psihice sunt totdeauna globale, unitare, chiar daca uneori predomina un aspect, iar alteori altul. incat emotiile, ca si sentimentele nu pot fi intelese, decat studiind relatiile globale dintre om si mediu, dintre individ si societate, dar nu in general, ci in functie de fiecare situatie tipica.
Or, experimentarea vizand afectele s-a facut in laborator sau in situatii particulare. E si firesc, deoarece evolutia unui sentiment e lenta, nu poate fi surprinsa in cateva ore, asa cum nu poate fi sesizata (cu ochiul liber) cresterea unei flori. insa intre sentimente si emotii legatura este foarte stransa. Dificultatea abordarii experimentale a facut ca unii psihologi sa renunte la studiul emotiilor obisnuite si al sentimentelor. Sunt manuale universitare de psihologie in care nu este amintit cuvantul sentiment, ceea ce nu poate diminua importanta unor structuri care ne influenteaza viata de fiecare zi.
5. Sentimentele a) Caracteristici. Sentimentele sunt ample structuri de tendinte si aspiratii, relativ stabile, care orienteaza, organizeaza, declanseaza si regleaza conduita. La om sentimentele au acelasi rol cu cel al instinctelor la animale. Acestea cu cat sunt mai primitive, cu atat sunt dirijate mai exact de catre instinct. Dar, chiar la pasari si la mamifere, instinctele organizeaza activitatea lor zilnica. Animalele domestice, traind intr-un mediu limitat si avand un permanent contact cu omul, care le dirijeaza comportamentul, incep sa fie dependente si de sentimentele ce se structureaza, datorita raportului lor permanent cu anumite persoane. Cel putin cainele manifesta un atasament fata de stapan, cateodata mai puternic decat instinctul: el se repede la un animal periculos care ii ataca stapanul, riscandu-si viata, impotriva instinctului sau de conservare care l-ar impulsiona sa fuga.
Comportamentul uman este subordonat, in mare masura, reglementarilor sociale, totusi, cel putin in timpul sau liber omul actioneaza potrivit intereselor ce corespund orientarii sentimentelor sale. in limbajul curent, termenul de sentiment nu este utilizat frecvent: se aminteste de „interese", „aspiratii" sau „pasiuni" (pasiunile sunt intr-adevar niste sentimente foarte intense - dar termenul e folosit si cand e vorba doar de interese mai stabile). De exemplu, nu se vorbeste de sentimentul dragostei pentru stiinta, ci se spune interes ori pasiunea pentru cercetare. De fapt, interesele, aspiratiile, ca si emotiile izvorasc la adult din orientarile sentimentelor cristalizate. Cert este ca aparitia sentimentelor e precedata de formarea unor dorinte, atitudini si emotii. Odata constituite, ele devin permanente virtualitati, posibilitati de aspiratii, atitudini si emotii. Sintetizand numeroase structuri de tendinte, sentimentele devin puternice forte dinamizatoare, puternice motive de activitate. De aceea le-am considerat „procese afective dinamice". Spre deosebire de emotii, care reflecta o anume situatie si produc reactii limitate la prezentul actual, sentimentele sunt transsitua-tionale, vizand si viitorul.
Termenul de sentiment este frecvent alaturat celui de atitudine afectiva. Fara indoiala intre aceste fenomene exista stranse relatii. Dar, in unele cazuri, se merge pana la a subordona sentimentul atitudinii, afirmandu-se : „Atitudinea afectiva odata formata asigura constanta sentimentului". Totul e in functie de cum sunt definite notiunile. Noi ne-am insusit caracterizarea atitudinii afective ca fiind: „o predispozitie subiectiva de a aprecia pozitiv sau negativ o situatie, persoana ori simpla afirmatie". in aceasta acceptie, atitudinea poate fi o stare tranzitorie: amicul N imi poate provoca azi o atitudine negativa dintr-un anume motiv, iar in zilele urmatoare ea sa fie pozitiva. Totusi, in ansamblu, pot spune ca N imi este drag si deci imi va sugera in mod obisnuit atitudini foarte favorabile. Socotim stabile acele atitudini care exprima un sentiment cristalizat, iar cele temporare sunt in functie de impulsuri, dorinte aparute accidental, intr-un concurs de imprejurari sau ca efect al unei sugestii. De obicei, folosesc notiunea de atitudine cei care refuza sa aminteasca de sentimente. Cum am vazut, s-ar putea identifica acesti termeni. Dar consecintele sunt regretabile, intrucat ei studiaza afectivitatea utilizand chestionare de atitudini (in fond, de opinii). Or, studiul vietii afective, facand apel numai la reactiile verbale, ramane inevitabil unilateral si superficial. intre parerile emise si comportament pot fi, nu rareori, deosebiri foarte mari (sunt cercetari care au dovedit stiintific acest fapt, binecunoscut de altfel). Apoi radacinile afectivitatii sunt in mare masura inconstiente, intrucat marturiile verbale, bazate pe introspectie, au o valoare foarte limitata. in fine, nu se poate intelege o atitudine fara a admite existenta unei trebuinte, a unei tendinte care o explica. Si atunci trebuie sa admitem ca diferite atitudini pot constitui manifestari ale unor impulsuri izolate ori ale unor structuri ample si stabile de tendinte, pe care, tocmai, le-am denumit sentimente.
Sentimentele sunt izvorul unor atitudini, ca si al multor emotii. Numai asa putem intelege stari de spirit, atitudini, aparent contradictorii. Profesorului Vasile Pavelcu ii placea sa evoce un caz real si paradoxal: un pacient bolnav de o boala neurologica suferea de o insensibilizare a unei maini. Deodata, intr-o zi, aceasta a inceput sa-1 doara tare, ceea ce i-a provocat bolnavului o mare bucurie. Motivul ? Doctorul ii spusese ca daca incepe sa se vindece, atunci vor aparea dureri. Aceasta stare si atitudinile bolnavului nu se pot intelege, fara aspiratia fierbinte a acelui om de a redeveni sanatos. De altfel, sentimentul poate explica atitudinile contradictorii si care se pot succede foarte repede in cazul geloziei.
Desigur, sentimentele cunosc diferite grade de intensitate si de complexitate. Doi tineri pot simti unul pentru celalalt o atractie puternica, dar care sa fie pur senzuala. Cunoscandu-se mai bine, ea poate cristaliza multe atitudini, aspiratii asemanatoare, devenind un profund sentiment de iubire, foarte durabil, dirijand existenta lor de-a lungul unei vieti.
Exista o stransa legatura intre sentimente si procesele cognitive. Ele sunt mult influentate si, totodata, influenteaza imaginatia. Dar sunt prezente si in memorie, perceptie, gandire. Ca sa nu vorbim de inraurirea permanenta a atentiei (prin intermediul intereselor). Se poate gasi o asemanare intre sentimente si notiuni. Ambele sunt virtualitati. Notiunea constituie o posibilitate de judecati, de actiuni pe plan verbal, iar un sentiment asigura posibilitatea unor variate actiuni efective, in planul obiectiv. De aceea, si intr-un caz si in altul, exista o impresie globala privind posibilitatile existente. De aici, o confuzie frecventa in vorbirea curenta: „Cartea lui R (o carte de stiinta) mi-a lasat un sentiment de incertitudine". Incertitudinea poate constitui o emotie, dar in acest caz e vorba de intuirea unor neclaritati, a unor incongruente. Sa nu confundam orice intuitie, orice impresie intelectuala cu sentimentul. Asa, in cazul oricarei priceperi mai complexe (de pilda, patinajul sau conducerea automobilului), este prezenta si impresia-certitudinea ca stii sa procedezi; ea nu este insa un fenomen afectiv, desi, ca orice proces psihic, poate fi insotit de o stare agreabila.
Oricare proces cognitiv poate deveni, in unele circumstante, sursa unei emotii si chiar a unui sentiment. De pilda, descoperirea unei disonante cognitive neasteptate ne poate trezi o emotie de surpriza, si, in acelasi timp, un asemenea fenomen poate fi izvorul unei probleme care sa canalizeze efortul unui savant ani de zile. Asta nu inseamna sa amestecam terminologia, confundand fenomene mult diferite. b) Mediul social are o influenta hotaratoare asupra aparitiei, structurii si evolutiei sentimentelor. in primul rand, societatea reglementeaza modul de manifestare a trairilor afective. in China, in laponia, dezlantuirea nestapanita a afectelor e considerata a fi o dovada a lipsei de civilizatie. in Europa, lucrurile nu stau asa. A. Camus, in romanul sau Strainul relateaza ca personajului sau, acuzat de crima, i se imputa si faptul de „a nu fi plans" la moartea mamei sale, ca dovada a insensibilitatii sale. De altfel, la noi, in popor, se angajeaza bocitoare pentru a jeli mortul cat mai tare si mai expresiv! Deci, moduri opuse de exteriorizare.
Determinismul social nu afecteaza numai exteriorizarea proceselor afective, ci si continutul lor. La inceputul secolului, un explorator rus a vizitat o regiune din nordul Siberiei, unde triburile de eschimosi erau foarte rare si slab populate. Acolo a fost bine primit, dar spre uimirea sa a constatat ca noaptea gazda isi oferea sotia sa tina companie oaspetelui. Refuzul ar fi fost o grava insulta. Iar daca, dupa aceasta noapte, femeia ramanea insarcinata, aceasta constituia un mare prilej de bucurie. Acolo nu exista gelozie. Raritatea populatiei ducea la incurajarea inmultirii in orice conditii.
Importanta factorului social face sa apara deosebiri intre aspiratiile dominante din diferite paturi sociale sau in functie de caracterul societatii. De exemplu, in timpul Renasterii italiene (secolele XV-XVI), aspiratiile, sentimentele artistice se aflau in varful scarii de valori, pe cand in secolul nostru preocuparea pentru stiinta si progresul tehnic a ajuns in frunte. c) Cum ne dam seama de existenta unui sentiment si de intensitatea lui ? Mai intai, dupa emotiile pe care le observam. Cand plecarea pe un timp indelungat a unei persoane provoaca alteia o adanca suparare, tristete, putem fi siguri ca aceasta ii e profund atasata. Sau daca un cadou marunt ii cauzeaza cuiva o bucurie evident exagerata, acesta este dovada existentei unui sentiment mai intens decat pare. in al doilea rand, un afect durabil creeaza o preocupare frecventa, constanta chiar, fata de obiectul afectiunii. indragostitul autentic isi aminteste in fiece ora de iubita sa. Dar criteriul cel mai important il constituie orientarea si caracterul activitatii cuiva. Daca cineva nutreste o aspiratie puternica de a ajunge un specialist intr-un domeniu, afectul sau e vizibil datorita locului important ce-1 ocupa documentarea, studiul lucrarilor corespunzatoare, cat si a renuntarii la multe distractii specifice tineretii. in aceasta privinta, nu trebuie sa ne asteptam la o consecventa absoluta, pot fi si conduite care aparent contrazic sentimentul principal: mama ce isi iubeste mult copilul nu ezita sa ia masuri atunci cand acesta nu are conduita asteptata, il cearta, il pedepseste, atitudini decurgand dintr-un sentiment superior, constient de necesitatea unei bune educatii pentru o reusita in viata.
Profunzimea sentimentului se vadeste si din multitudinea reactiilor suscitate. Cand cineva isi intalneste, dupa multa vreme, un prieten drag, manifesta o succesiune de emotii: mirare, surpriza, bucurie, compatimire. Simultan navalesc o sumedenie de amintiri: petreceri, necazuri, eforturi, aspiratii comune. Totodata, apar si reactii adecvate: oferta de companie, de locuinta, de ajutor etc. Sentimentul mobilizeaza intreaga personalitate. d) Tendinte de organizare sunt vizibile si in ce priveste viata afectiva. Sentimentele, structurand dorintele, emotiile, atitudinile noastre, intra in relatie unele cu altele. Apare si o ierarhie intre ele : unele domina, inabusind manifestarea altora. De exemplu, mama unui copil de cativa ani ramane vaduva. Sunt cazuri in care, in aceasta situatie, renunta la aspiratia de a epata societatea cu toaletele ei si chiar la cea de a se recasatori, pentru a putea avea mai mult grija de baietelul sau, la care tine foarte mult. Aceasta ierarhie e mai putin riguroasa, decat aceea a sistemului semantic--notional, in ea aparand si situatii de ambivalenta sau chiar contradictii.
Exista si o tendinta de generalizare a sentimentelor, unele din ele devenind temelia afectiva prin care individul pretuieste valori: „Valoarea este o relatie sociala in care se exprima pretuirea acordata unor obiecte sau fapte (...) in virtutea unei corespondente a insusirilor lor cu trebuintele sociale ale unei comunitati umane si cu idealurile acesteia" ADictionarulfilosofic, 1978, p.759). Astfel „dreptatea" se bazeaza pe sentimentul egalitatii intre oameni, „frumosul" presupune trainicia unor sentimente estetice, „adevarul" - aspiratia spre deplina obiectivitate s.a.m.d. Sentimentele-valori joaca rolul unor axe principale ale comportarii persoanelor cu un inalt nivel de moralitate. Aceasta intrucat sentimentele morale devin adevarate trasaturi de caracter: simtul raspunderii sociale isi are originea in respectul fata de parinti si fata de autoritate, altruismul isi are izvoarele in dragostea de om si sentimentul indatoririlor sociale s.a. Desigur, in conditii vitrege de viata si de educatie, apar si afecte ostile ducand la insusiri negative de caracter: umilirea, asuprirea cauzeaza sentimente de ura care pot face un om agresiv si profund necinstit. e) Varietatea sentimentelor este extrem de mare. Avea dreptate Spinoza cand scria: sunt atatea feluri de afecte, de cate feluri sunt obiectele de care suntem afectati Aop.cit., p. 150). Sentimentele sunt structuri complexe de tendinte. Tendintele sunt inceputuri de miscari in raport cu actiunile dorite care si ele depind de obiecte, persoane, situatii si de relatiile existente intre ele si noi. Este evident ca unele sunt actiunile initiate de un tanar doritor sa se casatoreasca cu fiinta iubita si cu totul altele cele intreprinse de un tehnician care aspira sa realizeze invent