1. COPILUL AUTIST DE VARSTA PRESCOLARA

Asa cum afirma foarte plastic C. Milcent, la aceasta varsta copilul autist este un adevarat "écorché vif" (jupuit de viu). Intr-adevar, copilul autist prescolar poate avea probleme mai mult decat serioase. In momentul in care se simte frustrat, izbucneste brusc in accese de furie impresionante fara un motiv aparent. Aceste crize, deseori frecvente, frapeaza prin violenta lor si prin faptul ca sunt insotite nu arareori de automutilari (muscarea mainilor). Accesele de furie inceteaza insa la fel de brusc cum au aparut, fara a-i lasa parintelui iluzia ca a stiut sa le calmeze. Uneori crizele au loc in timpul noptii in maniera cosmarurilor si este dificil de stiut daca sunt sau nu legate de reprezentari cu sens sau daca este vorba doar de senzatii dezagreabile. x1b18bn
Acesti ani sunt intotdeauna foarte dificili pentru parinti, care par sa nu conteze pentru copil. Cand pare a fi demn de interes, umanul este, in cel mai bun caz, un obiect al curiozitatii sau un mijloc de actiune. Parintii trebuie sa suporte starea de tensiune, disperarea copilului, fara a putea sa-i diminueze suferinta. La aceasta varsta, copilul autist nu ia in seama aprobarea sau dezaprobarea parintilor, iar descoperirile si interesele sale nu sunt ghidate de partenerul uman.
Copilul autist isi va construi de bine de rau, o reprezentare a mediului, cautandu-si reperele. Acestea vor consta adeseori in regularitati, ritmuri sonore sau vizuale. El inventeaza coerente si gaseste anumiti pivoti prea putin traditionali in jurul carora isi edifica o logica proprie, fara a putea utiliza axele sociale si culturale furnizate de adulti. Pe de alta parte, valorile sociale, frecvent transmise prin emotii, nu par a-l ghida sub nici o forma. Multa vreme tributar senzatiilor sale, el nu construieste decat foarte lent notiunea de permanenta a obiectului. El nu-si doreste o jucarie ce apartine altuia, renunta usor la bunurile proprii, cu exceptia cazurilor cand acestea sunt tinta obsesiilor sale.
Demna de remarcat la aceasta varsta este intarzierea aparitia vorbirii. Aceasta intarziere nu este decat expresia unei carente mult mai profunde a comunicarii sub toate aspectele sale. In cazul in care vorbirea este totusi prezenta, autistul repeta fraze intregi fara sa le analizeze. Informatia verbala este stocata ca atare, asa cum a fost auzita, si este restituita in maniera identica, asemanator limbajului repetitiv al papagalului.
Vom prezenta in continuare cateva dintre caracteristicile psihice si psihologice, modul lor de evolutie si tulburarile acestora la copilul autist de varsta prescolara.

Dezvoltarea sinelui si perceptia de sine

Atunci cand un copil normal incearca sa prinda aspectele variate si complexe ale lumii si, in primul rand, ale propriei lumi, reprezentate, de exemplu, de miscarea mainii sau a degetelor, el incepe sa fie constient de faptul ca in mod voluntar, el este autorul ce imprima miscarea. Cand doreste sa-si insuseasca anumite obiecte, sa atinga anumite scopuri, depunand in acest sens un efort si inregistrand o reusita, eul sau incepe sa se dezvolte.
Dimpotriva, comportamentul copiilor autisti indica un declin al eului. Cu cat copilul este mai profund ancorat in autism, cu atat viata sa devine mai goala, mai monotona si mai stereotipa, eul sau avand o structura si un continut din ce in ce mai sarace. Privirea vaga, nedirectionata si neselectiva are scopul de a evita perceperea de noi stimuli, de a nu vedea ceea ce se intampla in apropiere si, in consecinta, prin deteriorarea pronuntata a eului, subiectul poate ajunge la o renuntare totala si definitiva la orice fel de comunicare.
Cu toate ca au fost realizate un numar mare de incercari de a alcatui un rezumat al dezvoltarii timpurii a sinelui la copiii autisti, acest lucru pare a intampina serioase dificultati. Se poate porni de la legatura existenta intre relativa absenta a capacitatii de imitatie si posibilitatea redusa de identificare cu atitudinile altor persoane. In incercarea de ilustrare a "modului specific de existenta a unui copil autist", G. Bosch (1970) descrie modul in care copilului ii lipsesc adesea simtul posesiunii, constiinta de sine si sentimentul de rusine, dorinta de auto-implicare si identificarea cu o persoana activa. G. Bosch sugereaza si faptul ca la copilul autist "contra-atacul" sau apararea sunt imposibile deoarece copilul nu poseda experienta necesara in domeniul relatiilor defensive fata de asa-zisele agresiuni venite din exterior. El scoate in evidenta faptul ca intarzierea apare mai ales in privinta capacitatii de a-l percepe pe celalalt ca pe o persoana, a capacitatii empatice si a convingerii ca lucrurile se pot referi si la altii, nu numai la sine.
O serie de autori au realizat paralele intre descoperirile legate de autismul infantil si cele ale lui J. Piaget privind dezvoltarea intelectuala a copiilor.
Vorbind de experienta de sine a copilului mic, J. Piaget (1954) afirma ca: "...Exact in momentul in care subiectul este mai centrat pe sine, el se autocunoaste mai putin, se descopera si se plaseaza in universul pe care il construieste in virtutea acestui fapt. Cu alte cuvinte, egocentrismul semnifica absenta atat a perceptiei de sine, cat si a obiectivitatii, intrucat achizitia posesiunii obiectului ca atare este la paritate cu achizitia perceptiei de sine". Aceasta constituie o descriere exacta a modului in care copilul autist dobandeste "posesiunea obiectului" simultan cu perceptia de sine.
Perceptia de sine poate fi dobandita doar atunci cand subiectul devine activ prin forte proprii, intr-un moment in care egocentrismul sau, inca radical, il determina sa atribuie orice eveniment extern unei activitati personale. Dar, asa cum se stie, copiii autisti nu atribuie evenimentele activitatilor personale, deoarece ei se simt prea dominati de mediu pentru a-l putea modifica. Siguranta rezida doar in identic, care este opusul schimbarii, in timp ce scopul esential al activitatii este tocmai a schimba. Din moment ce copilul autist evita activitatea personala si orice modificare, el nu poate trece dincolo de un stadiu in care universul este centrat pe ceva ce e complet independent de el ca subiect.
O alta problema este aceea a modului in care copiii autisti isi conceptualizeaza propriile caracteristici, inclusiv cele legate de varsta si sex. R. P. Hobson (1983) a condus o serie de cercetari referitoare la aceasta dificultate. El a pornit de la ideea conform careia cunostintele copilului normal, legate de semnificatia diferentelor de varsta si sex, ar depinde partial de tendintele cu baza biologica de a percepe si a relationa indivizii tineri si in varsta, barbati si femei, in diferite moduri.
Desi pare o modalitate neplauzibila de gandire, date relevante atesta asemenea tendinte chiar si la copiii mici, tendinte reflectate prin discriminarile timpurii intre barbati si femei, intre adulti si copii. Ipoteza sustinuta de R. Hobson este aceea conform careia absenta acestei forme de baza a diferentierii in cadrul relatiilor perceptuale interpersonale ar putea determina dificultatile autistilor de apreciere a naturii varstei si sexului pentru ei insisi si pentru altii.

Obsesia pentru identic, pentru ordine. Permanenta obiectului

Majoritatea celor care au fost preocupati de dorinta de "neschimbare" a copiilor autisti recunosc faptul ca scopul acesteia este reducerea anxietatii. Este vorba de un efort de a pastra o ordine a lucrurilor, a modului in care se desfasoara diverse actiuni.
Copilul autist creeaza legi pe care le considera esentiale pentru propria siguranta. Acestea trebuie respectate, iar daca nu se intampla asa, copilul are impresia ca viata sa ne naruie. Pentru a impiedica acest lucru, el aranjeaza jucariile in aceeasi ordine, repeta frazele in exact aceeasi maniera si cu acelasi enunt. Legile sale se disting de ale noastre prin faptul ca sunt neadaptative si universale. Una si aceeasi lege guverneaza totul. B. Bettelheim afirma ca, daca in primele zile de viata tensiunea creste si nu este eliberata printr-o "unificare finala cu obiectul aducator de satisfactii", apare un fel de furie neputincioasa in care anticiparea si, odata cu ea, viitorul, sunt distruse.
In mod evident, majoritatea copiilor autisti insista asupra imobilitatii timpului. De aceea, ei nu accepta sa li se vorbeasca de copii sau adulti, de oameni care sunt mai tineri sau mai in varsta pentru ca acest fapt ar implica o miscare in timp. Singura ordine permisa este cea dupa marime si in consecinta, lumea ar fi constituita doar din oameni mici si mari (in loc de copii si adulti). Timpul este un distrugator al lucrurilor care trebuie sa ramana identice. De aceea, lumea copilului autist este o lume a spatiului, in care nu exista timp sau cauzalitate, aceasta implicand o secventa temporala in care evenimentele ar trebui sa se succeada.
Cauzalitatea implica de asemenea faptul ca un eveniment il determina pe celalalt, incluzand o relatie. Copilul autist este insa ingrozit de relatii, ele aparandu-i ca distructive. In lumea copilului autist, lantul evenimentelor nu este conditionat de cauzalitatea obisnuita. Dar din moment ce un eveniment ii urmeaza altuia, trebuie sa existe o lege cronica atemporala, o lege eterna. Lucrurile se intampla pentru ca asa trebuie, nu pentru ca sunt determinate de ceva. Fiecare copil autist are insa modul sau propriu de a lupta cu aceasta dorinta de a trai in afara cauzalitatii, a timpului. Acesti copii nu recunosc nici o ordine de functionare pentru propriul corp. Pentru ei, nici una din functiile organismului nu ia nastere din corp si din trebuintele sale. In cel mai bun caz, sunt sisteme mecanice care urmeaza o ordine mecanica.
Conform teoriei piagetiene, conceptul de obiect debuteaza cu o simpla imagine perceptuala in cursul primelor zile de viata si castiga complexitate in timpul celor sase stadii ale dezvoltarii senzorio-motorii, ultimul stadiu incepand in jurul varstei de 18 luni si durand pana la aproximativ 3 ani. Pentru copilul autist, obiectele exista doar daca le vede sau daca sunt accesibile la locul lor obisnuit; ele inceteaza sa mai existe cand sunt deplasate in afara campului sau vizual familiar. Aceasta necesitate a copiilor autisti de a se "crampona" de obiecte si de locul lor, demonstreaza ca permanenta se pierde in momentul in care apar unele dificultati. In asemenea cazuri, ei trebuie sa intre fizic in posesia obiectelor. De aici se poate deduce ca gradul vulnerabilitatii emotionale este acela care il impiedica pe copil sa-i confere permanenta unui obiect pe plan mental. Deoarece, spre deosebire de un copil normal aflat in al patrulea stadiu senzorio-motor, copilul autist poate retine conceptul unui obiect, doar daca "amenintarea" legata de existenta sa nu este prea curand resimtita. El il pierde cand acea "amenintare" devine iminenta si este nevoit sa intre in contact fizic cu obiectul.
Cu alte cuvinte, doar in ultimul stadiu al dezvoltarii senzorio-motorii, permanenta obiectului nu mai depinde de ramanerea sa in acelasi loc. Copilul autist, insa, nu suporta schimbarea locului pentru un obiect, sau o alta modalitate de derulare a evenimentelor. Oare nu se poate presupune ca acest lucru se explica prin faptul ca autistul nu crede in persistenta obiectului, daca locul acestuia nu este cel obisnuit? Din observatiile realizate asupra copiilor autisti, se poate afirma ca atat timp cat copilul nu este convins de propria sa existenta ca de o constanta, el nu poate sa creada in vreo alta permanenta. Acest lucru se bazeaza pe ideea imposibilitatii conservarii integritatii in fata schimbarii. Copilul autist care a trait prea putine "momente de libertate" pentru el, ca persoana, nu poate transfera un astfel de concept catre un obiect.

Copilul mic considera ritmul flexibil al zilei si al noptii ca fiind de la sine inteles. Cand devine constient de derularea anotimpurilor, conceptul de sine care persista in ciuda schimbarilor de mediu este bine stabilit. Astfel, constanta poate fi transferata secventei zi-noapte, chiar daca acestea difera ca lungime. In cazul copilului autist, acesta insista deseori asupra egalitatii zilelor ca lungime, asupra faptului ca soarele rasare si apune intotdeauna in acelasi moment si in acelasi loc. Apartenenta lui la lume depinde de identic, de constant; constanta soarelui, a luminii, a secventei zi-noapte sunt concepte abstracte pentru el deoarece nu ofera permanenta propriei existente.
Din moment ce copilul autist este inhibat de actiunea pe cont propriu si de interactiunea cu lumea, el nu poate sa paraseasca pozitia egocentrica. In absenta unui concept de permanenta a obiectului si a relatiilor interumane, universul apare lipsit de ordine, haotic si imprevizibil. Singurul principiu care poate duce la o oarecare ordine este siguranta identicului.
In majoritatea cazurilor, abilitatea copiilor de a manipula obiecte si de a-si folosi propriul corp depaseste cele sase stadii de dezvoltare piagetiene. Dar abilitatea lor de a opera cu ganduri abstracte, opuse celor legate de preocuparile emotionale, este sub nivelul normal. Aceasta pare a fi blocata la al saselea stadiu, cel care debuteaza in mod obisnuit la 18 luni. Este practic varsta la care copilului autist ii este recunoscuta in mod cert tulburarea de dezvoltare. Chiar daca blocajul apare la acest ultim nivel al stadiului senzorio-motor, un grad ridicat de dezvoltare intr-un anumit domeniu concomitent cu un esec total in altul, considerat inferior pot fi deopotriva prezente
O serie de observatii sugereaza faptul ca unii copii autisti sunt perfect constienti de constanta obiectelor, cunoscand relatii ca deasupra, dedesubt, la dreapta, la stanga. Cu alte cuvinte, ei au reusit sa stapaneasca spatiul reprezentativ. Ei sunt constienti (selectiv) si de anumite cauze externe, supunandu-se acestora. Se poate presupune atunci ca "esecul" in dezvoltare ar trebui fixat intr-un punct de tranzitie intre o prima creatie a lumii reprezentarilor interioare si folosirea acestor reprezentari ca instrumente simbolice de gandire. Utilizarea simbolurilor este deficitara si haotica, iar lumea reprezentarilor interioare nu este suficient de stabila. Cand apare o asa-zisa alterare radicala a lumii exterioare, copilul se simte amenintat si poate recurge la forme comportamentale primitive in efortul de restabilire a permanentei.

Comportamente de tip obsesiv si ritualic

In locul modalitatilor ludice firesti, copilul autist, chiar incepand de la o varsta frageda, tinde sa adopte moduri de interactiune cu mediul puternic stereotipe si ritualice. Asa cum am amintit mai sus, rezistenta la schimbare si o profunda neplacere legata de modificarea rutinei zilnice sunt obisnuite la copilul autist. Astfel, el poate insista sa ia masa la aceeasi ora in fiecare zi, in aceeasi pozitie si cu acelasi set de tacamuri. De asemenea, le pretinde si celorlalti membri ai familiei sa se comporte in aceeasi maniera rigida. Aceasta evitare a schimbarii se extinde frecvent la mediul fizic, astfel incat copilul refuza, de exemplu, sa tolereze o piesa de mobilier care nu e la locul sau, usi deschise intr-un anumit fel sau o perdea care atarna in mod "inacceptabil". Redecorarea locuintei de catre parinti este deseori imposibila datorita adevaratelor crize care se pot declansa. Chiar si activitatile care ii sunt pe plac pot fi compromise datorita acestei rezistente in fata schimbarilor, fie ele minore.
Pe masura trecerii timpului, multe dintre aceste ritualuri devin mai pervasive si pot afecta majoritatea aspectelor vietii cotidiene. Autistii pot, de asemenea, sa devina mai insistenti in privinta altor persoane, care ar trebui sa urmeze aceleasi rutine.
Ritualurile se pot extinde si in domeniul verbal, copilul putandu-i impiedica pe cei din familie sa foloseasca anumite cuvinte. El poate de asemenea insista ca acestia sa ia parte la "partide" interminabile de intrebari si raspunsuri, care sunt aceleasi in orice imprejurare (in cazurile de copii autisti la care limbajul verbal este prezent ).
Desi copiii autisti manifesta rareori interes normal pentru jucarii, acesta se poate indrepta catre obiecte neobisnuite sau aspecte ciudate ale obiectelor. De exemplu, ei pot deveni obsedati de necesitatea atingerii fiecarei lampi, clante, intalnite in cale. Pot fi fascinati de atingerea parului unei persoane, de hainele acesteia, fara a fi catusi de putin interesati de persoana ca atare.
In literatura de specialitate, au fost citate cazuri ale unor copii autisti cu un interes obsesiv pentru colectionarea unor obiecte. Tipul de obiect variaza de la un copil la altul, putand fi vorba de orice, incepand de la monezi straine, ursuleti de plus, pana la obiecte mai bizare, ca, de exemplu, picioare de scaun, bilete de autobuz, cutii de conserve, sforicele.
Deseori, copiii autisti prezinta preocupari neobisnuite, pe care le practica in detrimentul altor activitati. In mod tipic, acestea implica teme ca: rute ale autobuzelor, mersul trenurilor, culori, directii, numere.
Pe de alta parte, obiectele care constituie tinta atasamentului obsesiv sunt si manipulate intr-un mod specific. Astfel, ele pot fi purtate intr-o maniera precisa, intre police si index sau ridicate la nivelul fetei. Manierismele mainii si degetelor sunt si ele frecvente, miscarile fiind deseori executate chiar in fata ochilor. De asemenea, tipice sunt si miscarile stereotipe ale intregului corp, rotirile in jurul propriei axe, acestea putand fi uneori extrem de complexe. Vom intalni la autist fascinatia pentru elementul sonor si pentru melodiile care declanseaza deseori sincronii motrice sub forma balansarilor de pe un picior pe altul, sau conduite de cautare si atractie puternica a surselor de zgomot ritmat. La copiii autisti care prezinta si un pronuntat retard mintal, pot fi observate si miscari mai grave, cum ar fi lovirea capului, automutilarea sau smulgerea parului.

Dificultatile de integrare sociala

Copilul autist este, ca si ceilalti copii, inclus intr-o istorie si o societate. Dar emotiile sale sunt absolute si fara nuante, gresit legate de axul social, la fel ca si acea "inteligenta salbatica" care se dezvolta la intamplare, in loc sa urmeze tiparele traditionale. Recunoasterea partenerului social si relatia cu el apar foarte lent sau uneori chiar deloc. Copilul autist poate deseori "dialoga" cu peretele ori cu propriile degete, ignorand complet vocea celui care se ocupa de el.
Spre deosebire de copiii normali, copiii autisti nu reusesc sa dezvolte atasamente puternice, specifice, fata de parinti, in primul an de viata. Ei nu-si urmaresc parintii prin casa, nu alearga sa-i intampine dupa o perioada de separare. Chiar daca sunt suparati, necajiti sau daca ii doare ceva, rareori apeleaza la parinti pentru a fi consolati si foarte putini respecta obiceiul "sarutului de noapte buna". Se mai observa un esec in folosirea zambetului, gesturilor sau a contactului fizic intr-un mod obisnuit, pentru a raspunde sau a initia un act social. Inca din perioada de sugar, este absenta acea anticipare prin intinderea bratelor pentru a fi ridicat de catre adult.
Contactul vizual pare, de asemenea, a manifesta tendinte de anormalitate. Unii copii autisti evita chiar in mod deliberat privirea adultilor. Copiii normali folosesc contactul ochi-in-ochi ca pe un semnal social, ei nu privesc fix fetele adultilor, ci adopta un anumit mod de a privi pentru a atrage atentia sau pentru a dovedi ca inteleg ca li se vorbeste. Privirea lor variaza si in functie de familiaritatea adultului si de contextul emotional al situatiei. Copilul autist nu foloseste insa contactul vizual intr-un mod corespunzator cerintelor situatiei sociale.
Multi dintre ei au tendinta de a nu realiza discriminari intre persoane, asa incat pot sa se apropie de un strain in aceeasi masura ca de proprii parinti. Desi esecul apare la dezvoltarea unor atasamente normale, ei nu se indeparteaza neaparat fizic de persoane. S-a observat de exemplu, ca multora le plac jocurile mai dure, in care sunt dati peste cap. Desi ei raspund uneori la contacte fizice de acest tip, le initiaza rareori. Cu toate ca pot sa incerce captarea atentiei adultului pentru a-si satisface trebuintele imediate, acesti copii doresc foarte rar sa-si impartaseasca experientele cu persoana adulta.

Tulburarile de limbaj

Esecul dezvoltarii abilitatilor comunicationale normale este, la ora actuala, unanim acceptata ca una dintre cele mai importante trasaturi ale autismului. Anomaliile limbajului sunt deseori semnalate de catre parinti si sunt considerate, in literatura de specialitate, ca fiind printre primele probleme care produc ingrijorare. Vocalizele emise de bebelusii autisti sunt rareori asemanatoare cu cele ale celor normali, atat in ce priveste extinderea, cat si frecventa. Acest lucru afecteaza si aparitia limbajului verbal (normal intre 9-12 luni). Copilul autist nu reuseste sa participe la "conversatiile prelingvistice" reciproce, care sunt obisnuite intre mama si copil. Intelegerea limbajului verbal este de asemenea redusa, iar absenta gesturilor simbolice este o caracteristica prezenta la acesti copii. Chiar si cele mai simple gesturi sunt afectate, de exemplu, "aratatul cu degetul", iar daca totusi copiii isi puncteaza dorintele in acest mod, o fac mai degraba cu toata mana, decat cu indexul. Rareori aceste miscari sunt acompaniate de mimica, demonstratie sau gesturi simbolice.

Ca orice individ insa, autistul resimte anumite necesitati si doreste sa transmita anumite mesaje inspre celalalt. Dar maniera sa de comunicare non-verbala si verbala este extrem de restransa si neconventionala. Modul sau de a atrage atentia se reduce deseori la simple strigate; intentia este deci prezenta, ceea ce lipseste este insa, in mod dramatic, forma.
Copilul utilizeaza rareori privirea directa ca semn preliminar al dorintei de comunicare. I se intampla foarte rar sa se asigure de disponibilitatea eventualului partener, cautandu-i privirea. Functia sociala, interogativa, este cel mai adesea absenta. Distanta corporala nu e nici ea respectata, copilul plasandu-se fie prea aproape, fie prea departe. Gesturile membrelor superioare utilizate pentru a acompania vorbirea pot merge pana la limita discordantei, dar pot si lipsi cu desavarsire. Apropierea de partener se face deseori din spate sau din lateral, si nu din fata, ca pentru a evita contactul vizual.
Din datele statistice rezulta ca 50% dintre copiii autisti folosesc totusi limbajul verbal. Din pacate, acesta nu are intotdeauna valoare comunicativa, pentru ca nu codifica "aceeasi lume". El contine uneori formulari atat de ermetice, incat numai cei apropiati pot sa le decodifice. Indiferent de domeniul abordat, semanticul, semioticul si, contextul nu intra in rezonanta. Comunicarea si vorbirea sunt intotdeauna surse de contrarietate, de incercari laborioase si de crize de frustrare intensa care determina deseori renuntarea completa. Autistul vorbeste sau incearca sa o faca din necesitate, pentru a-si descrie starile sau pentru a-si manifesta cerintele. Cand asculta, daca intelege, o face in general la primul nivel, deoarece nu poate sa conceapa existenta reciprocitatii comunicarii.
Mecanismele care definesc tulburarile comunicarii autiste par a fi: instabilitatea perceptiei, incapacitatea segmentarii fluxului sonor in elemente distincte, imposibilitatea acordarii sensului cu contextul, absenta sentimentului de reciprocitate care presupune prezenta unui punct de vedere diferit.
Pentru studiul limbajului si al tulburarilor sale la copiii autisti, trebuie realizate doua distinctii: prima este diferenta de fluenta verbala intre autismul usor si cel sever, iar cea de a doua este notiunea de gen sau stil, care poate fi de ajutor in cazul variabilitatii deseori inexplicate sau inexplicabile intre formele de limbaj din cadrul autismului. Conversatia obisnuita, descrierea unui set de imagini care relateaza o poveste, o repovestire, explicarea unei istorioare spuse de altcineva - toate constituie genuri diferite, avand tipare lingvistice diferite. Cu exceptia conversatiei, celelalte pot fi considerate monologuri, care necesita o coeziune crescuta in alaturarea si potrivirea unor afirmatii. Asa cum s-a putut constata, in urma diverselor cercetari efectuate, in special de J. Bruner, copiii cu autism moderat ajung la achizitionarea mai multor stiluri din cele mentionate mai sus, stiluri care sunt incluse in repertoriul copiilor cu autism usor.
Ipoteza pe care o propune J. Bruner este aceea conform careia problemele comunicationale in autism se datoreaza unui impuls slab sau chiar absentei impulsului de a transpune experienta de viata in naratiune, incepand cu o varsta foarte frageda (2-3 ani). Iar acest deficit persista si mai tarziu, manifestandu-se ca o dificultate de a spune o poveste. Se poate afirma ca deficitul amintit, a carui importanta nu este pusa la indoiala, este consecinta unei alte deficiente, mai grave, in functionarea generala. Urmarea este deprivarea copilului de "baia" informationala ce i-ar face posibila crearea semnificatiilor prin care sa participe la viata sociala.
Majoritatea studiilor legate de limbajul copiilor autisti arata ca acestia nu folosesc pronumele eu. L. Kanner a denumit acest fenomen "inversarea pronumelui", tinand cont de folosirea de catre copil a pronumelui personal tu in locul celui de persoana intai eu. El amintea si de "ecolalia intarziata" si de "afirmarea prin repetare" pentru cazurile in care, de exemplu, copilul este intrebat: "Tu vrei lapte?" si raspunsul este "Tu vrei lapte". Se pare insa ca acest concept de inversare pronominala nu este de natura a clarifica problemele existente. Pentru ca, de fapt, copilul nu inverseaza pronumele, ci evita folosirea acestora, cu atat mai mult cu cat se refera la el insusi.
Evitarea folosirii pronumelui eu denota fie o negare a sinelui, fie absenta constiintei de sine, in timp ce substitutia sa cu tu demonstreaza o oarecare constiinta a sinelui altora. Anxietatea in raport cu sinele nu iese la iveala doar prin refuzul copilului de a vorbi, prin evitarea folosirii pronumelor personale. Comunicarea nu este legata doar de cuvinte, ci si de scopul utilizarii acestora. Numirea lucrurilor este mai accesibila copiilor autisti deoarece aceasta nu ii angajeaza in vreun fel si nu le dezvaluie gandurile; orice angajament fiind o puternica sursa de anxietate. De aceea, ultimul lucru pe care doresc sa-l faca este sa-si comunice sentimentele. Astfel, chiar daca spun ceva, copii autisti fac cu o voce dintre cele mai bizare, de cele mai multe ori, asemanatoare vocii unei persoane surde, cu aceeasi calitate atonala si neacomodata cu cea a unei persoane care nu poate sa-si auda emisia vocala.
S-a observat, de asemenea, ca acesti copii evita cuvantul da tot atat de mult pe cat il evita pe eu, iar negatia nu apare mult mai de timpuriu in vocabular. Daca dificultatea de invatare a unor cuvinte ar fi determinata, asa cum au afirmat B. Rimland si altii, de cauze organice, de leziuni cerebrale, nu ar trebui sa existe diferente, iar cuvantul da ar trebui sa apara in acelasi timp cu nu. Probabil insa ca preferinta pentru folosirea negatiei este o consecinta a negativismului deliberat si extrem de care dau dovada copiii autisti.
Se poate adauga faptul ca prin interzicerea oricarei schimbari, prin refuzul existentei sale ca eu, prin evitarea folosirii afirmatiei da, copilul autist indeplineste ceea ce el considera a fi dorinta parentala, adica aceea de a nu exista. De aceea, pronumele tu - acei altii carora li se permite existenta - si adverbul nu, care este esentialmente o negare a existentei, ii sunt mult mai accesibile.
Acei copii care renunta la orice limbaj, intrand in starea de mutism, par sa fie convinsi ca ascunderea gandurilor in spatele unui limbaj lipsit de sens nu este suficienta pentru a le oferi siguranta necesara. L. Jackson (1972) se refera, in studiile sale, la noua cazuri de copii nevorbitori, pe care i-a avut in grija, diagnosticati ca autisti datorita evitarii oricarui contact cu fiintele umane si a preocuparilor de tip repetitiv si compulsiv. Mutismul acestor copii s-ar putea explica prin incercarea unei ultime retrageri in fata "pericolului".

Problemele legate de capacitatea de simbolizare

Studiile de specialitate atesta aparitia jocului simbolic si creativ pentru copilul normal in jurul varstei de un an si jumatate, doi ani. Se pune intrebarea cat de tipica pentru autism este absenta acestui tip de joc simbolic, imaginativ? Daca ne referim la cercetarile epidemiologice intreprinse de L. Wing (1981), putem aminti faptul ca si copiii deficienti mintali non-autisti, avand o varsta de comprehensiune lingvistica sub 20 luni au demonstrat lipsa initiativei pentru jocul simbolic reprezentativ, flexibil si cu tematica variata. Este vorba aici de un "palier" intelectual, la nivelul caruia nici jocul simbolic, nici limbajul nu prezinta o dezvoltare corespunzatoare, indiferent de diagnostic. In momentul in care cercetatoarea s-a axat pe indivizi cu o varsta mintala non-verbala de peste 20 luni (si, se presupune, cu un anume potential cognitiv pentru jocul imaginativ si cu un limbaj mai elaborat), cei care au esuat in a demonstra achizitia jocului simbolic, au manifestat si comportamente de tip autist.

Observatii similare pot fi extrase si dintr-o serie de cercetari experimentale. De exemplu, un studiu efectuat de C. Rignet si colaboratorii, cu copii autisti avand un nivel scazut al dezvoltarii abilitatilor, cu copii suferind de sindrom Down si cu copii normali, a confirmat discrepantele existente intre copiii autisti si celelalte grupe in privinta nivelului jocului simbolic, performantele nefiind legate de abilitatea lingvistica; de notat este ca aceste performante s-au imbunatatit in foarte mica masura cand copiii au urmarit jocul mimat de catre experimentator.
O problema care suscita interes este caracterul stadiilor timpurii ale jocului la copiii mici autisti. Subiectii selectionati pentru un studiu efectuat de M. Sigman si J. Ungerer (1987) aveau varste cuprinse intre 2 ani si jumatate si 6 ani si au fost comparati cu copii non-autisti cu deficienta mintala si cu copii normali, situandu-se la niveluri similare de functionare intelectuala (cu varste mintale cuprinse intre 16 luni si 3 ani). Copiilor le-a fost prezentat un set de jucarii, incluzand trei papusi de marimi diferite, mobilier pentru papusi, un serviciu de ceai, un camion, un garaj, un telefon, o perie si o oglinda. Experimentul a inceput prin efectuarea de catre experimentator a unor actiuni simbolice cu jucariile, in timp ce copilul era asezat pe genunchii mamei. Experimentatorul si mama s-au plasat apoi in colturi opuse ale incaperii, copilului permitandu-i-se sa se joace singur cu jucariile timp de 16 minute, comportamentul sau fiind inregistrat prin intermediul unui check-list sistematic. In primul rand s-a pus accentul pe prezenta si pe frecventa jocului functional si simbolic. Au fost notate patru tipuri diferite de actiuni adecvate pentru jocul functional: directionate catre obiect (impingerea camionului in garaj), auto-directionate (perierea parului), directionate catre papusa (hranirea cu lingurita) si directionate catre altii (tinerea receptorului telefonic la urechea mamei). De asemenea, s-au inregistrat trei categorii de actiuni incadrate ca joc simbolic: jocul prin substitutie, adica utilizarea unui obiect ca si cum ar fi un altul (folosirea unei cesti de ceai ca receptor telefonic); jocul tip agent, adica folosirea unei papusi ca agent actional independent; jocul imaginar, crearea de obiecte sau persoane fara vreo reprezentare fizica in mediul inconjurator imediat. Diversitatea jocurilor a fost masurata prin numarul inregistrat pentru fiecare categorie.
Rezultatele obtinute au scos in evidenta o angajare mai variata, mai frecventa a copiilor non-autisti in cele trei categorii de jocuri, decat cea a copiilor autisti care s-au angajat in doar cateva acte de tip functional si in cateva jocuri simbolice. O alta observatie este legata de faptul ca autistii folosesc rareori papusa ca agent in cadrul unui joc structurat si directioneaza de asemenea rar jocul catre alte persoane.
De ce oare atat de putini copii autisti par sa savureze cu adevarat jocul? Asa cum afirma S. Wulff (1985), un copil autist care este lasat singur in camera de joaca, plina cu jucarii, deseori le ignora, continuandu-si leganarea sau bataia din palme. Acest fapt ridica desigur probleme nu numai legate de functiile cognitive (simbolice, reprezentative) necesare in jocul simbolic normal, dar si de semnificatia pe care jocul insusi o are pentru copilul normal. Parafrazandu-l pe L.S. Vigotski (1962), fiecare act de simbolizare creativa contine o atitudine de transfer afectiv catre aspectul relationarii interpersonale din care deriva. Acesta pare a nu fi cazul pentru copiii autisti, chiar si pentru aceia dintre ei care au ajuns (oarecum) la o intelegere a lucrurilor si a lumii.

2. COPILUL AUTIST INTRE 6 SI 12 ANI

Pe masura ce cresc, in viata copiilor autisti survine o perioada in care se inregistreaza un oarecare progres, iar semnele etapei anterioare se estompeaza intr-o masura mai mica sau mai mare, in functie de gradul severitatii tulburarilor.
Deseori, in aceasta perioada, se contureaza, in afara obsesiilor sau a fobiilor defensive, interese reale, o anume curiozitate, o cautare a cauzalitatilor care permit o educatie intelectuala si culturala mai eficace, cu metode oarecum traditionale. Se poate crea uneori un status quo chiar daca interactiunea este asimetrica si mai ales imatura.
Copiii autisti pot dezvolta in aceasta perioada atasamente fata de adultii care le sunt familiari si pot sa-si manifeste afectiunea fata de parinti. In jurul varstei de 6 ani, multe dintre tulburarile sociale timpurii pot fi mai putin evidente. Partenerul de familie incepe deci sa fie recunoscut in dimensiunea sa umana, adica diferit de obiectele fara viata. Desi intelegerea empatica este tot lacunara, anumite reguli sociale sunt percepute si deduse datorita repetarii experientelor.
Se poate intelege usor de ce dezvoltarea sociala a copilului autist depinde in masura atat de mare de capacitatile sale intelectuale, din moment ce el va trebui sa extraga regulile sociale cu ajutorul unor mecanisme care nu sunt automate si nici reglate pe comprehensiunea emotionala.
Cu toate acestea, dificultatile serioase de ordin social persista. Este vorba in special de absenta reciprocitatii si a reactivitatii sociale adecvate in cadrul interactiunii cu colegii de varsta. Copiii autisti se angajeaza foarte rar in jocuri colective si nu leaga prietenii normale pentru aceasta varsta, ei preferand in continuare petrecerea timpului in lumea rutinelor lor solitare.

3. AUTISMUL LA ADOLESCENT

In ceea ce priveste modificarile specifice ale adolescentului, autistul prezinta o crestere in greutate si inaltime decalate in raport cu normalul; talia sa este in genere mai mica, iar precocitatea sexuala absenta.
Apare insa o caracteristica dramatica a unor adolescenti autisti: survenirea crizelor epileptice, chiar ;i fara semne prealabile in acest sens. Dupa M. Rutter (1987), aproape o treime din autistii adolescenti prezinta epilepsie intre 11 si 14 ani. De aceea asistenta neurologica si medicala este determinanta in aceasta perioada.
In ceea ce priveste modificarile cognitive, s-a observat faptul ca autistul isi dezvolta in general inteligenta intr-o maniera mai lenta si oarecum particulara. Din cele mentionate in capitolele anterioare, s-a vazut ca autismul constituie un obstacol in calea dobandirii capacitatii de abstractizare conceptuala. Stadiul gandirii formale este rareori atins de autistul adolescent, cunostintele sale avand valoare de absolut. Si la aceasta varsta, punctul de vedere al altuia este confundat cu punctul de vedere propriu, sau mai degraba nu exista.
Autistul adolescent contesta rareori valorile, din moment ce ele sunt definitive si absolute, nu minte si nu intelege minciuna. Naivitatea sa este foarte marcata, iar increderea sa totala. El este rareori solitar pentru ca o doreste, dar nu se poate integra decat destul de greu in grupuri deoarece este incapabil sa perceapa corect regulile subtile ale jocului social.
Comunicarea sa este redusa, limbajul sau verbal e destul de primitiv, iar neintelegerea schimburilor si desavarsita sa candoare sociala il fac sa devina un candidat al mediului protejat.
In adolescenta, modificarile socio-emotionale suferite de autisti sunt tributare nivelului intelectual atins. Adolescentul autist pare sa separe pulsiunile sale sexuale de aspectul lor relational. Ii este foarte greu sa intretina relatii interpersonale complexe datorita tulburarilor grave existente in domeniul empatiei si al reciprocitatii. Apar uneori si tulburari ale comportamentului sexual (exhibitionismul, masturbarea), care nu fac decat sa ingreuneze adaptarea.
Adolescenta este pentru cei mai evoluati si pentru cei mai constienti o perioada de depresie, de izolare, care reactiveaza deseori comportamentele indezirabile. Pentru cei mai putin evoluati, agresiunile si automutilarile ce diminuasera in cursul anilor anteriori isi manifesta din nou prezenta, creand dificultati din ce in ce mai serioase de integrare sociala.