l1v23ve
In cursul primelor luni de existenta, schema corporala, desi prezenta la nivelul organizarii senzatiilor, pare sa fie redusa la conservarea imediata a vietii.
in aceasta etapa, echipamentul neuromotor si aparatul senzitiv sunt insuficient elaborate. De aceea copilul nu face distinctia intre Eu si Celalalt, intre obiectele percepute si potentialitatea motrica a mainii (17), (19).
Pe langa factorul spatialitate se adauga si prezenta mamei, al carei aport afectiv are un rol esential in integrarea schemei corporale.
Se apreciaza (19), (46) abia dupa varsta de 6 luni copilul incepe sa separe propriul corp de celelalte obiecte. Acest proces de constientizare a partilor propriului corp este un proces lent si progresiv.
Pe masura ce copilul creste (merge, exploreaza spatiul, dobandeste noi experiente motrice), structurarea schemei corporale evolueaza. De aceea, mersul este considerat (19), (46) etapa decisiva, intru-cat cautarea echilibrului pune in actiune ansamblul si inaugureaza complet explorarea spatiului.
Structurarea schemei corporale nu este un proces pasiv; prin fiecare gest si prin fiecare act de interactiune cu mediul, de imitare a ceea ce vede, copilul face o descoperire. J. Piaget (29) considera aceasta structurare ca pe un proces de adaptare la mediu, o prelungire a adaptarii biologice. Importanta este calitatea afectiva a mediului, pentru a asigura dezvoltarii un curs ascendent.
Diferite aspecte ale schemei corporale nu se situeaza in totalitate pe un plan obiectiv si deci nu pot fi relevate doar prin observatie. insusi subiectul are o idee, o imagine, o reprezentare a constiintei de sine, care-l angajeaza, in totalitate, in fiecare din actele sale.
Jocul cu primele „obiecte“ intalnite in spatiul inconjurator, cu propriile membre, reprezinta inceputul autocunoasterii. Initial, ele nu au caracterul de

„propriu“. ci sunt la fel de straine ca si obiectele neanimate din jur. Curand insa copilul descopera o particularitate a acestor obiecte, aceea de a raspunde, prin diverse senzatii, mergand pana la cele dureroase, contactului cu lumea
inconjuratoare.
Dupa W.J. Revers (6, p.146), „jocul cu propriile membre este o traire de sine ludic-senzoriala. in acest joc apare deosebirea dintre corp si lucru, dintre pipaitul simtit, senzatia de „a fi pipait de mine insumi“, relatia senzoriala cu sine, pe de o parte si tot ceea ce este pipaibil fara a include senzatia de autopercepere pe de alta parte.“
Mai tarziu, asocierea senzatiilor primite prin intermediul membrelor manipulate cu miscarile efectuate de ele conduce treptat la descoperirea ca acestea din urma nu se desfasoara la intamplare, ci pot fi comandate prin voia proprie.
inceputul constituirii sinelui este asociat asadar cu miscarea care provoaca simultan modificarea ordinii lucrurilor din jur si suma de senzatii prin intermediul carora, treptat, membrele si corpul in intregime ajung sa fie percepute ca proprii. Corpul reprezinta deci forma originara a sinelui realizat.
Activitatea corporala, miscarea si actiunea se afla in relatii stranse in constructia comuna a schemei corporale, a spatiului si a constiintei de sine. Ele nu se pot elabora fara interventia unui alter, deci cu ajutorul factorilor relationali.
Imaginea de sine incepe sa se constituie inca din primele luni de viata, prin delimitarea unui sine, in raport cu o lume de lucruri, iar evolutia sa cuprinde si o faza de elaborare a schemei corporale. Rezulta ca schema corporala este o parte a imaginii de sine, iar divizarea corpului in segmente componente si mai ales amplasarea si recunoasterea acestora sub anumite denumiri implica cu necesitate o anumita distantare de propriul corp, o privire a lui din afara.
in structura imaginii de spre sine intra doua categorii mari de elemente: reprezentari corporal-dinamice si reprezentari asupra propriilor posibilitati de actiune, fara insa a se putea vorbi de o granita precisa intre cele doua. in cadrul celei de-a doua categorii, pe masura avansarii in varsta, se dezvolta o subdiviziune cu tendinte de autonomie ingloband reprezentarile asupra rolului social.