c9n8nf
in primii ani de viata, pana spre inceputul adolescentei, , individul este identificat, atat de societate, cat si de propria familie, mai mult pe baza semnelor exterioare. in mod treptat insa, acestea ajung sa fie dublate de alta categorie, de cele conferite de propriile performante.
Primul cadru social care sesizeaza performantele noului membru este familia, care observa pe parcursul copilariei semnele unei personalitati in curs de constituire.
Un moment important sub aspectul dobandirii unei identitati autentice, atat in raporturile cu lumea, cat si cu sine, il constituie cel al integrarii efective in societate, al debutului participarii la ansamblul activitatilor sociale, alegerea profesiei. Poate fi o integrare pasiva intr-un proces productiv oarecare, care incepe cu insusirea unor metode de lucru si a unor comportamente in relatiile interindividuale specifice locului de activitate. Aceasta categorie de oameni se marginesc sa repete cele
insusite de la predecesori, fara un efort propriu de gandire si actiune care sa reprezinte o contributie la progresul colectivitatii din care fac parte.
O alta categorie sunt cei permanent nemultumiti de ceea ce realizeaza, preocupati de autoperfectionare si depasirea performantelor anterioare. Principalul aport al celor care fac parte din cea de-a doua categorie il constituie creatia, care reprezinta un punct de vedere nou, original, un mod de a atinge mai repede si mai sigur scopul urmarit, un pas pe calea perfectionarii morale. Creatia este un „semn“ important in dobandirea identitatii. Identitatea dobandita are o importanta cel putin egala cu cea transmisa, intrucat, cel mai adesea, reprezinta factorul preponderent ce confera individului un loc in societate si, implicit, dreptul de a beneficia de
„adapostul“ si campul de activitate pe care le reprezinta aceasta.
in afara de identitatea in raporturile cu lumea, omul mai are insa nevoie de o identitate in relatiile cu sine. Necesitatea ei apare chiar din momentul in care se pune problema „relatiilor cu sine“, deci a divizarii constiente intr-un „eu care observa“ si un „eu observat“. Odata cu aceasta divizare se constata ca „Eul observat“ nu este suficient cunoscut. El are nevoie de o identitate pentru a fi recunoscut si acceptat de catre „Eul care observa“. Iar identitatea ca atare este raspunsul pe care si-l da omul la intrebarea „Cine sunt eu ?“

Tot asa cum in relatiile interindividuale acceptarea este conditionata de recunoasterea reciproca si in relatiile cu sine este necesara o auto-identificare. Este vorba despre recunoasterea calitatilor de autor al propriilor actiuni. Acordul cu sine implica autenticitatea actiunilor, ceea ce presupune ca faptele individului sa se plaseze pe linia aspiratiilor si convingerilor sale. Toate actiunile pe care le
intreprindem au, dincolo de efectele lor exterioare, si un anumit ecou ­ placut sau neplacut, amplu sau restrans, persistent sau trecator. in functie de rezultatul obtinut, acesta alimenteaza si imaginea noastra despre sine, imbogatind-o sau, dimpotriva, saracind-o (tendinta naturala este aceea a amplificarii imaginii despre sine).
Succesele si esecurile constituie, deci, un fel de caramizi care in mod treptat sunt prelucrate si inglobate intr-un edificiu ­ imaginea de sine ­ cu o dubla functionalitate: principal stalp de rezistenta al psihismului si pavaza fata de tot ceea ce ar putea constitui o amenintare din exterior.
insa este necesara si acceptarea imaginii de sine pentru obtinerea identitatii de sine, ceea ce se traduce prin acordul cu sine, o conditie importanta a integritatii si chiar a sanatatii mintale.