o9p20pk
La varsta prescolara, odata cu reprezentarile corporal-dinamice, se dezvolta si constiinta puterii de a provoca schimbari in conduita fiintelor din imediata apropiere. in „jocul cu altii“ copilul aude de la partenerii de joc aprecieri pozitive sau negative cu privire la abilitatile sale. Pe unele le accepta, pe altele le respinge.
insa, prin confruntarea aprecierilor auzite si a performantelor obiective obtinute, copilul ajunge sa-si contureze o imagine despre propriile posibilitati de actiune care, chiar daca nu reflecta in mod fidel realitatea, constituie un factor de reglare a conduitei sale. Se disting inca de pe acum formele specifice ale mecanismelor de afirmare de sine, ca si ale celor de aparare (6), (46).
in perioada scolaritatii imaginea de sine sufera o serie de modificari datorita cresterii in varsta dar si a acumularii de experienta, reflectand o pecete individuala care nu se va mai schimba de-a lungul intregii vieti (6). in aceasta perioada individul se autoidentifica, nu numai cu ajutorul notelor ce obiectiveaza performantele scolare, ci si in functie de „opinia scolara“ formata cu privire la sine si de care ia cunostinta, integral sau partial. Mecanismul consta nu in preluarea, pur si simplu, ci in delimitarea unor pozitii proprii in raport cu aceasta.
O caracteristica importanta a acestei perioade de varsta consta in supraevaluarea masiva a propriilor posibilitati de actiune, conducand, pe de o parte la o anumita distantare fata de performantele obiectivate (acestea nefiind acceptate drept o masura autentica a propriilor posibilitati), iar pe de alta parte, la o amplasare in viitor a confirmarilor „reale“. Promisiunile facute siesi se implinesc sau nu in cursul vietii.

Prin activitate subiectul se creeaza pe sine, contopindu-se cu opera. Din stadiul existentei virtuale el paseste in cel al existentei actuale. Atributul identitatii se castiga numai in masura in care individul actioneaza, amplasandu-se direct intr-un proces de autorealizare.
Reprezentarile asupra propriilor posibilitati de actiune se constituie ca rezultate ale activitatii, reprezentand una dintre modalitatile individului de a „lua cunostinta“ despre el insusi, iar pe de alta parte, activitatea insasi este abordata cu anumite reprezentari asupra propriilor posibilitati.
Datorita unei caracteristici a naturii umane ­ tendinta de autodepasire ­ aceste reprezentari apar ca o imagine „dilatata“ a activitatii, fara insa a fi o eroare de interpretare a acesteia. insa prin insasi natura sa omul este obligat sa creada ca poate mai multe ­ lucru care de multe ori se confirma la urmatoarea confruntare cu sine.