1. Raspuns unei reactii fata de prelegerea trecuta z4e7eq
2. Uniformitatea intamplarilor din realitate si din viata spirituala
3. Regula si lege
4. Specificul legii
5. Interpretarea calitativa si cea cantitativa a legii
6. Caracterul relativ al legii
7. Caracterul de necesitate al legii

1. Tin sa va incunostintez ca am fost admonestat pentru lectiunea trecuta de catre unul din colegii d-voastra care, nu stiu pentru ce motiv, a tinut sa iscaleasca „anonim".
In definitiv, daca avea sa-mi spuna ceva, putea sa mi-o spuna de-a dreptul sau sa se iscaleasca, daca a scris, pentru ca este un temperament timid, care nu poate sa vorbeasca.
Evident ca, pentru mine, care a trebuit sa suport aceasta morala, faptul este destul de insemnat. Mi s-a spus, anume, pur si simplu, ca lectiunea mea a fost subversiva.
Trebuie sa fac un compliment onorabilului meu preopinent, spunandu-i ca, daca in adevar domnia sa crede ca lectiunea a fost subversiva - nu stiu daca o fi in sala acum -, poate sa aiba motivele sale.
As zice ca, dintr-un punct de vedere strict, nu numai stiintific, dar stientifist, adica dintr-un punct de vedere care ridica stiinta nu la ceea ce o consideram noi aci, ci la un fel de interpretare absoluta si metafizica a realitatii, din acest punct de vedere s-ar putea ca lectiunea mea sa fi fost subversiva. Insa eu, marturisesc, sunt totdeauna sincer, trebuie sa va accentuez d-voastra ca nu putea sa fie subversiva lectiunea, din punctul meu de vedere.
Va amintiti care a fost mersul expunerii si al rationamentului - mult, putin, cat a fost. Va aduceti aminte ca am incercuit precis limitele de activitate ale stiintei si am aratat ca, in adevar, regularitatea deasprei care vorbeam este valabila si se identifica, as zice, cu stiinta, dupa cum stiinta se identifica cu un anumit fel de cunoastere. Dar ca nu exista, pentru mine cel putin, nici un motiv sa identific cunostinta cu stiinta si ca, intru atat intru cat se poate vorbi de o existenta in afara de constiinta si numai in afara de constiinta, stiintificeste, se poate afirma ca aceasta regularitate nu este o lege valabila pentru toate imprejurarile; si ca, in cazul acesta, ramane ceva care poate sa fie altceva decat regularitate, decat uniformitate in intamplarile din natura; prin urmare, lasa loc liber unor altfel de intamplari, cari nu sunt intamplarile pe cari le cunostem noi in activitatea noastra stiintifica si cari intamplari se pot realiza dupa anumite - hai sa nu alei zicem legi -, dar dupa anumite caractere, cari nu ar fi tocmai caracterele regularitatii.
Prin urmare, tema mea a fost foarte simpla, cred, foarte logica si verificata cu o multume de considerente in legatura cu structura intima a stiintei; si, din punctul meu de vedere, pentru mine insumi, nu poate sa fie subversiva. Nu poate sa fie, pentru ca eu nu incerc sa asignez stiintei numai un colt de activitate, care ar fi prea mic pentru a umple golul. Eu nu am fost niciodata un fel de, cum as zice, prigonitor al stiintei, si nici nu mi-ar sedea bine sa fiu. Stiinta exista in afara de orice prigonitor, exista pur si simplu si cel putin atata simt critic am, ca sa nu ma lupt cu morile de vant. Dar eu am accentuat intotdeauna, si este bine sa retineti si d-voastra, ca stiinta aceasta are o functiune precisa, cu anumite rosturi, cu anumite mijloace cari corespund perfect rosturilor si limitelor ei, dar ca nu se poate face din stiinta orice vrem noi. Stiinta isi are rosturile ei si zadarnic am incerca sa facem dintr-insa ceea ce vrem noi.
Atat despre diversiunea pe care a provocat-o aceasta punere la index a colegului d-voastra si a onorabilului meu preopinent.

2. D-voastra ati vazut in lectiunea trecuta, in care am analizat fenomenul acesta al regularitatii, al uniformitatii intamplarilor din natura, ca noi asignam acestei uniformitati si acestei regularitati, realitatea intamplarilor din realitatea concreta. Am putea spune - cu alte cuvinte, din consideratiunile facute in orele trecute - chiar ca aceasta regularitate sau uniformitate este un postulat al activitatii noastre stiintifice si, as zice ceva mai mult, o creatiune a acestei activitati stiintifice, adica nu o activitate in intelesul direct, ci in sensul ca activitatea noastra stiintifica introduce in intamplarile din natura aceasta regularitate.
Dar aceasta regularitate nu este ceva existent, realiter, nici o lege propriu-zisa a gandirii noastre, in general; si aceasta se vede si de acolo ca aceasta regularitate, pe care noi am admis-o ca impusa in stiinta de simtul comun, nu este pretutindeni impusa de acest simt comun. Adica, aceiasi oameni cari zic ca toate lucrurile se intampla in chip regulat si uniform in natura, aceiasi oameni or sa fie intotdeauna gata sa spuna, inainte de orice judecare a temei, ca, in definitiv, ceea ce fac eu depinde de mine si ca eu pot sa-mi asignez regularitati, uniformitati de acestea, vointei mele; ca exista, cu alte cuvinte, un domeniu in care, propriu-zis vorbind, exista si un fel de libertate de miscare, de initiativa proprie.
Vasazica, daca este adevarat ca mentalitatea stiintifica se aplica, mai departe, nu realitatii fizice, ci realitatii spirituale, aceasta mentalitate stiintifica largeste, extinde conceptul de regularitate si asupra vietii sufletesti.
Este adevarat ca, hai sa zicem cu un alt cuvant, determinismul acesta - care este indicat in alta ordine de idei de regularitate - incepe de la un moment-dat sa fie valabil si pentru viata spirituala. Dar cand? Incepe in momentul in care atitudinea stiintifica inceteaza sa se mai indrepte numai asupra fenomenelor fizice, ci-si orienteaza atentia si asupra fenomenelor sufletesti.
Dar sunt momente - si le aratai - in cari aceasta regularitate nu este presupusa, ceea ce inseamna, cum spuneam adineauri, ca simtul comun nu impune, printr-un fel de lege proprie, aceasta regularitate in toate domeniile lui de activitate. Ei bine, regularitatea, uniformitatea, este un concept stiintific. El este in constructiunea stiintifica propriu-zisa. Acest concept este mai degraba un fel de treapta prima spre constituirea unui alt concept, de o foarte mare importanta si acesta pentru stiinta noastra: a conceptului de lege.

3. Ce este legea si ce este regula?
Regula stim ce este: noi stabilim anume uniformitate, anume regularitate in succesiunea fenomenelor, in lumea fizica, sa zicem, in general, si aceste regularitati le exprimam intr-o forma oarecare. Aceasta exprimare constituie regula.
Regula este, prin insusi intelesul ei, de doua feluri: este o regula care constata anumite lucruri si este o regula care prescrie anumite lucruri.
Cand zic, de pilda, ca este absolut necesar ca oamenii cari traiesc impreuna in societate sa nu se fure unul pe altul, eu constat ca raporturile sociale normale presupun aceasta regularitate a nefurarii unuia de catre celalalt. Dar cand zic: „sa nu furi", atunci evident ca am facut o operatiune in plus, am dat oarecari norme de conducere.
Legea stiintifica are si ea, sau legea in genere are si ea doua parti: una de constatare, alta de normare, de normare a raporturilor.
Dar legea stiintifica propriu-zisa nu este decat cea dintai. Cealalta poate sa fie lege juridica, lege morala, lege sociala in genere etc., dar nu este lege stiintifica propriu-zisa. Legea stiintifica nu face decat sa constate ceea ce exista. Si, ceva mai mult, nu face decat sa constate, dupa cum aratam noi in lectiunile trecute, in cadrul trecutului si al prezentului, pentru ca, asa cum se vor intampla lucrurile in teoria aceasta, este anecesarai o noua presupozitie, in afara de aceea a regularitatii.
Care este insa deosebirea dintre regula si lege? Este ca, in genere, se afirma ca o regula are de obicei exceptiuni, pe cata vreme legea nu are exceptiuni. Se spune ca nu este nici o regula fara exceptiune, dupa cum se spune iarasi foarte des - dar lucrul acesta nu l-am inteles niciodata si as fi foarte fericit sa se gaseasca cineva care sa mi-l explice - ca exceptiunea confirma intotdeaun regula. Vasazica, regula are de obicei exceptii. O regula care nu are exceptiuni se zice ca este o lege, adica o regula valabila in toate cazurile posibile. Cu alte cuvinte, regula ar reprezenta o aproximatiune a realitatii, pe cata vreme legea ar reprezenta insasi realitatea, redusa nu la o aproximatie, ci la absolut. Se inchide, prin urmare, in notiunea aceasta de lege, in primul rand, ideea de absolut si, in al doilea rand, inca ceva. Cand spun ca toate corpurile cad, adica toate corpurile sunt grele, eu afirm o lege care este valabila pentru intamplarile concrete, pentru realitatea noastra fizica. Dar afirm ceva mai mult - si aceasta este caracteristic pentru structura stiintifica -, afirm ca legea aceasta: „toate corpurile sunt grele" este valabila independent de realizarea ei. In adevar, afirm ca, daca nu s-ar realiza sau daca s-ar realiza altfel, legea ar continua sa fie valabila. Nu altceva. Ca mie imi este indiferent daca, in adevar, noi asistam astazi la caderea corpurilor sau nu. Fapt este insa ca, de indata ce va exista un corp, acesta trebuie sa fie greu, trebuie sa cada.

4. Aceasta reprezinta stiintificeste legea, dincolo de regula. Valabilitatea ei nu este numai absoluta, nu este numai in concret, ci aceasta valabilitate se intinde in abstracto; este, adica, nu numai o norma a existentei, ci si o norma, o lege a tuturor posibilitatilor de existenta: ce a fost, ce este, ce va fi sa fie. Orice corp ce va fi sa fie odata va trebui sa fie greu. Aceasta afirma legea. Ea nu afirma numai ca in realitate se intampla ceva.

O lege matematica, pe care o afirm eu o data, imi este indiferent daca isi gaseste aplicabilitate sau nu; adica, daca exista, daca se petrece evenimentul care sa cada sub aceasta lege. Insa legea afirma, sau spiritul stiintific afirma ca, o data ce evenimentul acela se va intampla, in momentul in care evenimentul acela se va produce, el va trebui intotdeauna sa se produca dupa legea pe care am stabilit-o eu. Daca eu am stabilit, de pilda, legea ca 2 + 3 = 5, imi este indiferent daca, in viata mea si a universului in genere, se va ivi prilejul sa se adune doua obiecte cu trei obiecte. Legea matematica afirma ca, in momentul in care va fi acest prilej, cand universul va infatisa acest eveniment, el se va comporta asa cum indica legea.
Acesta este, in adevar, un caracter de absolut pe care-l ia in genere cercetarea stiintifica.
Dar mai este un caracter al legii. Kant spune ca legea este o regula de aparitiune a evenimentelor, care nu numai ca este verificata in fapt, care nu numai ca prescrie aparitiunea sau desfasurarea in genere a oricarui eveniment posibil, dar care are intr-insa caracterul de necesitate.
Ce insemneaza aceasta? Aceasta insemneaza cam urmatorul lucru. Eu pot sa sfarsesc prelegerea aceasta la ora 6. Eu sfarsesc, de fapt, prelegerea mea in fiecare vineri la ora 6. Iata a doua pozitiune. Eu trebuie sa sfarsesc prelegerea mea in fiecare vineri la ora 6.
In cazul intai, este la latitudinea mea sa fac un lucru asa cum il fac. In cazul al doilea, constat un lucru; si anume, ca, de fapt, asa se intampla intotdeauna. In cazul al treilea, se explica, se lamureste, se intelege de ce eu sfarsesc vineri prelegerea intotdeauna la ora 6; sunt, adica, anume imprejurari cari ma silesc ca eu sa termin prelegerea la ora 6 si sa nu pot trece peste aceasta ora.
Ca ziua urmeaza noptei, acesta este un fapt. Ca acest fapt se intampla intotdeauna asa este verificat. Eu sunt, in orice caz, sigur ca trebuie sa se intample asa, ca exista o necesitate a succesiunii zilei si noptei, aceasta este ceva in plus fata de legea insasi a succesiunii zilei si noptei. Acest fapt in plus imi da caracterul de care vorbeam, imi da explicatiunea, lamurirea realitatii.
Vasazica, legea, in afara de regula, mai are si acest caracter, ca explica realitatea.
Ce spuneam noi despre regula? Ca ne infatiseaza realitatea. Ce spuneam despre ea? Ca este impusa de simtul comun. Despre lege ce am spus? Ca nu este impusa de simtul comun, dar ca are in plus, in afara de caracterul de absolut si de valabil in abstracto, acest caracter de necesitate care face posibila explicatiunea sa.
De aci inainte trebuie sa deduceti ca legea, daca nu este impusa de simtul comun, este impusa de altceva; si anume, de necesitatea noastra de cunoastere. Aceasta este teoria.
Cum se comporta aceasta teorie, cum rezista aceasta teorie analizei?

5. Mai intai, legea este absolut exacta. Este o deosebire cantitativa, as zice, intre regula si lege.
Ce insemneaza aceasta? De pilda, am afirmat, dupa o lunga experienta, dupa o experienta stiintifica, ca intotdeauna cand trece un curent electric printr-un fir de metal, acest fir se incalzeste si am afirmat, de asemenea, ca gradul de temperatura pe care-l ia acest fir sta intr-un anumit raport si cu calitatea metalului, si cu diametrul firului. Se intampla insa ca eu introduc acest fir de metal intr-o solutiune, intr-un vas cu apa, care are tocmai temperatura adei topire aai ghetei si fac sa treaca iarasi un curent electric prin acest fir. O sa constat ca firul nu se incalzeste, ci, din contra, se raceste inca mai tare. Un caz.
Alt caz. Toate corpurile se atrag. Lege! Ele se atrag in raportul cutare cu patratul distantei si in raportul cutare cu masa lor. Prin urmare, doua corpuri puse in prezenta au tendinta sa se atraga. Este legea generala a gravitatiunii, exprimata prin formula: G(r) = m1 x m2 / r2.
Eu am intr-un aparat, pe care-l numesc electroscop, doua foite de aur, cari stau fata in fata, la o anumita distanta. Ele sunt foarte mobile, foarte sensibile. In virtutea legii gravitatiunii, ele trebuie sa se atraga intr-o anumita proportie sau masura. Pun in contact acest aparat care se cheama electroscop cu un izvor de energie electrica si constat numaidecat ca foitele se departeaza. La prima analiza, prin urmare, aceasta lege in genere nu prea are aplicatiune asa de precisa; exista intotdeauna un joc, un grad de aproximatie, cum s-ar zice.

O sa spuneti: da, dar, daca nu ar fi apa rece sau daca nu ar fi respectivul aparat in legatura cu un izvor de energie, de energie electrica etc., legile s-ar verifica? Da, dar, cu toate acestea, vedeti ca legea prezinta oarecare aproximatie! Cu alte cuvinte, trebuie sa stabilim mereu conditiuni in cari legea este valabila. Legea nu este valabila oricum in univers. Ea nu este valabila in concretul imediat, in calitativ, as zice, ci trebuie sa asei faca intotdeauna incercuiri si sa asei spuna: daca lucrurile se intampla asa si asa, legea este valabila. Aceasta este interpretarea calitativa.
Dar sa consideram si putin cantitativ cestiunea.
Teoria generala a legii afirma: legea are o aplicatiune absoluta, nu exista pentru ea exceptiuni. De unde stim lucrul acesta? Legea este intotdeauna o expresiune cantitativa a unui eveniment. Aceasta expresiune cantitativa a evenimentului se verifica de mine experimental, cu ajutorul evenimentelor. Cine face verificarea? Eu. Cum? Prin masuratoare. Cari sunt posibilitatile mele de masuratoare? Sunt ele absolute? Nu. Ele sunt intotdeauna relative. Niciodata o lege nu se poate verifica precis experimental. Exista o lege a triunghiului, care spune ca suma unghiurilor interioare ale triunghiului este egala cu doua unghiuri drepte, adica cu 180°. Ei bine, nu exista posibilitate de construire a unui triunghi si de masuratoare a unghiurilor interioare care sa poata da exact 180°; totdeauna, experimental, triunghiul, suma unghiurilor lui interioare, va avea sau mai mult, sau mai putin decat 180°.

6. Vorbeam adineauri de legea gravitatiunii. Ce insemneaza, in formula enuntata, r2? Daca as zice, in loc de r2, r la puterea 1,999999 etc., sau daca as zice r la puterea 2,000000001, adica daca as scadea din 2 o cantitate infinit de mica, o cantitate infinitezimala, sau daca i-as adauga o astfel de cantitate, legea gravitatiunii nu ar mai fi valabila? Adica, verificarea experimentala a legii acesteia ar infatisa in adevar dificultati? Este mai usor de facut, este mai precisa afirmatiunea ca r acela este la puterea a doua, decat ca r este numai la puterea 1,99999 etc.?
Experimental vorbind, este o aberatiune sa se sustina acest lucru. Ce inseamna insa aceastaÊ? Inseamna, pur si simplu, ca legea nu reprezinta nici ea un absolut, ci reprezinta tot o aproximatie a evenimentelor. Ca, adica, exista, hai sa zicem, o margine in care aceasta lege este necontrolabila, ca exista posibilitate de exceptiune si inauntrul acestei legi.
Dar eu nu am descoperit praful de pusca spunandu-va lucrurile acestea si nu sunt nici deloc subversiv. Nu fac, propriu-zis, acum decat sa militez pentru actuala idee de lege stiintifica. Ganditi-va, de pilda, la teoria cinetica a gazelor. Stiti cam ce este aceasta: inauntrul unor particule oarecare, sunt alte particule mai mici cari se misca cu o iuteala extraordinara. Inchipuiti-va un fel de sfera in care sunt anumite corpuri, cari se misca cu o iuteala extraordinara si cari urmeaza niste miscari absolute, as zice imposibil de precizat. Exista totusi o formula de echilibru a acelui gaz, exista, cu alte cuvinte, o lege a gazelor. Cum este posibila legea aceasta? Ce inseamna legea aceasta, propriu-zis? Insemneaza expresiunea unui fapt? Nu. Legea aceasta nu este decat un fel de termen mediu al tuturor intamplarilor din volumul inchis din sfera aceasta. Adica, toate miscarile pe cari le urmaresc eu si cari se intampla inauntrul sferei acesteia sunt imposibil de prins si relatiunile dintre ele sunt iarasi imposibil de stabilit. Totusi, exista o formula, stiintificeste vorbind, a volumului si a tuturor intamplarilor dintr-insul. Aceasta este legea.
Dar legea nu reprezinta aci decat termenul mediu si termenul amediui este intotdeauna aproximativ. Vasazica, in adevar, ideea de lege este in stransa legatura cu ideea aceasta de aproximatiune. Legea nu insemneaza absolutul, legea insemneaza, ca si regula, aproximatie.
7. Dar, se mai spune, pe de alta parte: regula are caracter de necesitate. Eu nu prea inteleg cam ce insemneaza a avea acest caracter. Un lucru se intampla asa, pur si simplu, pentru ca trebuie sa se intample asa.
Ce insemneaza aceastaÊ? Distinctiunea ar fi ca regula constata, iar legea explica. Dar asupra acestui lucru o sa mai revenim la cauzalitate.
Dar sa revenim la ceea ce ne intereseaza acum.
Caracterul de necesitate ar fi, in adevar, stiintific, distinct de celalalt, aceli de realitate, cand in adevar constatarea ar fi distincta de explicatiune. Dar, intru cat faptul ca eu stiu ca am sa ies la ora 6 schimba, propriu-zis, structural vorbind, natura cunostintei mele? Eu largesc numai cantitativ cunostintele mele, nu calitativ. Intre faptul ca eu termin intotdeauna lectia la ora 6 si faptul ca trebuie sa termin intotdeauna prelegerile la ora 6, nu este decat o deosebire de cantitate de cunostinte. Eu stiu, in primul rand, ce se intampla pana la ora 6 si, in al doilea rand, ce se intampla dupa ora 6. Adica, stiu ca mai este cineva care trebuie sa vina aci, un alt profesor care are ora dupa ora mea sau ca trebuie sa ma duc sa ma intalnesc cu cutare persoana, sau ca numai pana la ora 6 ma ajuta glasul sa vorbesc si mai mult nu etc.

Prin urmare, caracterul de necesitate care se acorda legii, ca ceva distinct de regula, de realitate, nu este, propriu-zis, calitativ deosebit, ci este doar cantitativ deosebit: am mai multe cunostinte, nu am alt fel de cunostinte.
Aceasta insemneaza ca ceea ce este necesar astazi poate sa inceteze sa fie necesar maine; adica, pot sa imping necontenit limita cunostintelor mele si, prin urmare, sa castig necontenit din ceea ce pentru mine era necesar - necesar, nu ca o scuza, ci ca un fel de pozitie retransanta a ignorantei mele.
Real este, de pilda, faptul ca eu ies totdeauna la ora 6. Constat ca totdeauna ies la ora 6. Aceasta cunostinta poate sa fie necesara fata de un fenomen anterior ei, dupa cum cunostinta ca dupa ora 6 se intampla ceva imi da caracterul de necesitate al cunostintei reale de adineauri. De pilda, daca stiu ca am in fata mea un auditor care nu poate sa reziste unor consideratiuni filosofice mai mult decat trei sferturi de ora, atunci, in momentul cand stiu ca am intrat in sala la ora 5 si un sfert, si ca, deci, trebuie sa ies la ora 6, caracterul de necesitate al iesirei din clasa mi-l da ora 6; prin urmare, caracterul de necesitate al iesirei la ora 6 mi-l da sau se poate stabili din doua parti: si dinainte si dinapoi, si din sus si din jos.
Prin urmare, caracterul acesta de necesitate nu este ceva absolut, nu are inteles absolut. Un lucru poate sa fie pe rand necesar si real si un lucru real nu se poate spune ca nu devine niciodata necesar, nici viceversa.
Deci, nu se poate spune ca regula este numai reala si constata un lucru, pe cata vreme legea este necesara, pentru ca explica un lucru.
Dar, la urma urmei, ce explica, propriu-zis, legea? Explica ea ceva? Nu. Ea infatiseaza pur si simplu, ea afirma ca, in adevar, lucrul se intampla asa, dar nu spune de ce lucrul se intampla asa. Cand ma intreaba cineva: pentru ce iesi la ora 6? - Pentru ca asteapta altcineva, care trebuie sa intre in sala dupa mine, sa faca curs. Aceasta este o exprimare a faptului. Dar mai poate sa fie inca o exprimare a faptului: pentru ca se intampla ca, dupa ce ies eu la ora 6, sa intre domnul cutare dupa ora 6. Este aci exprimarea constatarii unui fapt. Unde mai este aci caracterul de explicatiune, de necesitate? Nicaieri!
Toate corpurile cad! De ce? Pentru ca exista legea gravitatiunii, care exprima lucrul acesta, faptul acesta. Dar ce exprima legea gravitatiunii? Faptul ca toate corpurile cad. Unde este caracterul de necesitate al legii gravitatiunii? De ce sunt fortat sa admit apriori ca toate corpurile cad? Pentru ca toate sunt grele! Cum adica, necesitatea nu rezulta decat dintr-un element analitic, printr-o judecata analitica? Legile stiintifice, cari sunt judecati sintetice, de fapt, pierd caracterul necesitatii.
Prin urmare, vedeti ca nici acest caracter al necesitatii care se acorda legii nu este chiar asa de necesar, pentru ca nu se poate funda, propriu-zis.
Dar care este atunci deosebirea intre regula si lege? Este una foarte simpla. In primul rand, ca nu se poate vorbi de lege decat atunci cand faci stiinta. Se poate vorbi de regula si cand ai cunostinta stiintifica a realitatii, dar asii cand nu faci stiinta in cadrul unui corp organizat de doctrina. Cu alte cuvinte, regula intrata intr-un corp sistematizat de afirmatiuni devine lege. Aceasta este o deosebire care nu este esentiala, ci este functionala.
Legea este regula incadrata in stiinta, adica nu in cunostinta stiintifica, ci in stiinta organizata. In stiinta organizata, prin urmare, regula se numeste lege. Atat si nimic mai mult!
Dar, daca legea aceasta nu este impusa, dupa cum am aratat, de bunul-simt, de simtul comun, si, dupa cum am aratat iarasi prin comentariile acestea cari stirbesc autoritatea conceptului de lege, nu este impusa, propriu-zis, nici de cunostinta stiintifica, atunci cum lucram noi cu legea aceasta, in virtutea carui fapt? Este foarte simplu: in virtutea unei necesitati constructuale, trebuie sa afirmam, in legatura cu legea, acelasi lucru pe care l-am afirmat in legatura cu regula; ca, anume, legea reprezinta o aproximatie a realitatii fizice, cunoscuta de noi stiintificeste, si ca aceasta aproximatiune intra in calculele noastre, le consideram noi pe baza unei conventiuni, pe baza unei invoieli tacite pe care o facem. Legea, cu alte cuvinte, nu poate sa aiba simpla pretentiune de a exprima realitatea insasi, dar poate sa aiba pretentiunea ca, prin ajutorul ei, sa ne descurcam in aceasta realitate.
Prin urmare, ramane bine stabilit ca ea este pur si simplu un instrument de descurcare a noastra in realitate, pentru ordonarea realitatii, pentru facerea acestei realitati folositoare noua.
Legea nu este un fapt care se intampla in natura, ci explicatiunea aproximativa a unui fapt prins in cadrul cunostintelor stiintifice.