l9d4de
Peter Berger si Thomas Luckmann :
Rolul educatiei in constructia sociala a realitatii
Construirea continua a sensului comun in experienta reprezinta, in con ceptia lui A. Schütz, mecanismul prin care ia nastere si se conserva ordinea sociala. In calitate de lume-viata (Lebenswelt), realitatea sociala impleteste o dimensiune obiectiva (a structurilor exterioare, a institutiilor ca sisteme de roluri) si una subiectiva (a trairilor individuale), separabile doar la nivel analitic; aceasta realitate nu este pur si simplu data; ca unitate obiectiv -subiectiva, ea se construieste in experienta cotidiana culturala, inter subiectiva si socializata a actorilor; contribuind la socializarea genetica a cunoasterii comune, educatia este implicata esential in constructia conti nua a ordinii sociale. Aceste teze sint explicitate si dezvoltate de P. Berger si Th. Luckmann 1 in The Social Construction of Reality. A Treatise in the
Sociology of Knowledge s1966t.
Cei doi discipoli si colaboratori ai lui Schütz pornesc de la aceeasi pre misa a caracterului problematic al ordinii sociale, incercind, asa cum proce dase Parsons insusi, sa gaseasca puntile intre doua paradigme aparent contradictorii, sociologia durkheimiana a faptului social si sociologia com prehensiva a lui Weber:
Durkheim ne-a spus: Prima regula, care este si cea mai importanta, este: considerati faptele sociale ca lucruri s...t . Iar Weber ne atentioneaza ca: in egala masura pentru sociologie, asa cum o intelegem astazi, si pentru istorie, obiectul cunoasterii il constituie totalitatea subiectiva a semnificatiilor actiu nii s...t. Aceste doua propozitii nu sint contradictorii. Societatea poseda, intr-adevar, o dimensiune artificiala obiectiva. Si este construita gratie unei activitati care exprima un sens subiectiv. In treacat fie spus, Durkheim cunostea aceasta ultima afirmatie, asa cum Weber o cunostea pe cea dintii. Tocmai carac terul dual al societatii in termenii artificialitatii obiective si semnificatiei subiec tive determina realitatea sa sui-generis , ca sa utilizam un alt cuvint cheie al lui Durkheim. Problema centrala a teoriei sociologice poate fi formulata astfel:

Cum se explica faptul ca semnificatiile subiective devin artificii obiective?
Sau s...t: Cum se face ca activitatea umana sHandelnt produce o lume a lucru rilor? Cu alte cuvinte, o intelegere adecvata a realitatii sui-generis implica o cercetare a modului in care aceasta realitate este construita sBerger & Luck mann, 1966, trad. fr., 1986: 29-30t.
Valorificind, in afara fenomenologiei sociologice a maestrului lor, teze formulate de Marx, Durkheim, Weber, Mead, s.a., P. Berger si Th. Luckmann, cauta solutia pe terenul sociologiei cunoasterii. Procedind la o succinta trecere in revista a principalelor contributii in domeniu (Scheler, Nietzsche,
Mannheim, Parsons, Merton, Geiger, Stark), ei arata ca interesul socio logilor s-a concentrat, la nivel teoretic, asupra problemelor epistemologice, iar la nivel empiric, asupra celor de istorie intelectuala, in sensul de istorie a ideilor, in timp ce cunoasterea comuna a fost ignorata. Or, acest tip de cunoastere este parte constitutiva, in sens structural si genetic, a realitatii sociale inteleasa ca Lebenswelt, alcatuind tesatura semantica fara de care nici o societate nu ar putea exista; Schütz a pus foarte bine in evidenta aceasta. In consecinta, inainte de a studia productiile intelectuale, incluzind aici si ideologiile, sociologia cunoasterii trebuie sa studieze ceea ce oamenii cunosc ca realitate in viata lor cotidiana. Extinzind sfera preocuparilor la cunoasterea non si pre-teoretica, sociologia cunoasterii se intereseaza de constructia sociala a realitatii, cimpul sau deplasindu-se, prin aceasta, de la periferia teoriei sociologice in centrul acesteia.
5.1. Institutia sociala ca exteriorizare/obiectivare a subiectivitatii umane
Ordinea institutionala nu poate fi explicata prin mecanisme biologice. Potrivit studiilor de biologie, relatia organismului uman cu mediul nu este structu rata riguros prin organizarea instinctuala, ca in cazul celorlalte organisme animale, ci se defineste prin deschidere catre lume. Raspunsurile organis mului la stimulii veniti din mediu se caracterizeaza prin mare plasticitate si suplete, deoarece organizarea instinctuala a fiintei umane, nespecializata si neorientata, se desavirseste nu in perioada intrauterina, ci dupa nastere, in relatia cu mediul natural si socio-cultural de care depind supravietuirea si directia dezvoltarii. Nu exista, asadar, natura umana in sensul unui substrat biologic fix care ar determina varietatea socio-culturala, ci doar in sensul unor constante antropologice (deschiderea catre lume si supletea organizarii instinctuale). Este mai corect sa spunem ca omul isi construieste propria natura, se produce pe sine, intrucit perioada in care organismul se dezvolta, cristalizind relatia sa cu mediul, coincide cu perioada formarii Sinelui.
Producerea omului de catre el insusi este intotdeauna si in mod necesar o intreprindere sociala. Impreuna oamenii produc un mediu uman cu totalitatea formelor sale socio-culturale si psiho logice. s...t Umanitatea specifica omului si socialitatea sa sint ingemanate in extricabil. Homo sapiens este intotdeauna si in aceeasi masura un homo socius sBerger & Luckmann, 1966, trad. fr., 1986: 74t.
Relatia organismului cu Sinele este una excentrica: pe de o parte, omul este, in sens ontologic, corp, iar, pe de alta parte, el poseda un corp, dar nu poate fi redus la acesta; experienta sa reflexiva este mai mult decit experienta corpului sau. Excentricitatea experientei umane reflexive in raport cu corpul face din exteriorizarea Sinelui in mediu o necesitate antro pologica. Exteriorizarea subiectivitatii umane genereaza necesitatea si posi bilitatea ordinii sociale, dar nu o explica.
Explicatia caracterului ordonat al existentei umane poate fi formulata la doua niveluri: mai intii, o ordine sociala preexista in raport cu oricare organism individual, transformind deschiderea biologica catre lume intr-o inchidere relativa; apoi, ordinea sociala trebuie inteleasa ca o productie continua a activitatii umane:
Ordinea sociala exista doar ca produs al activitatii umane. Nu i se poate atribui nici un alt statut ontologic decit cu riscul de a elimina orice transparenta a manifestarilor sale empirice. Atit in ce priveste geneza sa (ordinea sociala este rezultatul unei activitati umane trecute), cit si in ce priveste existenta sa in orice moment (ordinea sociala nu exista decit in masura in care activitatea umana continua sa o produca), ea este un produs uman sBerger & Luckmann, 1966, trad. fr., 1986: 76t.
In consecinta, interesul cercetatorului trebuie sa se orienteze catre pro cesul de institutionalizare, inainte de a viza institutia ca datum. Orice insti tutie sociala este, asa cum a observat Schütz, o tipificatie:
Institutionalizarea se manifesta ori de cite ori clase de actori efectueaza o tipifi care reciproca a unor actiuni obisnuite. Cu alte cuvinte, fiecare din aceste tipifi catii este o institutie sBerger & Luckmann, 1966, trad. fr., 1986: 78t.
Principalele sale trasaturi sint caracterul tipic (tipicalitatea) al actiunilor individuale si al actorilor, reciprocitatea tipificatiilor, istoricitatea si controlul social exercitat prin modelele de conduita propuse. Sanctiunea nu reprezinta decit un mecanism aditional al controlului social, util atunci cind procesul de institutionalizare nu a reusit; departe de a defini institutia, apelul la sanctiune indica, dimpotriva, esecul institutionalizarii.
Analiza institutionalizarii este efectuata de Berger si Luckmann in ter menii simmelieni ai expansiunii de la diada la triada. Fie A si B doi indivizi care executa o actiune cooperativa (interactioneaza) un timp relativ indelungat.
Repetarea actiunii conduce la crearea unor obisnuinte care furnizeaza activi tatii celor doi orientarea si specializarea absente din echipamentul lor genetic.
In timp, actiunile vor fi tipificate, socializarea structurala a cunoasterii generind obiectivarea unor modele de conduita: o actiune si sensul sau devin inteligibile in afara unui cadru concret. In acelasi timp, are loc o tipificare a persoanelor: partenerii pot fi identificati ca executanti ai unei actiuni obiective si care poate fi repetata de orice alt actor de acelasi tip.
Elaborarea tipurilor personale permite identificarea Sinelui: in actu ac torul se percepe pe sine prin identificarea cu actiunea; dupa incheierea actiunii, se stabileste o distanta intre el si actiune, astfel incit numai o parte a Sinelui este obiectivata in calitate de executant al actiunii in cauza. Trep tat, obiectivarile partiale se acumuleaza si un intreg sector al constiintei de sine este structurat in functie de tipificatiile socialmente disponibile. Acest segment este adevaratul eu social, trait de subiect ca distinct si in opo zitie cu eul total.
In procesul tipificarii persoanelor si auto-tipificarii apar rolurile sociale:
Putem realmente sa vorbim despre roluri cind acest gen de tipificatie apare in contextul unui stoc de cunostinte obiectivat si comun unei colectivitati de actori.
Rolurile sint tipuri de actori intr-un astfel de context sBerger & Luckmann,
1966, trad. fr., 1986: 104t.
Rolurile reprezinta prin excelenta ordinea institutionala; aceasta dobin deste un accent de realitate numai in masura in care este realizata de catre actori in si prin exercitarea rolurilor.
Tipificarea este reciproca, actorii A si B incorporeaza fiecare rolul celui lalt in propriul rol, iar de aici decurge posibilitatea predictiei conduitei partenerului si a reactiei personale. In tipificarea reciproca A B, institutia se gaseste, insa, numai in statu nascendi.
Extensia grupului face ca modelele de conduita sa se transforme din rutina, cu tendinta de a persista, dar si cu posibilitatea de a fi modificata, in fapte obiective exterioare si coercitive. Obiectivitatea modelelor com portamentale este intarita in procesul de transmitere a lor catre un nou venit
C: pentru acesta modelul apare ca dat, evident si inalterabil, oferind orien tare (sens) actiunii sale; in acelasi timp, insa, el apare in acelasi mod si pentru creatorii lui, intrucit numai in aceasta calitate el poate fi transmis.
Ordinea creata se detaseaza, astfel, de orice context si persoane particulare si devine ordinea pur si simplu.
Numai o parte din experienta biografica este retinuta de constiinta si sedimentata. Atunci cind biografiile mai multor actori se impletesc in jurul aceluiasi sistem de pertinenta, sedimentarile intersubiective dau nastere rezervei de cunostinte disponibile. Institutionalizarea unora dintre tipifica tiile pe care aceasta le contine este conditionata de obiectivarea lor intr-un sistem de semne, singurul care le poate acorda statut de anonimat, detasindu-le de contextul concret al biografiilor individuale, si le fac general disponibile, permitind transmiterea lor intergenerationala sau intre colecti vitati. Principalul sistem de semne prin intermediul caruia sint obiectivate sedimentarile intersubiective ale experientei este limbajul natural. Rezulta ca limbajul reprezinta nu numai mijlocul prin care cunoasterea este acumulata si transmisa, ci si instrumentul prin care realitatea vietii cotidiene este construita.
Extensia obiectivarii (institutionalizarii) este dependenta de gradul de generalitate al structurilor de pertinenta. Ea se poate situa pe un continuum intre doua situatii extreme (neidentificabile empiric): a) institutionalizarea totala, care ar presupune ca toate problemele sa fie de interes comun, toate solutiile sa fie socialmente obiectivate si toate actiunile tipice; b) existenta unei singure institutii.
Obiectivarea (institutionalizarea) poate atinge diferite grade. Atunci cind ea este dusa pina la nivelul extrem al reificarii 1, omul se raporteaza la institutii ca si cum acestea ar avea un statut ontologic identic cu cel al obiectelor si fenomenelor naturale, ignorind originea lor umana. Reificarea poate cuprinde totalitatea lumii sociale sau numai segmente ale acesteia.
Rolurile, ca si identitatea individuala, pot fi reificate: individul reificat nu mai este altceva decit tipul social pe care il reprezinta. Atit evolutia filo genetica cit si cea ontogenetica pun in evidenta un proces de dereificare relativa progresiva: primele colectivitati si primele virste ale individului se caracterizeaza prin reificare; dereificarea apare mai tirziu, atit in istorie, cit si in biografia individuala 2.
Institutionalizarea este rever sibila, dezinstitutionalizarea fiind, in con ditii determinate, posibila.
5.2. Conservarea realitatii obiective: legitimarea institutiei ca obiectivare a unor semnificatii de gradul al doilea
Procesul transmiterii intareste sensul realitatii pentru creatorii lui, pentru ca el impune explicarea si justificarea modelului in fata noului venit, cu alte cuvinte legitimarea lui. Problema legitimitatii nu se pune in primele faze ale institutionalizarii, pentru creatorii ordinii institutionale, ci doar atunci cind aceasta trebuie transmisa unei noi generatii in vederea conser varii si perpetuarii ei: toate legitimarile pot fi descrise ca masinarii in slujba mentinerii Universului ss.n., E.S.t s Berger & Luckmann, 1966, trad. fr., 1986: 144t.
Legitimarea se infaptuieste inainte de toate printr-o dimensiune cognitiva
(functie explicativa): individul trebuie sa stie nu numai cum este societatea, ci si de ce este ea asa, care este logica ei. Numai pe aceasta baza cogni tiva sistemul institutional poate fi justificat, conferindu-i-se demnitate axio logico-normativa, iar respectarea normei poate fi impusa, fara ca aceasta impunere sa apara ca atare actorului social.
In vederea explicarii ordinii institutionale, colectivitatea elaboreaza, printr-un proces de sedimentare, obiectivare si acumulare de cunoastere similar celui care da nastere institutiilor, un ansamblu de noi semnificatii, de gradul al doilea , a caror functie este aceea de a face obiectiv dispo nibile si subiectiv plauzibile obiectivarile «de prim ordin» care au fost insti tutionalizate sBerger & Luckmann, 1966, trad. fr., 1986: 128t. In acelasi timp, ele servesc la integrarea intr-un tot coerent a semnificatiilor deja existente, atasate proceselor institutionale disparate, asigurind, la nivel ori zontal, legatura intre ordinea institutionala totala si diferitii indivizi care participa la ea prin exercitarea diverselor roluri (unitatea structura sociala -individ), iar la nivel vertical, legatura intre intregul ordinii institutionale si diferitele momente ale biografiei individuale (unitatea istorie-biografie).
Rezultat al acestei integrari, ordinea sociala se dovedeste a fi instituire a unei logici umane. Logica ordinii institutionale existente nu trimite la statutul ontologic al acesteia, ci la constiinta reflexiva care suprapune ordinii institutionale calitatea logica s s.n., E.St sBerger & Luckmann,
1966, trad. fr., 1986: 92t. Ea este obiectiva, intrucit, ca parte a rezervei de cunostinte socialmente disponibile, este produs al obiectivarii. Instru mentul principal al acestei obiectivari (legitimari) ramine limbajul.
Noile universuri simbolice legitimeaza, printr-o aceeasi operatie funda mentala care consta in a numi si a aranja , ordinea institutionala si biografia individuala. Legitimarea ordinii institutionale o protejeaza pe aceasta in fata oricarei indoieli, delimitind si ordonind intr-o ierarhie multiplele realitati si ordonind istoria intr-o unitate coerenta trecut-prezent-viitor; ea stabileste un cadru de referinta pentru evaluarea actiunilor individuale. In ceea ce priveste legitimarea biografiei, universurile simbolice: a) furnizeaza o ordine pentru perceptia subiectiva a experientei biografice, experientele care apartin diferitelor universuri (lumi) fiind integrate in realitatea suve rana a vietii cotidiene si dobindind sens in raport cu aceasta; b) asigura integrarea semnificatiilor contradictorii din interiorul vietii cotidiene, ordo neaza rolurile; c) face posibila evaluarea diferitelor faze ale biografiei, acordindu-le statut de normalitate, si evaluarea identitatii individuale, totdea una precara, stabilind caracterul ei corect ; d) indeplinesc o functie strate gica in localizarea mortii, astfel incit angoasa fundamentala sSchütz,
1987t sa nu impiedice exercitiul continuu al vietii cotidiene.
Legitimarea se efectueaza la trei niveluri intretesute empiric: 1) un nivel preteoretic al cunoasterii comune, care debuteaza cu invatarea limbajului;
2) un nivel al propozitiilor teoretice formulate in forma rudimentara a maxi melor, proverbelor, legendelor etc.; 3) un nivel al teoriilor elaborate, expli cite. Acest ultim nivel, al masinariilor conceptuale de mentinere a ordinii sociale ( Universului ), nu este decit o elaborare ulterioara, intr-o forma superioara de sistematizare si integrare teoretica, a legitimarilor cognitive si normative deja prezente in societate si cristalizate in forma universurilor simbolice specifice celorlalte doua niveluri. Intre schemele de explicare si justificare a ordinii elaborate la nivelul simtului comun si constructiile inte lectuale de anvergura care interpreteaza cosmosul social, exista o conti nuitate. Masinariile conceptuale de mentinere a Universului , intre care un rol istoric important au avut mitologia, teologia, paradigmele filosofice si stiintifice, sint, ca orice forma de legitimare, produse ale activitatii uma ne. Necesitatea lor decurge din faptul ca, date fiind distributia sociala a cunoasterii, situatiile biografice diferite etc., simtul comun formuleaza defi nitii alternative ale realitatii. Unele dintre ele (contra-definitii) pot exercita o atractie misionara fiind impartasite de grupuri intregi si pot pune in pericol ordinea existenta. Definitiile alternative apar si la nivelul legitima rilor teoretice. Confruntarea dintre universurile simbolice, rudimentare sau conceptuale, alternative este o problema de putere si implica o organizare sociala particulara caracterizata prin aparitia unui corp de experti universali care pretind a cunoaste semnificatia ultima a lucrurilor. Istoria inregistreaza situatii de monopol al unei grupari de experti asupra tuturor definitiilor fundamentale ale realitatii, cind orice definitie rivala este lichidata, utili zindu-se o serie de proceduri specifice, dar si situatii de pluralism simbolic, cind toleranta si chiar dialogul intre diferitele universuri simbolice sint posibile. Atunci cind o definitie particulara a realitatii este atasata unui interes concret de putere, ea poate fi numita ideologie. Nu putem vorbi despre ideologie in cazul situatiilor de monopol simbolic (crestinismul Evu lui Mediu, de pilda) si nici in acela al confruntarii intre definitii formulate in cadre societale diferite (crestinismul cruciatilor):
Distinctia ideologica consta mai degraba in a spune ca acelasi univers in intregul sau este interpretat in moduri diferite, care depind de drepturile dobindite in interiorul societatii in cauza sBerger & Luckmann, 1966, trad. fr., 1986: 169 t.
Alegerea unei ideologii nu este determinata in mod necesar de continutul sau teoretic, ci mai degraba de capacitatea ei de a genera solidaritate in jurul unui interes, ori de conjuncturi. Dupa alegere, insa, continutul teoretic este adaptat intereselor pe care trebuie sa le legitimeze.
Universurile simbolice cu functie de legitimare sint utilizate, in mod obisnuit, ca instrumente de conservare a institutiilor existente. Ele pot con duce, insa, si la transformarea acestora:
Este corect sa spunem ca teoriile sint produse astfel incit sa legitimeze institutiile sociale deja existente. Se poate, insa, intimpla ca institutiile sociale sa fie trans formate in asa fel incit sa corespunda teoriilor deja existente, adica in asa fel incit sa devina mai legitime . Expertii in legitimare pot opera in calitate de justificatori ai statu quo-ului; dar ei pot in egala masura sa apara ca ideologi revolutionari. Definitiile realitatii poseda o putere de auto-infaptuire. Teoriile pot fi realizate in istorie, chiar si teoriile care aveau,in momentul elaborarii lor, un inalt nivel de abstractizare. s...t In consecinta, schimbarea sociala trebuie intotdeauna inteleasa ca aflindu-se in relatie dialectica cu istoria ideilor sBerger & Luckmann, 1966, trad. fr., 1986: 174-175t.
5.3. Constructia realitatii subiective prin aproprierea lumii-viata
Individul nu se naste, ci devine membru al unei societati: eul social se constituie, asa cum am vazut, in experienta cotidiana care impune tipificare si auto-tipificare. Punctul de plecare al devenirii sale il constituie interiori zarea 1 semnificatiilor instituite de predecesori si a universurilor simbolice cu functie de legitimare. Pe aceasta baza, este posibila intelegerea semenilor si aprehensiunea lumii in calitate de realitate sociala si semnificativa. Inte riorizarea nu trebuie inteleasa ca un proces mecanic de transfer de cunoastere dinspre societate catre individ. Ea este apropriere, cu alte cuvinte un proces original prin care individul transforma lumea celorlalti in propria sa lume, un proces care ofera posibilitatea modificarii sau chiar a recrearii lumii.
Rezultatul sau il constituie identificarea reciproca si continua a celor care impartasesc aceleasi experiente biografice, pina la punctul in care lumea nu mai este definita ca un simplu cadru al vietii comune, ci ca participare a fiecaruia la existenta celorlalti. Indivizii dobindesc impreuna sensul realitatii
(structurii sociale), pe masura ce il construiesc impreuna, si devin impreuna membrii ai colectivitatii/societatii respective. Problema integrarii indivi duale este, de fapt, o problema a integrarii colective.
Mecanismul aproprierii lumii-viata este, dupa cum a sesizat Mead, pre luarea rolurilor si atitudinilor Celuilalt semnificativ sau generalizat; impor tanta limbajului trebuie subliniata:
Institutiile sint incorporate in experienta individuala prin intermediul rolurilor.
Rolurile, obiectivate lingvistic, constituie un element esential al lumii obiectiv disponibile a intregii societati. Jucind roluri, individul participa la o lume so ciala. Interiorizind sapropriindu-sit aceste roluri, aceeasi lume devine pentru el subiectiv reala sBerger & Luckmann, 1966, trad. fr., 1986: 104t.
Procesul ontogenetic care permite instalarea consistenta si extinsa a unui individ in interiorul lumii obiective a unei societati sau al unui sector al acesteia ss.n., E.S.t sBerger & Luckmann, 1966, trad. fr., 1986: 179t este socializarea.
5.3.1. Cristalizarea realitatii subiective in socializarea primara
Proces stadial si continuu, asa cum au observat in egala masura psihologii si sociologii, niciodata totala sau terminata, socializarea presupune doua stadii principale: stadiul socializarii primare si cel al socializarii secundare.
Socializarea primara este procesul prin care primul univers social al individului este construit ca univers de semnificatii si ca realitate. Ea debu teaza o data cu nasterea si transforma o fiinta biologica in fiinta sociala prin aproprierea lumii-viata a primelor grupuri cu care se vine in contact, grupuri intre care familia ocupa un loc privilegiat.
Fiecare individ este plasat prin nastere in interiorul unor structuri sociale obiective. Contactul sau cu aceste structuri nu este, insa, direct, ci mijlocit.
Agentii socializarii primare sint Altii semnificativi (parinti, rude s.a.), con sociati si predecesori, care au rolul de a media pentru el realitatea obiec tiva. Cum Altul semnificativ se afla, insa, totdeauna intr-o situatie biografic determinata si dispune de un anumit sistem de pertinenta, el selecteaza aspectele realitatii care sint transmise, constituindu-se intr-un filtru intre copil si structurile obiective. Realitatea cu care copilul vine in contact si pe care el o interiorizeaza, facind-o a sa, din primele sale clipe de viata este lumea-viata a Celuilalt semnificativ.
Continuturile specifice apropriate in cursul socializarii primare repre zinta o cunoastere general pertinenta, lumea de baza a societatii in cauza.
Ele variaza de la o societate la alta in functie de definitiile date copilului si copilariei, de definitiile date diferitelor secvente ale invatarii, de rezerva de cunostinte disponibile si de sistemele de pertinenta. De asemenea, ele variaza in cadrul aceleiasi colectivitati, fiind trasmise in versiuni diferite, in functie de definitiile sociale ale unor particularitati biologice (virsta, sex), dar si de distributia sociala a cunoasterii (intre clase sociale, de exemplu).
Dincolo de variatiile socio-culturale si istorice, pot fi identificate unele constante. Cea mai importanta dintre ele este limbajul, care constituie con tinutul principal si, in acelasi timp, instrumentul privilegiat al socializarii primare. Prin interiorizarea limbajului, diferitele scheme de interpretare si motivare a actiunii sint apropriate. Copilului ii sint, astfel, furnizate pro grame de conduita, aplicabile imediat sau in secvente biografice ulterioare, pentru viata cotidiana, programe care permit identificarea sau diferentierea sa in raport cu alte persoane. In fine, prin invatarea limbajului, copilul face al sau un univers simbolic cu functie de legitimare.
Socializarea primara implica, pe linga o dimensiune cognitiva, si o im portanta dimensiune afectiva. Aproprierea este conditionata de identificarea emotionala a copilului cu Altul semnificativ. Preluind rolurile si atitudinile acestuia, copilul le transforma in roluri si atitudini proprii, adoptind totoda ta si imaginea pe care Altul semnificativ o are cu privire la persoana sa (a copilului). El devine, astfel, capabil de auto-identificare, dobindeste o iden titate subiectiv coerenta si plauzibila. Ceea ce este deosebit de important in acest proces este dialectica identificare/auto-identificare. Identitatea este in mod obiectiv definita ca loc ocupat de individ intr-o anumita lume-viata si nu poate fi apropriata in mod subiectiv decit o data cu aceasta lume. Apro prierea subiectiva a identitatii si aproprierea subiectiva a lumii sociale sint doua aspecte ale unuia si aceluiasi proces, mediat de catre unii si aceiasi
Altii semnificativi. O data cu rolurile si atitudinile Celuilalt, copilul face din lumea-traita a acestuia propria lume. Mai mult, el si-o aproprie ca pe unica lume posibila, ceea ce echivaleaza cu a spune ca lumea-viata mediata de Altul semnificativ constituie pentru copil realitatea insasi. Lumea copilului, construita printr-o apropriere a acestei realitati absolute care este pentru el lumea Celuilalt semnificativ, este in mod masiv si indubitabil reala :
Nu exista o problema a identificarii in socializarea primara. Ceilalti semni ficativi nu sint alesi. Societatea se prezinta candidatului la socializare inarmata cu un ansamblu pre-definit de Altii semnificativi, ansamblu pe care el trebuie sa-l accepte ca atare, fara sa aiba posibilitatea de a opta pentru un alt aranjament.
Hic Rhodus, hic salta. Trebuie sa ne multumim cu parintii pe care destinul ni i-a trimis. Acest dezavantaj injust, inerent copilariei, antreneaza in mod manifest consecinta urmatoare: cu toate ca in cursul socializarii copilul nu este total pasiv, cel care stabileste regulile jocului este, totusi, adultul. Copilul poate participa cu entuziasm la joc sau poate rezista cu incapatinare. Dar un alt joc nu exista, din pacate. Acest fapt are implicatii precise. Cum copilul nu dispune nici de cea mai mica posibilitate de a-si alege Altii semnificativi, identificarea sa cu acestia din urma se infaptuieste cvasi-automat. Pentru aceeasi ratiune, interio rizarea sapropriereat realitatii lor particulare este cvasi-inevitabila. Copilul nu interiorizeaza sapropriet lumea Celorlalti semnificativi ca pe o lume posibila printre multe altele. El o interiorizeaza sapropriet ca lumea pur si simplu, singura existenta si de conceput sBerger & Luckmann, 1966, trad. fr., 1986: 184-185t.
In cursul unor experiente diverse cu diferiti Altii semnificativi, rolurile si atitudinile apropriate parcurg un proces de abstractizare progresiva, de la cele asociate unui context si unei persoane concrete la cele generale si impersonale. Aceasta abstractizare a rolurilor si atitudinilor Celorlalti sem nificativi concreti este numita Altul generalizat. Doar din momentul in care
Altul generalizat s-a constituit in constiinta copilului, acesta din urma do bindeste o identitate in raport cu societatea, iar auto-identificarea sa capata stabilitate si continuitate. Intre realitatea obiectiva si cea subiectiva se stabi leste o anumita simetrie: ceea ce este real in afara este real si inauntru .
Simetria nu este niciodata totala. Mai intii, pentru ca cele doua realitati nu sint coextensive, intrucit interiorizarea nu este niciodata completa, conti nuturile socializarii fiind determinate de distributia sociala a cunoasterii.
Apoi, daca tinem seama de structura duala a Sinelui identificata de G.H.
Mead, o serie de componente ale realitatii subiective nu rezulta din expe rienta sociala a individului si, in consecinta, nu se regasesc in realitatea obiectiva. Distinctia intre realitatea obiectiva si realitatea subiectiva face ca individul sa se perceapa simultan in interiorul si in afara societatii, relatia intre individ si societate realizindu-se ca proces de echilibrare continua.
Constituirea Celuilalt generalizat marcheaza o etapa decisiva in procesul de socializare: in acest moment, Sinele si lumea individului (realitatea obiectiv-subiectiva) sint constituite, iar individul a devenit un membru efec tiv al societatii.
Atunci cind conceptul Altul generalizat si tot ce presupune el s-au crista lizat in constiinta individului, socializarea primara se incheie.
5.3.2. Construirea realitatii subiective a rolurilor institutionale in socializarea secundara
Socializarea secundara consta in aproprierea unor sub-lumi institutionale sau bazate pe institutii. Necesitatea, intinderea si caracteristicile sale sint determinate de complexitatea diviziunii sociale a muncii si de distributia sociala a cunoasterii care ii este asociata.
Continuturile interiorizate in cursul socializarii secundare reprezinta o cunoastere specializata legata de realitatile partiale care sint diferitele institutii concrete. In principal, socializarea secundara asigura invatarea rolurilor institutionale. Achizitionarea limbajului specific permite insusirea cimpului semantic definitoriu pentru institutie, ca si pe aceea a aparatului de legitimare a acesteia. Componentele cognitive si normative se impletesc.
In comparatie cu socializarea primara, identificarea emotionala a acto rilor este mult diminuata, socializarea secundara putindu-se desfasura in conditii de neutralitate afectiva. Agentii socializarii nu mai sint, in mod necesar, Altii semnificativi, ci sint perceputi ca functionari ai institutiei.
Simpla identificare mutuala pe care o impune comunicarea obisnuita este suficienta. Interactiunea poate fi formalizata, iar rolurile au un inalt grad de anonimat, putind fi detasate de identitatea particulara a actorilor, care pot fi oricind inlocuiti cu altii. Continutul cunoasterii dobindite astfel fiind mai putin subiectiv, accentul sau de realitate este mult mai slab. Lumea rolurilor institutionale este interiorizata ca una dintre lumile posibile, putind fi mai usor pusa intre paranteze .
Totusi, identificarea emotionala cu agentul socializarii este, uneori, nece sara. Este cazul socializarii pentru roluri a caror exercitare impune impli carea afectiva a individului (rolurile artistice sau religioase, de pilda) sau cel al socializarii intr-o contra-definitie a realitatii (rolurile revolutionare).
Chiar si in aceste situatii, insa, identificarea emotionala nu este totala, ea merge pina la un punct definit institutional ca necesar si suficient pentru reusita socializarii.
In conditiile in care diviziunea muncii si distributia sociala a cunoasterii pe care ea o antreneaza au un nivel scazut de complexitate, agentii sociali zarii secundare pot coincide cu cei ai socializarii primare (parinti, in princi pal). Cum evolutia sociala echivaleaza cu cresterea gradului de complexitate a fenomenelor amintite, rolul familiei in socializarea secundara inregistreaza un declin. Durkheim si Parsons au insistat asupra acestui subiect. Sociali zarea secundara revine altor instante si necesita de multe ori, chiar daca nu totdeauna, un ansamblu de operatii specializate si un personal specializat.
5.3.3. Problema consistentei intre achizitiile socializarii primare si cele ale socializarii secundare
Daca achizitiile socializarii primare au ca fundament deschiderea catre lume pe care o permite inzestrarea genetica, rolul factorilor biologici se dimi nueaza in cazul socializarii secundare. Aceasta din urma este conditionata de continuturile insusite in cursul socializarii primare. Realitatea subiectiva secundara este construita pe fundamentul celei cristalizate anterior care are, asa cum am vazut, un accent de realitate mult mai puternic. Rezulta de aici doua consecinte: 1) socializarea primara este deosebit de importanta pentru individ, intrucit ea aseaza stucturile de baza ale Sinelui si lumii; primii ani de viata si primii Altii semnificativi (parinti, membri ai familiei, alte per soane sau grupuri) ofera o orientare in si catre lume, conturind limitele receptivitatii ulterioare a individului, facind din el un candidat la segmente determinate ale lumii sociale; aceasta inseamna ca, in masura in care mareste deschiderea catre aceste segmente, socializarea primara conduce la inchiderea relativa a altor segmente; 2) reusita oricarei socializari secun dare este conditionata de consistenta continuturilor noi cu cele achizitionate anterior, care functioneaza ca filtru; cu cit procedurile utilizate in sociali zarea secundara fac mai plauzibila subiectiv continuitatea intre cunoasterea de baza si cea specializata, cu atit lumea rolurilor institutionale dobindeste mai usor un accent de realitate.
5.3.4. Conservarea realitatii subiective
Prin mecanismul legitimarii, realitatea obiectiva este aparata de pericolul pe care il reprezinta pentru ea noii veniti. La rindul ei, realitatea subiectiva, in special cea construita in cursul socializarii secundare, trebuie aparata in fata amenintarii pe care o prezinta situatiile marginale ale experientei, a caror suspendare (epoché) nu poate fi nici permanenta, nici totala. Con servarea realitatii subiective este posibila prin incorporarea ei fie in activitati rutiniere, fie in situatii de criza. In interactiunile rutiniere sau in situatii de criza cu ceilalti, identitatea dobindita prin socializare este, de obicei, confirmata. Principalii agenti ai mentinerii realitatii subiective sint cei care au orientat construirea ei, Ceilalti semnificativi. Ceilalti mai putin semni ficativi functioneaza ca un fel de cor antic , reafirmind sau infirmind identitatea individuala oferita de Ceilalti semnificativi. Instrumentul cel mai important al conservarii identitatii este conversatia, o conversatie continua, consistenta, frecventa si/sau de mare intensitate. Conditia ei fundamentala este utilizarea continua a aceluiasi limbaj.
5.3.5. Transformarea realitatii subiective; resocializarea
Realitatea subiectiva este, in fapt, permanent modificata. Socializarea secundara modifica realitatea construita in cursul primei socializari; mai mult, pluralitatea lumilor traite face ca multiplele socializari secundare sa se succeada sau sa se suprapuna, fiecare aducind transformari identitatii individuale. In anumite situatii, se impun transformari totale (alternari) care necesita un proces de re-socializare. Prototipul istoric al alternarii este convertirea religioasa.
Alternarea implica destructurarea realitatii construite anterior si construirea altei identitati, respectiv un soc (o ruptura) biografic(a). Daca transformarea realitatii construite in socializarea secundara este mai facila, sint necesare multiple socuri biografice pentru a destructura realitatea masiva a copilariei.
Reusita resocializarii este dependenta de o serie de conditii sociale si de un univers simbolic legitimator. Cea mai importanta conditie sociala este existenta unei structuri de plauzibilitate eficace, a unei baze sociale care sa poata servi ca laborator al transformarii (cum este, de exemplu, biserica), mediata pentru individ de Altii semnificativi cu care el se identifica emo tional. Resocializarea se aseamana, din acest punct de vedere, cu sociali zarea primara. Nici o modificare a realitatii subiective nu este posibila in absenta acestei puternice incarcaturi emotionale a relatiei individului cu agentul socializator. Structura de plauzibilitate trebuie sa devina lumea individului, permitind punerea intre paranteze a lumii (lumilor) in care el a trait mai inainte. Aceasta inseamna ca aparatul conversational trebuie reorganizat, astfel incit conversatia individului cu noii Ceilalti semnificativi sa devina continua, consistenta, frecventa, intensa, in timp ce contactele cu reprezentantii vechii sale lumi inceteaza sau sint atent controlate si reinter pretate. Este, de asemenea, necesara existenta unui aparat care sa legitimeze nu numai noua realitate, dar si fiecare secventa a transformarii. Vechea identitate si tot ce este legat de aceasta (persoane, actiuni) trebuie reinter pretate in interiorul universului simbolic care legitimeaza noua realitate. O astfel de reinterpretare permite ruptura biografica, separind un dupa aceea de un inainte de .
Transformarile generate de resocializare sint diferite de cele pe care le genereaza orice socializare secundara. Daca in cazul acesteia din urma prezentul este interpretat prin prisma semnificatiilor invatate anterior, transfor marile trebuind sa se inscrie in limitele impuse de exigenta consistentei noilor achizitii cu cele ale socializarii primare, in cazul resocializarii, pro blema consistentei nu se pune, trecutul fiind reinterpretat prin prisma sem nificatiilor nou achizitionate. Noua realitate se construieste nu in continua rea, ci impotriva celei vechi.
5.3.6. Asimetria realitate obiectiva realitate subiectiva; socializarea ratata ; pluralitatea Sinelui
Asa cum am notat deja, aproprierea lumii conduce la un anumit grad de simetrie intre structurile sociale obiective si structurile subiective. O sociali zare reusita determina un grad inalt de simetrie intre aceste doua realitati; asimetria lor completa este produsul unei socializari ratate. Extremele sint empiric imposibile.
In societatile simple, socializarea ratata este mai degraba un accident biografic. Pentru societatile cu o distributie complexa a cunoasterii, sociali zarea ratata este relativ frecventa si apare ca rezultat al eterogenitatii agen tilor socializatori. Una dintre consecintele socializarii ratate o constituie manifestarea Sinelui intr-o pluralitate de ipostaze.
In cursul socializarii primare, aceeasi realitate poate fi mediatizata de mai multi agenti din perspective radical diferite, provenind nu atit din idio sincrazii individuale, ci din apartenenta lor la tipuri sociale determinate
(masculin-feminin, de pilda); privilegiind una dintre perspective, procesul de identificare poate da nastere unei asimetrii intre identitatea sociala atri buita individului ca normala si identitatea sa reala din punct de vedere subiectiv. De asemenea, Ceilalti semnificativi (membrii ai familiei, ai gru purilor de virsta etc.) pot mediatiza realitati contradictorii, conducind la o asimetrie socialmente ascunsa intre biografia publica si cea privata ; date fiind particularitatile socializarii primare, identificarile, dez-identifi carile si alternantele pe care o astfel de situatie le implica sint insotite de crize afective.
Socializarea secundara poate fi, la rindul ei, ratata. Intrucit ea implica optiunea intre realitati si identitati alternative, iar contextul socio-istoric limiteaza variantele de optiune, se poate ajunge la o asimetrie intre identi tatea permisa social si identitatea imaginara pe care subiectul o constru ieste in sine si care reprezinta pentru el adevarata realitate. Pe de alta parte, variantele de optiune pot fi contradictorii si, cum socializarea secun dara nu impune identificarea emotionala, rezulta o detasare a Sinelui de rolurile pe care individul le executa si de lumea institutionala pe care o reprezinta aceste roluri. Individul joaca un rol pe care societatea i l-a atribuit, fara a se identifica efectiv cu personajul sau, dar comportindu-se ca si cum realitatea subiectiva s-ar suprapune celei obiective. El poate opta pentru o lume oarecare, apropriind-o nu ca realitatea sa, ci ca o realitate ce poate fi manipulata intr-un scop anume. Aceasta situatie tinde sa devina tipica pentru societatea industriala contemporana, in care ordinea institutio nala in intregul sau tinde sa ia forma unei retele de manipulari reciproce .
5.4. Educatia ca mecanism al constructiei sociale a realitatii
Rezumind, ordinea sociala este, conform teoriei elaborate de P. Berger si
Th. Luckmann, o constructie intersubiectiva: modelele de actiune (insti tutiile sociale) rezulta dintr-un proces complex ale carui etape sint: exte riorizarea subiectivitatii, sedimentarea semnificatiilor, obiectivarea lor in sisteme simbolice (limbaj) si transmiterea/legitimarea lor. Relatia dintre institutie (in calitate de productie umana continua) si individ (in calitate de co-participant la acest proces de productie) presupune unitatea dialectica a trei momente exteriorizarea, obiectivarea si aproprierea (interiorizarea) corespunzind principalelor caracteristici ale lumii sociale: Societatea este o productie umana , Societatea este o realitate obiectiva , Omul este o productie sociala . Transmiterea (aproprierea) constituie, asadar, unul dintre momentele cheie in constructia realitatii sociale inteleasa ca univers de semnificatii. Ea permite constructia realitatii subiective, iar prin aceasta legitimeaza, intareste, perpetueaza si modifica realitatea obiectiva: s...t dialectica sociala fundamentala apare in totalitatea sa numai in procesul transmiterii lumii sociale catre o noua generatie (ceea ce inseamna interiori zarea sapropriereat, asa cum se realizeaza ea in procesul de socializare). Cu alte cuvinte, numai la aparitia unei noi generatii se poate vorbi propriu-zis despre o lume sociala sBerger & Luckmann, 1966, trad. fr., 1986: 87-88t.
Berger si Luckmann disting intre socializare, ca proces de (auto)pro ducere a eului social, si educatie, inteleasa in maniera durkheimiana ca socializare metodica; socializarea reprezinta aici genul proxim al educatiei.
Aceasta din urma consta in transmiterea sistematica a semnificatiilor de gradul intii si de gradul al doilea ale institutiilor catre actorii potentiali ai acestora. Ea presupune un aparat social specializat, respectiv tipuri de activitati (proceduri) si tipuri umane (transmitatori si destinatari) specifice.
Totusi, producerea Sinelui nu se reduce la producerea componentei sale sociale, structurate in functie de tipificatiile socialmente disponibile; o astfel de situatie reprezinta un caz particular, acela al reificarii Sinelui, specific, in opinia autorilor, primelor virste ale omenirii si ale individului uman. Pe masura ce se inainteaza in istorie si biografie, ponderea eului social se diminueaza in favoarea eului individual. Individualizarea crescinda este legata de faptul ca interiorizarea lumii-viata este, de fapt, o apropriere, implicind o reconstructie permanenta a ei.
Berger si Luckmann aduc o serie de inovatii in teoria producerii Sinelui.
Mai intii, fiind vorba despre o asumare a lumii, eul se auto-produce continuu in raportul cu Celalalt. In sensul sau cel mai larg, educatia este constitutiva acestui raport; statutul de actor, in acceptiunea sociologica cea mai pura a termenului, a educatului este indiscutabil. La nivelul raporturilor cotidiene ego-alter nu exista un criteriu intern, neutru, pe baza caruia sa se poata distinge intre educat si educator: si unul si celalalt sint in egala masura actori sociali care participa la procesul de tipificare si de producere a sensului comun, procedind in acelasi timp la o auto-tipificare. Distinctia pe care educatia formala, sistematica, o opereaza intre transmitatori si destina tari pare doar a fi fundamentata pe aceea intre cunoscatori si non-cunos catori. In fapt, aceasta distinctie, ca si continuturile ce trebuie transmise, reprezinta o problema de definitie sociala : a sti sau a nu sti se raporteaza la ceea ce este socialmente definit ca realitate; un educator (parinte, profesor) nu este transmitator al unui sistem de cunostinte pentru ca il cunoaste (asa cum credeau Durkheim si Parsons), ci, dimpotriva, se presu pune ca il cunoaste pentru ca se afla pe pozitia de educator. Problema autoritatii educatorului nu este o problema de cunoastere, ci una de pozitie sociala (putere).
Componenta dobindita a personalitatii (eul, Sinele) apare intr-o plura litate de ipostaze. O prima distinctie este cea clasica intre eul social si eul personal. In ceea ce priveste eul social, care implica auto-identificare, se poate distinge intre diferitele manifestari ale personalitatii, corespun zatoare diferitelor lumi traite (provincii de semnificatie, in limbajul lui
Schütz); auto-identificarea poate fi consistenta, de durata, dar se poate limita, in unele cazuri, la actiunea in curs; privit din aceasta perspectiva, eul social are caracter proteic, local; unitatea Sinelui rezulta din faptul ca toate lumile traite se structureaza in raport cu lumea muncii (a vietii cotidiene). Auto-identificarea poate fi diferita de tipul social normal in care colectivitatea il plaseaza pe individ, astfel incit acesta isi joaca (in sens teatral) rolul pe scena vietii publice, separind un eu intim de un eu public.
Sa adaugam la acestea faptul ca auto-identificarea poate viza tipuri reale de persoane, dar si tipuri imaginare. In abordarea problemei pluralitatii si uni tatii Sinelui, Berger si Luckmann intilnesc, asa cum vom vedea in capitolul urmator, modelul dramaturgic al lui Goffman.
Articularea diferitelor instante educative (Altul semnificativ sau Altul generalizat) a fost, dupa cum am vazut, abordata si in teoriile sociologice anterioare: Durkheim si Parsons au dezvoltat mai ales tema discontinui tatilor, puse pe seama naturii diferite a raporturilor interindividuale (mode lelor de comportament). The Social Construction of Reality explica atit continuitatea, cit si discontinuitatea printr-un mecanism cognitiv in centrul caruia se afla raportul cunoastere de baza/cunoastere specializata. Din aceasta perspectiva, prima educatie, cu alte cuvinte educatia familiala, are, incontestabil, rol de fundament si de orientare/limitare a intregii evolutii ulterioare a individului. Destinul personal se (pre)scrie in si prin familie, fara ca aceasta sa insemne ca este implacabil: exista posibilitatea re-so cializarii, a schimbarii de traiectorie, numai ca ea implica un lant de rupturi ale unitatii Sinelui.
Intrucit orice transmitere a unei semnificatii institutionale implica o serie de proceduri de legitimare si control atasate institutiei, educatia are rol legitimator. Transmise in calitate de cunostinte, semnificatiile, de gradul intii sau de gradul al doilea , sint imprimate puternic si persistent in constiintele individuale, iar, prin aceasta, realitatea lumii sociale este reali zata nu numai in plan subiectiv, ci si in plan obiectiv: sedimentarea semnificatiilor in constiintele majoritatii membrilor unei colectivitati con duce la detasarea lor de contexte locale aici si acum si de indivizi parti culari, adica la obiectivarea lor. Realizarea in plan subiectiv reprezinta, in acest fel, unul dintre mecanismele producerii si schimbarii ordinii sociale
(institutionale). Educatia nu are pur si simplu o functie de conservare si reproducere a unei societati (ordini) date; ea contribuie la producerea si schimbarea societatii. Aceasta este ratiunea pentru care puterea in societate include capacitatea de a controla procesele educative, o astfel de capacitate echivalind cu puterea de a produce realitatea.