Opunandu-se lui Freud — arata Ernest Aeppli —, acelui Freud care cerceteaza prin excelenta cauzalitatea, motivatia inconstienta a comportamentului, atribuita indeosebi refularii instinctelor, Adler, dimpotriva, cerceteaza in primul rand finalitatea, scopul si directia diferitelor acte ale individului64. Asa cum apar lucrurile din discursurile sale teoretice, cel putin, Adler se arata un adversar neimpacat al determinismului cauzal si chiar al determinismului in genere, invocand in sprijinul atitudinii sale conceptiile indeterministe care aveau intr-o vreme mare trecere in fizica moderna. „intreaga cauzalitate aparenta din viata psihica — scrie el in Der Sinn des Lebens — este rezultatul inclinatiei a numerosi psihologi de a-si prezenta dogma sub o infatisare mecanica sau fizica... De cand fizica insasi le-a luat apa de la moara cauzalitatii, spre a da cuvantul, in desfasurarea evenimentelor, unei probabilitati statistice, nu mai este cu putinta sa se ia in serios atacurile impotriva psihologiei individuale, care neaga cauzalitatea in domeniul psihicului"65. Iar, in alta parte, avertizeaza categoric: „Toti cei care cred ca viata psihica umana se bazeaza pe cauzalitate se inseala"66. c2b4bu
Cauzalitatii reliefate de S. Freud el ii opune finalismul, departe de a banui ca finalitatea insasi se defineste ca un raport cauzal inelar67 si ca, prin urmare, neexcluzandu-se unul pe altul, cele doua concepte se implica reciproc.
Conceptia despre om ca totalitate axata pe o teleologie imanenta — observa M. Ganz — il apropie pe Adler de psihologii germani Eduard Spranger si William Stern68. Potrivit conceptiei adle-riene, este cu neputinta sa ne reprezentam o viata psihica in absenta unui scop (ceea ce, desigur, este intru totul adevarat), dar scopul conceput de dansul este un determinant nedeterminat, un impuls obscur, irational, caruia, cu toata „imanenta" invocata, numai Dumnezeu i-ar putea da de capat. „ Viata psihica a omului — scrie el — esfe determinata de un scop. Nici un om nu poate gandi, simti, voi sau chiar visa, fara ca toate acestea sa fie determinate, conditionate, limitate, dirijate de un scop care ii sta in fata"69.

Promovand o asemenea conceptie asupra vietii psihice, Adler formuleaza o serie de „legi" si „reguli", cum ar fi urmatoarele: „Daca privim mai indeaproape problema, vom descoperi urmatoarea lege care guverneaza dezvoltarea oricarui eveniment psihic: nu putem gandi, simti, voi sau actiona fara sa avem in minte un scop"70; „orice fenomen psihic, daca este sa ne ofere intelegerea persoanei respective, poate fi sesizat si descifrat numai daca este privit ca o pregatire pentru un scop"71; „am dori sa propunem urmatoarea regula: de indata ce scopul unei activitati psihice sau planul ei de viata a fost identificat, putem pretinde ca intreaga dinamica a partilor sale constituente va coincide cu scopul sau cu planul de viata"72.
Scopul poate fi conceput ca fix, ca transformabil sau ca unul integral substituibil, dar, oricum, „psihologia individuala" priveste toate fenomenele psihice ca fiind indreptate spre un scop, directia miscarii acestor fenomene fiind eminamente viitorologica. „Psihicul — subliniaza Adler — nu se supune nici unei legi naturale, deoarece scopul care ii sta inainte nu este imuabil, ci variabil. Cand insa cineva intrezareste un scop, miscarea psihica are loc in mod necesar, ca si cum ar guverna aici o lege a naturii dupa cam suntem constransi sa actionam. Totusi, in viata psihica nu exista nici o lege naturala, ci in acest domeniu omul insusi isi face legile"73. Astfel Adler (cel putin in cazul de fata, caci vom vedea ca el nu este consecvent) taie legaturile care conexeaza psihicul la miscarea si transformarea universala a materiei, reinviind conceptia liberului-arbitru, pe urmele lui Jung & Comp., dar in mod independent de scoala aceasta „cu antecedente teologice"74, a „psihologiei analitice" jungiene. „Cauza eficienta, atat de fecunda in domeniul materiei — noteaza Made-leine Ganz —, nu ar putea face fata in acela al psihicului. De aceea psihologia adleriana face apel in plus la cauza finala. Cand un copil, de exemplu, nu spune adevarul, ea se intreaba nu numai «care este cauza minciunii?», ci si «care este scopul pe care il urmareste el in felul acesta ?» Deoarece tot ceea ce face un individ o face spre a atinge un scop pe care si-1 da el insusi, in mod constient sau inconstient"15. Madeleine Ganz nu greseste deloc atribuindu-i lui Adler asocierea explicatiei finaliste cu cea cauzala, pentru ca, in contradictie cu declaratiile sale ritoase, de care am luat act mai sus, el nu renunta si nu poate renunta la explicatiile cauzale cele mai autentice, dupa cum nici in perimetrul fantezist al determinismului intrapsihic nu poate ramane, desi isi propune acest lucru. Ca si in cazul problemei individualitatii, el isi autoamendeaza de fapt propriile teorii, obligat de logica naturala a faptelor.
Fara indoiala, impresia cea mai clara pe care ne-o lasa formularile obisnuite ale lui Adler este aceea ca el se situeaza ferm pe pozitiile finalismului si determinismului intrapsihic. „Individul — scrie el, de pilda — este determinat de structura stilului sau de viata. De legile acestuia asculta de acum inainte si pe durata intregii existente, sentimentele, emotiile, gandurile si actiunile. Activitatea creatoare a stilului de viata isi incepe opera. Pentru a se facilita aceasta activitate, sunt elaborate reguli, principii, trasaturi de caracter si o conceptie asupra lumii. O schema bine determinata a aperceptiei se stabileste, iar concluziile, actiunile sunt divizate in plina concordanta cu aceasta forma finala ideala la care aspira. Ceea ce in constient se dezvaluie ca nefiind factor de perturbatie, ca actionand in conformitate cu acest sens, este mentinut aici. Restul este uitat, diminuat sau actioneaza ca un model inconstient, sustras mai mult decat de obicei criticii sau comprehensiunii. Rezultatul( final al acestei scheme, fie ca intareste liniile dinamice constiente, fie ca le anihileaza sau le paralizeazaprintr-o reactiune, conducand astfel la conflicte prin inhibitie, este intotdeauna determinat mai dinainte de catre stilul de viata"76. O prima observatie care se impune este aceea ca Adler admite de fapt refularea in forma descrisa si teoretizata de Freud. Observam, in al doilea rand, ca ne aflam in fata unui „model" de determinism strict intrapsihic, fenomenele psihice fiind explicate prin ele insele in interiorul unuia si aceluiasi individ, care isi fixeaza scopurile si „stilul de viata" in calitate de variabila absolut independenta, autocreatoare de variabile dependente. Nu este atunci de mirare ca, pentru intelegerea individului, pentru diagnosticarea fenomenelor psihice, Adler invoca nu metodele stiintei, ci „facultatea de divinatie". Cum subliniaza si Josef Rattner, Adler preconizeaza o cunoastere a omului bazata pe pura „comprehensiune", a la Wilhelm Dilthey (Ideen iiber eine beschreibende und zergliedernde Psychologie, 1894), pe „empatie", indicand drept ajutoare in aceasta directie pe marii scriitori (Shakespeare, Goethe, Ibsen, Dostoevski etc.) si minimalizand utilizarea testelor77 si a metodelor de investigatie psihologica obiectiva in general.