Imperfectiunile care apar in procesul evolutiei ontogenetice a limbajului si care in jurul varstei de 4 ani se lichideaza de la sine in procesul normal de invatare a vorbirii de catre copil nu prezinta o semnificatie defectologica.Tulburari de limbaj pot fi socotite acele deficiente care se mentin dupa varsta de 4 ani si care prezinta tendinte de agravare. d6g9gp
Limbajul constituie o punte de legatura si de comunicare intre oameni. Oamenii vorbesc ca sa se inteleaga, si cu cat se exprima mai clar, mai précis, cu atat se inteleg mai bine. O formulare defectuoasa plictiseste, displace si este neinteligibila pentru cei din jur. Persoanele care prezinta tulburari de limbaj pot inregistra complicatii neuropsihice, tulburari de conduita si de personalitate. Acestea pentru ca tulburarile de limbaj, incepand cu cele mai simple, influenteaza negativ intregul comportament uman, datorita, pe de o parte, posibilitatilor reduse de exprimare, iar pe de alta parte, existentei unei anumite temeri si retineri a handicapatilor de limbaj, care ii impiedica sa se desfasoare la nivelul posibilitatilor lor reale.
In timp ce particularitatile de limbaj dispar treptat, fara un tratament logopedic, tulburarile de limbaj nu dispar de la sine. De aceeea, in functie de natura si specificul fiecarei tulburari de limbaj, sunt absolut necesare exercitiile logopedice speciale, pentru prevenirea si corectarea acestora. Cu cat tratamentul logopedic se desfasoara mai de timpuriu si in mediul natural de viata al copilului, cu atat este mai eficient. Varsta de 3-4 ani este considerate ca fiind cea mai indicata pentru realizarea tratamentului logopedic.
O importanta deosebita o are atitudinea parintilor fata de copil, modul in care acesta se ocupa de dezvoltarea limbajului. Limbajul simplu si cat mai clar al adultilor contribuie in cea mai mare masura la inlaturarea particularitatilor trecatoare determinate de varsta ale pronuntarii. Este cu totul gresit ca persoanele din anturajul copilului sa imite modul de exprimare infantil, deoarece in acest fel se consolideaza greselile de pronuntare. De asemenea este daunator sa se incerce obtinerea unor perfomante verbale care depasesc capacitatile copilului. Parintii care forteaza copilul sa rosteasca prea de timpuriu consoanele complexe, inainte de a avea dezvoltata abilitatea motrica necesara, nu obtin decat sunete cu totul deformate. Intr-o mare masura asemenea fortari premature explica aparitia rotacismului.
O alta gresala se refera la insuficienta stimulare a copilului sub aspectul comunicarii verbale. Multi parinti isi lasa copilul singur mult timp, fiind multumiti ca nu sunt deranjati. O alta cauza a declansarii tulburarilor de vorbire o constituie bilingvismul. Parintii trebuie sa stie ca introducerea unei alte limbi este bine sa se faca numai dupa ce copilul stapaneste limba materna, desi acum sunt la moda crese si gradinite cu predare in diverse limbi straine.
De fapt cei mai importanti indrumatori dar si observatori ai dezvoltarii copilului sunt parintii. Ei trebuie sa cunoasca comportamentele tipice pentru fiecare varsta, dar si semnalele care arata ca ceva nu e in regula.
Exista semne de alarma care ne arata ca dezvoltarea copilului nu se petrece adecvat si iata cateva:

a) 0-2 ani
- interes redus pentru mediu si pentru cei care au grija de el
- contact al ochilor si zambet reduse
- absenta raspunsului la sunete
- absenta ganguritului la sfarsitul primului an
- esecul in incercarile de a merge la 15 luni
- esecul in a folosi mainile pentru a manipula si explora obiectele b) 2-3 ani
- interes redus fata de alti copii
- folosire limitata a cuvintelor si gesturilor pentru a-si comunica nevoile
- vorbirea repetitiva non-comunicativa sau ca un papagal
- joc fara scop, foarte des repetat
(ex. Se concentreaza doar asupra unor parti ale unor obiecte, cum ar fi roti, manere, intoarcere obsesiva a paginilor unei carti fara a incerca sa priveasca si sa recunoasca continutul) c) 3-5 ani
- vorbire dificil de inteles
- joc putin sau deloc imaginativ
- interes redus in interactiunile sociale
- dificultati in alergat sau in pastrarea echilibrului
- dificultati in folosirea creioanelor sau foarfecelor, in manipulare obiectelor mici.

1.Educarea miscarilor articulatorii
1.1.Exercitii generale
- imitarea mersului;
- imitarea spalatului pe maini;
- imitarea rotirii bratelor;
- exercitii pentru intarirea musculaturii toracice si abdominale.

1.2.Mobilitatea aparatului fono-articulator:
- exercitii pentru mobilitatea maxilarelor;
- exercitii pentru mobilitatea limbii;
- exercitii pentru buze si obraji;
- exercitii pentru valul palatin.

2.Educarea respiratiei
Terapia respiratiei are doua coordonate:
- dezvoltarea respiratiei non-verbale;
- dezvoltarea respiratiei verbale.

a) Exercitii de respiratie:
- sufla nasul in batista;
- sufla aerul pe dosul mainii;
- tine un fulg in aer;
- stinge lumanarea;
- umfla balonul;
- sufla in apa cu paiul;
- sufla in spirometru (pentru copiii scolari).

b) Exercitii pentru inspiratie
- miroase florile;
- jocul "cainele la vanatoare";
- miroase parfumul.

c) inspiratia diferentiata
- trei timpi inspiri si cinci timpi expiri cu fata la oglinda;
- inspiratie alternativa pe o nara si pe cealalta;
- inspiratie pe gura;
- inspiratie pe gura si expiratie pe nas;
- inspiratie pe nas si expiratie pe gura;
- inspiratie lunga;
- expiratie prelungita (30 secunde).

Inspiratia trebuie sa fie insotita de extensie a coloanei vertebrale prin aplecarea trunchiului pe spate si a membrelor superioare (sau chiar ridicarea acestora).
Expiratia trebuie sa fie insotita de miscari care micsoreaza cutia toracica sustinuta de aplecarea in fata a corpului si a mainilor. Asfel, in decursul unei inspiratii se urmareste extinderea abdomenului si a coastelor inferioare si revenirea lor in expiratie. Folosirea gimnasticii pe un fond muzical e un bun procedeu.

Dezvoltarea respiratiei verbale
Obtinerea expiratiei mai lungi decat inspiratia la pronuntie;
Vorbirea in expiratie, fara efort, ritmat a) Exercitii de pronuntie a vocalelor, prelung, rar, fara efort in timpul unei expiratii; b) Exercitii de pronuntie intr-o expiratie a unei consoane; c) Exercitii de pronuntie a unor grupuri de vocale pe durata unei expiratii (ex: ai, ei , oi, ua, ue, etc); d) Exercitii de pronuntie a unor consoane insotite de vocale, pe durata unei expiratii (ba, be, bi, bo ... ale, ile ole, ule); e) Exercitii de pronuntie a unor silabe in care se gasesc grupuri de vocale sau de consoane pe o expiratie (ex: aie, oie, uie, sta, ste, stri, cra, cre, cri, tra, tre, tri, etc.) f) Exercitii ritmice de respiratie insotite de miscare si cantec (ex: mersul numarat, cu cantec, cu poezie, ghicitori, proverbe); g) Exercitii de respiratie (culcat pe canapea, cu un caiet pe abdomen, caietul miscandu-se in ritmul diafragmei:
- la inceput non-verbal;
- cu pronuntie pe vocale, silabe, cuvinte;
- cu recitare de poezii;
- citire in aceasta pozitie cu voce tare.

Indicatii:
Se intinde elevul pe canapea cu mana stanga pe abdomen, iar cu dreapta pe piept, cerandui-se sa-si suga abdomenul si apoi sa expire pe gura, umfland abdomenul.
Cand respiratia diafragmala in aceasta pozitie (orizontala) se realizeaza usor si fara efort se poate folosi pentru control asezat pe abdomen.
Miscarile abdomenului imprima caietului miscarea sus-jos. Dar cum pozitia normala pentru vorbitnu este cea orizontala, trebuie sa se obtina aceasta respiratie diafragmala si in pozitie verticala. Pentru aceasta elevul sta in fata oglinzii cu o mana pe abdomen si cu una pe piept si i se cere sa inspire profund pe nas, sugand abdomenul, iar dupa o pauza scurta (2-3 secunde) sa expire pe gura.
Exercitiile de respiratie cer un spatiu aerisit si geamul deschis. Ele se efectueaza la inceput in fata oglinzii, impreuna cu logopedul si apoi tot mai mult independent. Eficienta acestor exercitii este mai mare la inceputul orelor de terapie si in primele sedinte, dar si in cursul activitatii, chiar daca, uneori se instaleaza in stare de oboseala.

Principiile si metodologia generala
1. Respectarea particularitatilor de - varsta
- deficienta
- scolaritate.
2. Intoducerea jocului in terapie.
3. Introducerea achizitiilor in comunicare.
4. Continuarea activitatii terapeutice in familie si la scoala.
5. Colaborarea cu medicul generalist, ORL, psihologul, psihodiagnosticianul.