f4z16zx
Spatiul raspunderii este coextensiv cu cel al libertatii. De aceea la capatul oricarui discurs despre libertate apare in chip firesc problema raspunderii: liber fiind, ce am facut eu cu libertatea mea? Eu, ca subiect al libertatii mele, am de raspuns la aceasta intrebare. Dar cine pune aceasta intrebare si in fata cui, raspunzator fiind, trebuie sa raspund la ea?
Libertatea mi a fost data. Dar ea mi a fost data in afara oricarui contract. Nu am fost intrebat daca o primesc si, primind o, nu am „semnat“ pentru primirea ei. In plus, eu nu pot preciza cine anume mi a dat libertatea; mi a dat o desigur „cineva“, dar mi a dat o cineva a carui identitate imi scapa, asa cum deopotriva imi scapa si sensul acestei „donatii“: de ce anume acel cineva, pe care nu l pot determina, mi a dat libertatea? Ce trebuie sa fac cu libertatea care mi a fost data? Si atunci, pot eu raspunde pentru ceva care mi a fost dat fara voia mea si fara sa cunosc nici identitatea donatorului si nici sensul donatiei lui?
Dar, pe de alta parte, a ma sustrage acestei intrebari ar insemna sa asez libertatea -; si intreaga mea existenta -; pe terenul lipsei de sens. A recunoaste absurdul conferirii libertatii ma poate desigur absolvi de obligatia de a da un raspuns, si astfel de a fi raspunzator. Si totusi, caracterul necesar al acestei conexiuni -; intre donatie, donator si sensul donatiei -; mi se impune, nu mi da pace si ma constringe sa ma gindesc la existenta unui sens si la obligatia de a furniza un raspuns. Daca, in ciuda absentei unui contract si a ignorantei mele, se asteapta de la mine un raspuns? Daca, negindindu ma la acest raspuns si nefiind pregatit sa l dau, voi fi vinovat? Probabilitatea vinii si teama de a nu avea ce raspunde in eventualitatea punerii acestei intrebari (in circumstante care imi sint total necunoscute) ma fac sa ma gindesc ca e bine sa fiu oricind pregatit sa raspund intrebarii: „Ce ai facut cu libertatea pe care ti am dat o?“ Existenta lui Dumnezeu se impune astfel ca sursa a libertatii mele si ca instanta fata de care trebuie sa raspund pentru felul utilizarii acestei libertati. Abia pe linia raspunderii si a vinii eu preiau in proiect libertatea insasi. Problema raspunderii si a vinii este problema libertatii care se ia pe sine in proiect. Eu cobor, pe linia raspunderii si a vinii, catre sursa libertatii si raspund in fata acestei surse, pe care o numim Dumnezeu, de felul in care, in lumina libertatii, arata existenta mea. Cu problema raspunderii este in joc chipul existentei mele: este imposibil sa fiu indiferent la felul cum arata acest chip.

Dar cu gindul ca acel care mi a dat libertatea imi pune intrebarea privitoare la existenta, eu nu ma pot impiedica, la rindul meu, sa mi pun aceasta intrebare: „Ce am facut cu libertatea pe care am primit o? Ce am facut din viata mea, primind aceasta libertate?“ De asta data eu, cel care a primit libertatea, sint cel care pune intrebarea, si raspunsul il astept, fireste, de la mine. Acum sint raspunzator nu fata de sursa libertatii mele, ci fata de mine insumi. Raspund pentru fiecare alegere pe care am facut o, deoarece consecinta fiecarei alegeri se rasfringe nemijlocit asupra vietii mele. Viata mea, singura pe care o am, imi pune acum intrebarea, iar eu, ca raspunzator, trebuie sa fiu pregatit sa raspund de ce chipul vietii mele arata asa si nu altfel. Cind aleg, eu nu aleg intre mai multe feluri de mincare, ci intre mai multe sanse de viata, si de aceea am constiinta urmarilor si deci a raspunderii mele in fata vietii pe care mi o joc.
In sfirsit, in masura in care alegerile mele ii implica pe altii, fie prin consecintele lor punctuale, fie prin inscrierea mea libera intr o norma, intr o lege, in genere intr un contract, eu pot fi tras la raspundere de altii. Altii pot sa ma intrebe, in virtutea unor reguli de convietuire, de ce, in numele libertatii mele, am facut sau nu am facut cutare lucru. Altii nu pot sa ma intrebe ce am facut cu viata si cu libertatea mea in ansamblul lor (pentru ca nu ei mi au dat libertatea si pentru ca nu ei suporta ansamblul consecintelor ei), ci de ce nu mi am respectat obligatiile la care am consimtit si care sint conditiile („limitele“) sociale de exersare ale libertatii mele. In spatiul social, altii ma intreaba in privinta unei portiuni a vietii, pe care, in virtutea unui contract scris sau nescris, am angajat o in aceasta intrebare si in obligatia unui raspuns.
In toate aceste ipostaze ale raspunderii sint confruntat cu trei instante care intreaba si fata de care sint raspunzator: altii (societatea); eu, ca primitor al libertatii si ca modelator al eului meu; Dumnezeu, ca donator al libertatii si ca sursa a ei. In primul caz intrebarea poarta asupra unuia sau altuia dintre aspectele libertatii mele, in celelalte doua, asupra vietii mele si a utilizarii libertatii in ansamblul ei. Evident, in toate trei cazurile eu sint singurul care e chemat sa raspunda, iar in al doilea caz intrebatorul, obiectul intrebarii si cel ce raspunde se identifica in persoana mea: eu intreb si eu raspund privitor la mine insumi.
Alegerea, ca esenta a libertatii, comporta un risc: orice alegere poate fi buna sau rea, ea poate atrage dupa sine reusita sau esecul. In inima insasi a libertatii se afla riscul si de aceea, cu fiecare ipostaza a raspunderii, se afla in joc ceva.
In cazul raspunderii sociale este in joc onorabilitatea mea. Profesional, etic ori juridic pot reusi sau pot da gres, pot fi deci stimat, ma pot bucura de consideratie in ochii celorlalti sau, dimpotriva, pot sa imi pierd fata in ochii lor si sa ma acopar de rusine. In joc, in acest caz, este onoarea mea profesionala, morala si civica; sint ireprosabil profesional sau, dimpotriva, prost cotat; sint un bun parinte, un bun fiu, un bun cetatean sau, dimpotriva, nu mi onorez obligatiile morale, nu mi educ copiii, ma dezinteresez de soarta celor apropiati, imi este indiferenta suferinta celor din jur; ignor obiceiurile locului si incalc normele si legile tarii mele, fur, omor, dezertez. -; In toate aceste cazuri in joc este respectabilitatea, iar nereusita ia forma dezonoarei. Cind, la intrebarea pe care mi o pun altii (societatea, opinia publica) privitor la felul in care mi am folosit libertatea, raspunsul meu este nesatisfacator -; si deci sint vinovat -;, pedeapsa pe care o suport este tocmai desconsiderarea sociala. Proasta alegere sau nereusita (esecul) sint platite aici sub forma unei sanctiuni profesionale (sint retrogradat sau imi pierd slujba), etice (oprobriul) sau a uneia juridice (de la amenda pina la pedeapsa penala). Proasta folosire a libertatii in spatiul social poate fi sanctionata la limita cu suprimarea libertatii, daca nu cu suprimarea vietii insesi.
In cazul in care sint singur cu mine, fata in fata cu viata mea, si sint chemat (de catre mine insumi) sa raspund ce am facut din ea, in joc este implinirea ei ca proiect unic, realizarea ei ca destin. Am fost oare capabil, prin suita alegerilor mele, sa mi creez o identitate satisfacatoare? Am fost oare capabil, prin felurile succesive in care m am de finit, prin „hotarele“ si hotaririle mele, sa obtin coerenta unui destin? Sint multumit de felul in care am administrat lotul finitudinii mele, de felul in care mi am onorat proiectele si mi am realizat posibilitatile? Mi am folosit oare toate posibilitatile si tot potentialul meu de libertate? Am devenit „cel mai liber“? -; In acest caz, cind eu ma convoc pe mine pentru a raspunde in privinta mea, riscul este neimplinirea, esecul vietii mele, iar pedeapsa pe care o suport este caderea intr o maladie de destin: lenea, impostura, ratarea, bovarismul etc. Dezonoarea, desconsiderarea nu vin din partea altora, ci din partea mea: ma desconsider, nu ma pot stima pentru felul in care „mi am jucat“ viata. Lotul meu devine regretul (pentru ce n am facut si pentru ce as fi putut face altfel) si disperarea (legata de gindul ca este prea tirziu pentru a mai indrepta ceva si ca, fiind vorba de o singura viata, nu mai e nimic de facut). Proasta folosire a libertatii in spatiul eului meu poate fi sanctionata la limita cu sinuciderea: pentru ca nu mai pot suporta spectacolul propriei mele neimpliniri, eu, ca judecator al meu, ma condamn pe mine la moarte.
In cazul in care sint fata in fata cu sursa libertatii mele si cind acel „cineva“, care mi a dat libertatea si pe care nu il pot determina ca cineva, ma cheama sa raspund ce am facut cu libertatea pe care el mi a dat o, in joc este mintuirea mea ca absorbtie in esenta eterna a libertatii. Am fost oare capabil, prin suita alegerilor mele, sa dau o folosinta convenabila donatiei divine care este libertatea? Am recunoscut riscul care se ascunde in folosirea libertatii, putinta de a o folosi in egala masura in vederea binelui si a raului? Lasat pe mina mea, ce am facut precumpanitor cu acest instrument divin: binele sau raul? Cum l am folosit in raport cu mine si in raport cu altii? M am gindit, folosind libertatea, la sursa donarii ei? Am stiut ca raspunderea suprema, folosindu mi libertatea, nu o am nici fata de altii, nici fata de mine, ci fata de cel care mi a dat libertatea? M am patruns, folosind o, de duhul ei? -; In acest caz, cind Dumnezeu ma convoaca pentru a raspunde in privinta lui ca sursa a libertatii mele, riscul nu mai este nici dezonoarea, nici neimplinirea, ci damnarea, iar pedeapsa pe care mi o atrag, pentru vina de a nu fi recunoscut in mine esenta divina a libertatii, este suferinta eterna („iadul“).
In toate aceste trei scenarii ale raspunderii si vinii avem de a face cu o instanta care intreaba, care judeca si care, daca e cazul, hotaraste pedeapsa; si cu o instanta care raspunde si care, in consecinta, are constiinta raspunderii, a riscului, a vinii, a pedepsei si care, deci, se teme. Intrebarea si raspunsul poarta de fiecare data asupra felului in care eu mi am utilizat libertatea. Aria libertatii asupra careia mi se cere de fiecare data socoteala, precum si aria raspunderii (direct proportionala cu cea a libertatii), sint diferite de la un scenariu la altul, dupa cum natura celui care intreaba si a judecatorului, conditiile interogarii, riscurile, vinile, pedepsele si teama difera, de la un caz la altul, in chip semnificativ.
In primul caz, in cel al raspunderii sociale, intrebatorul e bine determinat, intrebarile si circumstantele in care ele sint puse sint precise, raspunsurile trebuie sa fie si ele la fel, aria libertatii e bine circumscrisa si raspunderea e punctuala, riscurile, vinile si pedepsele sint concrete. Teama, la rindul ei, e bine conturata, pentru ca riscul si, eventual, pedeapsa sint iminente si pentru ca libertatea e traita in consecintele ei imediate. Cei care ma intreaba si care ma trag la raspundere pot fi, in acest caz, familia, prietenii, colegii, seful meu, un tribunal, „lumea“ („ce va spune lumea?“) -; o instanta morala sau una juridica. In toate aceste situatii risc sa mi pierd slujba, sa mi atrag mustrarea cuiva, sa mi pierd cinstea, sa fiu ocolit, sa fiu izolat sau sa fiu exclus din comunitate. Si eu ma tem in imediat de aceste lucruri care, toate, au concretetea si evidenta lor si care angajeaza de fiecare data un aspect bine determinat al libertatii mele.
In cel de al doilea caz, instanta care intreaba sint eu sau, mai degraba, „constiinta mea“, a carei identitate nu are precizia celei a prietenului care imi cere socoteala, a sefului meu sau a judecatorului care ma intreaba, de pilda, in ce circumstante am facut un accident. „Constiinta mea“ este o instanta neclara, care apare cind si cind, de cele mai multe ori in chip neasteptat si la rastimpuri nebanuite. Aria libertatii asupra careia sint interogat e in schimb cu mult mai vasta -; ea se intinde asupra intregii vieti pe care am ajuns sa o parcurg -; si aria raspunderii si a riscului la fel. Dar toate, largindu si cuprinderea, se estompeaza, sint greu focalizabile, pentru ca libertatea, raspunderea si riscul isi pierd contururile in amalgamul de alegeri care alcatuiesc parcursul unei vieti. La fel, stabilirea vinii (caderea din posibilul meu) este problematica, raspunsurile se transforma in invocare de circumstante si in justificari, sentinta si pedeapsa se pot amina, recursul la intelegerea judecatorului este oricind posibil, teama, la rindul ei, e teama aminata. Evaluarea a ceea ce as fi putut cu adevarat realiza -; evaluarea posibilitatilor proprii -; e greu de facut si ratarea este de aceea mereu negociabila. Impostura, la rindul ei, este oricind discutabila pentru ca, privind in jur, vom vedea ca cei mai multi sint asezati in viata peste posibilitatile lor. Dispretul de sine poate si el sa intirzie sa apara, pentru ca daca exista oameni pe care ii admiram pentru ceea ce au stiut sa faca in viata lor, vom gasi oricind mai multi pe care sa i dispretuim pentru ca nu au facut cit noi. Libertatea si raspunderea, oricit de mare ar fi cuprinderea lor -; ele imi angajeaza intreaga viata si eu raspund acum de tot, pentru ca tot ce am ales si am facut ma formeaza -;, nu sint traite in consecintele lor imediate, ci in perspectiva unui sfirsit cu care deocamdata nu sint confruntat.
In cel de al treilea caz, in care imi joc nu viata, ci eternitatea, nu implinirea sau ratarea, ci mintuirea sau damnarea mea, cel care pune intrebarea si ma judeca se pierde intr o indeterminare suprema. Cu cit sint mai mari miza, raspunderea si vina, cu atit instanta interogativa imi este mai neclara. La drept vorbind, eu nu mi l pot reprezenta nicicum pe cel care ma intreaba, asa cum nu mi pot reprezenta circumstantele interogarii si asa cum criteriile de judecare imi ramin nestiute. Pedeapsa, oricit de strivitoare ar fi, nu poate, la rindul ei, nici macar sa fie imaginata, iar teama, pe masura pedepsei, ramine totusi sa pluteasca in necunoscut. Raspunderea sufera aici o ruptura de nivel, pentru ca libertatea, confruntata cu sursa ei, este traita in consecintele ei infinite, care nu se mai inscriu in planul unei vieti si intr o limita umana, ci in suprauman. Totul se muta in „irealitate“ sau intr o realitate in care datele problemei se modifica fundamental: cel care intreaba nu are chip, iar eu, care voi fi chemat sa raspund, am iesit din limitele vietii in care obisnuiam sa fiu intrebat si sa raspund. Cine sint „eu“ in conditiile in care totul se muta „in alta parte“, pe un alt tarim, ale carui „contururi“ sint imposibil de trasat?
In aceasta a treia ipostaza a raspunderii, eu care sint chemat sa raspund nu mai sint decit libertate; eu nu mai sint si nu mai sint intrebat decit in postura de purtator al libertatii primite. Printre elementele fondului intim strain se afla, desigur, libertatea, dar nu se afla si iubirea de libertate. Cel ce mi a daruit libertatea nu mi dicteaza si atitudinea fata de ea. Raspunderea la acest nivel are sens tocmai in masura in care raportarea mea la libertate nu este predeterminata, ci este ea insasi un moment al libertatii mele: eu pot sa onorez darul libertatii si sa l utilizez la nivelul sursei si al daruitorului lui sau pot, dimpotriva, sa l folosesc in sila sau sa l folosesc pentru a face raul si pentru a intoarce spatele sursei libertatii. Eu pot sa folosesc acest dar in chip iresponsabil, sa nu raspund deci exigentelor esentei lui. Vina, adevarata vina in acest caz, este tocmai caderea din raspunderea suprema: raspunderea pe care o am fata de propria mea libertate. Suprema raspundere este preluarea in proiect a libertatii insesi. Iar preluarea in proiect a libertatii inseamna: a i resimti natura de dar, si nu de povara; a ti pune intrebarea cu privire la sursa ei si la daruitor; a ti pune intrebarea privitoare la utilizarea ei; si, mai presus de orice, a iubi libertatea.
„A iubi libertatea“ nu inseamna aici a iubi acel elan insurectional care face ca indivizii si popoarele sa se ridice impotriva celor care le au rapit libertatea. Pentru ca acest sens al iubirii de libertate sa fie cu putinta, trebuie mai intii sa existe iubirea de libertate: eu pot sa ma mut, cu hotarele mele, in ceva care nu are hotare; eu pot sa ma mut in ceva vag. Pentru ca exista iubire de libertate, eu pot sa ma transpun in calitatea de om si in oamenii toti. Pentru ca exista iubire de libertate, eu pot sa ma mut in moarte, in iubire si in libertate. Pentru ca exista iubirea de libertate, eu pot sa las in urma toate determinarile fondului intim strain si sa ajung la indeterminarea „om“ si, in cele din urma, la suprema limita care este purul „a fi“. Pentru ca exista iubire de libertate, eu pot sa ma transpun in ceva care nu are chip, in sursa libertatii mele, in raspunderea maxima si in teama de judecata extrema. Pentru ca exista iubirea de libertate, eu pot sa triumf, cu vagul meu, asupra a tot ceea ce, prin fiecare determinare a fiintei mele, ma fixeaza si ma face sa intirzii in precis.
Epilog
Nu ne temem niciodata de vag, ci doar de precis. Imi imaginez un omulet care imbraca o toga si care imi rosteste sentinta. Totul aici e precis: judecatorul, vina, sentinta. Raspunderea mea este de asemenea precisa, dar e mica, iar consecintele nu sint ultime. Si totusi teama mea e teribila si fac tot ce pot pentru a nu ajunge in fata omuletului in toga. -; Stam fata in fata cu viata noastra sau cu cel care ne a facut concesia libertatii. Totul aici e vag: judecatorul, vina, sentinta. Dar raspunderea aici este maxima, iar consecintele sint strivitoare. Si totusi aici teama ramine, la rindul ei, vaga. Ne temem mai mult de judecatorul de cartier decit de Judecatorul Suprem. Sintem gata sa riscam oricind damnarea in locul unei condamnari de citeva luni.
Aceasta carte despre limita este o apologie a vagului. Lucruri vagi, poate cele mai vagi, sint omul, Dumnezeu, libertatea. Vagul este opusul precisului. Vagul este ceea ce ramine dupa traversarea unui spatiu populat cu limite. Limita il inchide pe om mai intii in spatiul precisului. Problema este cum sa parcurgem apoi treptele precisului, pentru a ajunge la lucrurile vagi.