o2u19ul
inca din primii ani de viata omul se diferentiaza de animal si prin aceea ca
invinge cu anticipatie, in gand, obstacolele cu care se infrunta. in imaginatia copilului se desprinde si se impune un personaj care aduce solutii pentru toate
„marile“ lui necazuri. Acest personaj in care se transpune copilul si cu ajutorul caruia el „cucereste“ anticipativ lumea este eroul.
La inceput eroul este un om concret: unul dintre parinti, un frate, pentru ca mai tarziu printre acestia sa fie inclus si „eu cand am sa fiu mare“. Pe masura
inaintarii in varsta, a dezvoltarii imaginatiei, varietatea personajelor carora li se ofera calitatea de a fi erou creste si ea. Chiar constituirea eroului ca atare raspunde unei profunde cerinte interioare: marcheaza inceputul dedublarii individului. Eroul este el insusi, dar un alt Eu investit cu calitati si forte nebanuite. Conversatia cu eroul este de fapt o conversatie mascata cu sine. Dedublarea in erou semnifica astfel inceputul gandirii despre sine si in cele din urma al constiintei de sine.
De-a lungul anilor copilariei si la inceputul adolescentei principalele atribute ale eroului deriva din miscare, exprimand astfel una dintre cele mai puternic resimtite trebuinte ale organismului tanar. Pe o noua treapta, alaturi de miscare incep sa fie apreciate si anumite calitati sufletesti: istetime, curaj, cinste. Cativa ani mai tarziu, copilul ajuns adolescent este impresionat de inteligenta.
Pe masura trecerii anilor, eroul pierde din insusirile sale de miscare concreta, locul lor fiind luat de altele care exprima cerinte de ordin superior. in continuare se afirma tot mai mult influenta aspiratiilor: setea de cunoastere, nevoia de a construi, de a crea noi valori spirituale si materiale. Datorita dezvoltarii constiintei de sine eroul inceteaza de a mai fi un alt-eu, un partener pentru conversatia mascata cu sine
insusi. El devine un model. incepem sa avem de-a face cu alt om, cu care individul
in crestere nu se identifica total. in acest caz, conversatia individului cu sine nu inceteaza, ci se amplifica, devenind totodata mai directa. Ea are ca rezultat cresterea constiintei de sine, in care intensificarea sentimentului propriilor forte se imbina cu cunoasterea mai larga a lumii si a vietii.
in general autoperceptia se soldeaza cu fenomenul negativ al neacceptarii, al autorespingerii, iar reducerea disonantei, compensatia, se realizeaza prin plasarea in viitor a unei imagini de sine mai bogata. Dar asteptarea ca viitorul sa furnizeze imaginea de sine acceptabila, investita cu capacitatea de a exprima in modul autentic sinele, este unul dintre principalele semne caracteristice ale varstei tinere. La aceasta varsta, individul, constient ca nu a facut dovada tuturor posibilitatilor sale, plaseaza actualizarea acestora sub semul viitorului. Iar distanta dintre situatia actuala si cea reflectata in imaginea de sine pe care el asteapta ca viitorul sa o confirme ar putea constitui un „indicator“ al varstei: cu cat decalajul este mai amplu, cu atat individul este mai putin inaintat in varsta.
Apoi, dupa scurgerea anilor, intervine un moment in care individul constata cu surprindere ca imaginea despre sine „cea mai adevarata“ nu se mai plaseaza in viitor ci undeva in trecut.
Reiese de aici ca factorul care diferentiaza in mod specific tineretea de batranete nu este cel biologic, ci cel psihologic, atitudinea fata de sine si fata de viata. Astfel: „nu poate fi considerat batran omul care a ajuns sa lupte pentru un ideal, pentru ca prin ideal individul se contopeste cu lumea“ (6, p. 175).
Omul autentic nu se poate margini la a trai pur si simplu, nu poate sa-si transforme viata intr-un scop in sine. El trebuie sa traiasca pentru ceva, sa-si considere viata drept un instrument, un mijloc de a impinge cu un pas inainte viata omului de pretutindeni. Aceasta presupune lupta, iar lupta se da in primul rand cu sine. Unicul mijloc de care dispune omul pentru a castiga lupta este creatia. De aceea evolutia imaginii despre sine se poate confunda cu istoria autocreatiei individului.