m6s2sk
Psihologie a existat dintotdeauna, de cind exista si lumea a carei istorie o cunoastem, dar o psihologie obiectiva exista doar de putina vreme incoace. Pentru stiinta vremurilor vechi era valabila propozitia dupa care: continutul de psihologie subiectiva creste in absenta psihologiei obiective. De aceea operele anticilor sint, ce-i drept, pline de psihologie, dar prea putin poate fi socotit obiectiv in ea. Ceea ce probabil a fost deter-' minat, intr-o masura deloc neglijabila, de particularitatea raporturilor interumane din Antichitate si din Evul Mediu. Antichitatea cunostea o evaluare aproape exclusiv biologica, daca se poate spune asa, a omului de catre semenul sau, dupa cum reiese din obiceiurile si raporturile juridice ale acelor timpuri. in masura in care a exprimat in genere o judecata de valoare, Evul Mediu a cultivat o evaluare metafizica a aproapelui, cu punctul de pornire in ideea valorii eterne a sufletului uman. Aceasta evaluare compensatoare in raport cu punctul de vedere antic este pentru estimarea personala — unica baza posibila a unei psihologii obiective — la fel de nefavorabila ca si evaluarea biologica. Exista, desigur, nu putini specialisti care sint de parere ca o psihologie se poate scrie si ex cathedra. Astazi insa, cei mai multi sint convinsi ca o psihologie obiectiva trebuie sa se sprijine in primul rind pe observatie si pe experienta. Aceasta baza ar fi ideala, daca ar fi posibila. Dar idealul si scopul stiintei nu stau in descriptia pe cit mai exact cu putinta a faptelor — stiinta nu poate concura cu inregistrarile cinematice si fonografice —, ci in descoperirea legii, care nu e altceva decit expresia abreviata a unor procese variate, dar concepute cumva unitar. Gratie interpretarii, scopul stiintei depaseste experimentul pur, dar ramine intotdeauna, in ciuda valabilitatii ei generale, probate, un produs al constelatiei psihologice subiective a cercetatorului. in constituirea teoriilor si a notiunilor stiintifice hazardul personal joaca un rol important. Exista si o ecuatie psihologica personala, nu doar una psiho-fizica. Noi vedem culori, dar nu si lungimi de unda. De aceasta bine cunoscuta constatare trebuie sa se tina seama in psihologie mai mult ca oriunde. Eficacitatea ecuatiei personale incepe o data cu observatia. Vedem ceea ce sintem capabili sa vedem cel mai bine prin noi insine. Astfel, vedem in primul rind paiul din ochiul fratelui nostru. Fara indoiala, paiul este acolo, dar birna c in ochiul nostru — si ar trebui sa ne impiedice, in oarecare masura, vederea. Nu am incredere in principiul „observatiei pure", in asa-numita psihologie obiectiva, decit daca ea se limiteaza la ochelarii cronoscopului, ai ta-histoscopului sau ai altor aparate „psihologice". in felul acesta ne ferim si de o recolta prea bogata de fapte psihologice experimentale. Ecuatia personala se pune si mai mult in valoare o data cu prezentarea sau comunicarea datelor observate, pentru a nu mai vorbi de interpretarea si abstractizarea materialului experimental! Nicaieri nu este mai indispensabila dccil in psihologie exigenta fundamentala ca observatorul si cercetatorul sa corespunda obiectului, adica sa fie in stare sa vada nu doar intr-un singur fel, ci si in celalalt fel. Pretentia ca el sa vada doar obiectiv nici nu ar trebui ridicata, caci asa ceva e cu neputinta. Ar trebui sa fim multumiti daca nu vedem prea subiectiv. Faptul ca observatia si interpretarea subiectiva coincid cu datele obiective ale obiectului psihologic este probant pentru interpretare doar in masura in care aceasta nu pretinde sa fie generala, ci isi propune sa fie valabila numai pentru domeniul luat in considerare al obiectului. in aceasta masura, birna din propriul ochi ne indreptateste tocmai sa gasim paiul din ochiul fratelui nostru. in acest caz, birna din ochiul propriu nu demonstreaza, cum am spus, ca fratele nostru nu are nici un pai in ochi. Dar stinjenirca vederii ar putea lesne prilejui o teorie generala despre faptul ca toate paiele sint birne. Recunoasterea si luarea in considerare a conditionarii subiective a cunostintelor in genere, si mai ales a cunostintelor psihologice, sint o conditie fundamentala pentru dreapta apreciere stiintifica a unui psihic, diferit de acela al subiectului care observa. Aceasta conditie este indeplinita doar atunci cind observatorul este suficient de bine informat in legatura cu dimensiunea si natura propriei personalitati. Or, el poate sa fie indeajuns de bine informat doar daca se elibereaza intr-o masura importanta de influentele compensatoare ale judecatilor colective si ajunge astfel la o conceptie clara asupra propriei sale individualitati.

9. Cu cit ne intoarcem mai mult in istorie, cu atit vedem ca personalitatea dispare sub stratul colectivitatii. Iar daca mergem mai jos catre psihologia primitiva, descoperim ca acolo notiunea de individ nici nu exista. in loc de individualitate, gasim doar o raportare colectiva sau o participation inysliqueK Atitudinea colectiva impiedica insa cunoasterea si aprecierea unei psihologii diferite de a subiectului, prin faptul ca spiritul bransat pe colectiv este tocmai incapabil sa gindcasca si sa simta altminteri dccit proiectind. Ceea ce se intelege prin notiunea de „individ" reprezinta o cucerire relativ tirzie a istoriei spiritului uman si a istoriei culturii. De aceea nu este de mirare ca atitudinea colectiva, puternica in vremurile vechi, a impiedicat cu totul aprecierea psihologica obiectiva a diferentelor individuale, ca si, in genere, orice obiectivare stiintifica a proceselor psihologice individuale. Tocmai din cauza acestei lipse de gindire psihologica, cunoasterea a fost „psihologizata", respectiv umpluta cu psihologie proiectata. Exemple izbitoare ofera in acest sens inceputurile interpretarii filozofice a lumii. Dcpsihologizarca stiintei obiective merge mina in mina cu dezvoltarea individualitatii si a diferentierii psihologice conditionate a oamenilor. Ceea ce explica de ce scrierile transmise de Antichitate sint atit de firave in materie de psihologie obiectiva. Distinctia dintre cele patru temperamente, pe care am preluat-o din Antichitate, abia daca mai poate fi considerata o tipizare psihologica, temperamentele nefiind aproape nimic altceva decit complexiuni psiho-fiziologice. Lipsa de informatii nu vrea sa insemne insa ca in istoria de idei a Antichitatii nu exista urme ale actiunii contrariilor psihologice in discutie.
10. Astfel, filozofia gnostica a stabilit existenta a trei tipuri, corespunzind poate celor trei functii psihologice fundamentale: gindirii, simtirii, senzatiei. Gindirea ar corespunde pneumaticii lor, simtirea — psihicilor, senzatia — hilicilor. Pretuirea mai mica acordata psihicilor corespunde spiritului gnozei care, spre deosebire de crestinism, insista asupra valoni cunoasterii. Principiile crestine ale iubirii si credintei erau insa nefavorabile cunoasterii, in interiorul gindirii crestine, pneumaticul ar fi fost deci depreciat in masura in care se distingea doar prin faptul ca era posesorul gnozei, al cunoasterii.
11. Trebuie sa ne gindim la diferenta dintre tipuri si atunci cind examinam lupta indelungata si nu lipsita de primejdii pe care Biserica a dus-o inca de la primele ei inceputuri impotriva gnosticismului. Fata de neindoielnica orientare precumpanitor practica a crestinismului timpuriu si in masura in care nu se pierdea, urniindu-si instinctul de lupta, in polemica apologetica, intelectualul nu izbutea sa o scoata la capat. Regula fidei era prea strimta si nu ingaduia nici un fel de miscari independente, in plus, era saraca in cunoastere pozitiva. Cuprindea putine idei, ce-i drept de imensa valoare practica, dar care zavorau gindirea. Intelectualul era lovit intr-o masura mult mai mare decit sensibilul (der Fiihlende) de sacrificium intellectus. Este prin urmare de inteles de ce continuturile precumpanitor cognitive ale gnozei, care in lumina dezvoltarii de azi a gindirii nu numai ca nu si-au pierdut din valoare, dar si-au si sporit-o substantial, trebuie sa fi exercitat o mare putere de atractie asupra intelectualului din sinul Bisericii. Ele au reprezentat de fapt, pentru ci, ispita lumii. in special docetismul a dat de furca Bisericii, sustinind ca Cristos a avut doar un trup aparent si ca intreaga sa viata paminteasca, precum si suferintele indurate de el nu au fost de-cit aparenta. in aceasta afirmatie gindul pur trece pe primul plan, opunindu-se simtirii omenesti. Lupta cu gnoza ne intimpina in chipul cel mai deslusit in doua figuri care au fost nu doar Parinti ai Bisericii, ci si personalitati de covirsitoare importanta. Este vorba de Tertullian si de Origene, aproximativ contemporani, la finele veacului al doilea. Schultz scrie despre ei: „Un organism oarecare este capabil sa absoarba hrana aproape complet si sa o asimileze potrivit constitutiei sale, in vreme ce altul o evacueaza tot atit de complet prin violente simptome reactive. La fel de contradictoriu s-au comportat unul in raport cu celalalt Origene si Tertullian. Reactia lor la gnoza nu le defineste doar caracterele si conceptiile de viata, ci este totodata de o insemnatate fundamentala pentru locul ocupat de gnoza in viata spirituala si in curentele religioase ale vremii."2
12. Tertullian s-a nascut la Cartagina in jurul anului 160. A fost pagin, dedat vietii de luxura a cetatii sale pina spre virsta de 35 de ani, cind s-a crestinat. A devenit autorul a nenumarate scrieri ce-i oglindesc inconfundabil caracterul, imprejurare care ne intereseaza in mod special in cadrul de fata. Se recunosc deslusit mai cu seama zelul sau nobil, fara precedent, inflacararea, temperamentul patimas si interioritatea adinca a conceptiei religioase. Fanatic, cultivind o unilateralitate geniala de dragul unui adevar recunoscut, intolerant, natura de luptator fara pereche, combatant necrttor ce se considera victorios doar cind adversarul ii e total anihilat, el minuieste cu feroce maiestrie o limba stralucitoare ca o spada. E creatorul latinei bisericesti, ce avea sa dureze mai bine de o mie de ani, si cel care a fixat terminologia tinerei Biserici: „De indata ce insfaca un punct de vedere, trebuia — biciuit parca de o oaste a iadului — sa-1 dezvolte pina la ultimele consecinte, chiar si atunci cind dreptatea nu mai era de mult de partea lui, iar orice ordine rationala ii zacea zdrentuita la picioare."3 Modul patimas de a gindi ii era atit de necrutator, ineit se instraina tot mai mult exact de acel lucru pentru care, de fapt, si-ar fi dat viata. La fel ii era si etica, plina de o aspra severitate. Cerea staruitor sa se caute martirajul, nu sa se fuga de el, nu admitea o a doua casatorie si pretindea ca persoanele de sex femeiesc sa poarte intotdeauna val. Gnoza, care e tocmai o patima a gindirii si a cunoasterii, filozofia si stiinta, de fapt putin diferite de ea, erau combatute de el cu fanatica intoleranta. Lui i se atribuie marturisirea sublima: credo quia absurdum est (cred pentru ca este absurd). Ceea ce nu corespunde intru totul adevarului istoric, caci el spusese doar: „Et mortuus est dei filius, prorsus credibile est, quia ineptum est. Et sepultus resurrexit; certum est, quia impossibile est."4
13. Avind o minte ascutita, si-a dat seama de starea jalnica a cunostintelor filozofice si gnostice si Ie-a respins cu dispret. in schimb, s-a raportat la marturia propriei lumi interioare, la propriile realitati launtrice care erau una cu credinta pe care o imbratisase. Acestora le-a dat forma, devenind astfel creatorul raporturilor conceptuale ce astazi inca stau la temelia sistemului catolic. Realitatea launtrica irationala era pentru el de natura esentialmente dinamica, era principiul si fundamentul pe care il opunea lumii, stiintei si filozofiei general valabile sau rationale, ii citez cuvintele:
14. „Chem un nou martor, sau mai degraba un martor care este mai cunoscut decit orice monument literar, mai dezbatut decit orice sistem de invatatura, mai raspindit decit orice instiintare publica, mai mare decit toata faptura omeneasca, chem anume ceea ce constituie omul in integralitatea lui. Asadar, infati-seaza-te, o, tu, suflete, fie ca esti dumnezeiesc si vesnic, precum cred unii filozofi — vei minti atunci cu atit mai putin —, ori deloc dumnezeiesc, caci muritor, precum fireste crede singur Epicur — se va cuveni sa minti atunci cu atit mai putin —, fie ca vii din cer sau ca te nasti pe pamint, fie ca esti alcatuit din numere sau din atomi, fie ca iti incepi existenta o data cu trupul ori ca esti mai apoi introdus in trup, indiferent care iti este obir-sia si in ce fel faci din om ceea ce este el, anume o fiinta rationala, capabila sa. perceapa si sa cunoasca. Dar nu pe tine, suflete, te chem, care, dresat in scoli, umblat prin biblioteci, hranit si indestulat in academii si sub porticuri atice, propovaduiesti intelepciune, nu, ci tie, suflete, vreau sa-ti vorbesc, tie, care esti simplu si neinstruit, neajutorat si neexperimentat, asa cum te afli la cei care nu te au decit pe tine, asa cum vii din ulita, din coltul strazii, din atelier. Tocmai de nestiinta ta am nevoie."5
is. Mutilarea pe care si-a impus-o Tertullian prin sacrificium intellectus 1-a condus catre recunoasterea fara rezerve a realitatii interioare irationale, a temeliei reale a credintei sale. A rezumat necesitatea procesului religios, pe care il simtea in sine, in formula incomparabila anima naturaliter christiana. O data cu sacrificium intellectus, filozofia si stiinta, consecutiv si gnoza si-au pierdut pentru el orice importanta.
16. in cursul vietii, trasaturile descrise mai sus i s-au accentuat. Cind Biserica s-a vazut constrinsa din ce in ce mai mult sa incheie compromisuri cu masa, el s-a revoltat si a devenit discipolul lui Montanus, profet frigian extatic care sustinea principiul absolutei negari a lumii si al spiritualizarii totale. in pamflete violente, Tertullian a atacat politica papei Calixtus I, ajun-gind astfel, impreuna cu montanismul, mai mult sau mai putin extra ecclesiam. Dupa o relatare a lui Augustin, ulterior ar fi intrat in conflict si cu montanistii si ar fi intemeiat o secta proprie.
17. S-ar putea spune ca Tertullian este un reprezentant clasic al gindirii introvertite. Intelectul sau apreciabil, extrem de ascutit, este flancat de o evidenta senzualitate. Procesul psihologic al dezvoltarii, pe care il numim crestin, 1-a impins la jertfa, la amputarea celui mai pretios organ — idee mitica de asemenea continuta in simbolul grandios si exemplar al sacrificiului fiului lui Dumnezeu. Cel mai pretios organ al sau era tocmai intelectul si cunoasterea clara mijlocita de el. Sacrificium intellectus i-a inchis calea catre o dezvoltare pur rationala, obligindu-1 sa identifice in dinamica irationala din adincul sufletului sau temelia propriei fiinte. Logica gnozei, felul specific intelectual in care aceasta utiliza fenomenele dinamice din adincul sufletului, ii era in chip necesar detestabila, caci ea reprezenta tocmai calea pe care o parasise spre a imbratisa principiul simtirii.18. in Origene aflam polul absolut opus al lui Tertullian. Ori-gene s-a nascut in jurul anului 185, in Alexandria. Tatal sau a fost martir crestin. El insusi a crescut in acea foarte particulara atmosfera spirituala in care se amestecau ideile Orientului cu cele ale Occidentului. Cu mare sete de invatatura, si-a insusit tot ceea ce era demn de stiut in acele vremuri, asimilind intreaga bogatie de idei din epoca alexandrina ce i se oferea sub forma de bunuri crestine, iudaice, elenistice si egiptene. S-a remarcat ca profesor la o scoala de catiheti. Filozoful pagin Porphyrios, elev al lui Plotin, spunea despre el ca ducea o viata de crestin, dar potrivnica legii; in privinta opiniei pe care o nutrea despre lucruri si despre dumnezeire, el elcniza si substituia reprezentarile grecesti miturilor straine.6 Autocastrarea la care s-a supus si ale carei motive particulare pot fi ghicite, dar nu sint istoric atestate, s-a produs inca inainte de 211. Exercita o mare influenta asupra celor din jurul sau si avea un discurs convingator. Era intotdeauna inconjurat de elevi si de o armata intreaga de stenografi care prindeau vorbele de pret ce cadeau de pe buzele invatatorului venerat. Ca scriitor a fost extrem de fecund, dez-voltind totodata si o impunatoare activitate didactica. in Antio-hia a tinut prelegeri de teologie chiar pentru imparateasa mama, Mamaea. La Cezareea, conducea o scoala. isi intrerupea adesea activitatea didactica din pricina calatoriilor intinse pe care le intreprindea. Era de o extraordinara eruditie si dispunea de o uimitoare capacitate de a cerceta cu grija lucrurile. A descoperit manuscrise vechi ale Bibliei si a dobindit merite speciale in critica de texte. „A fost un mare invatat, in fapt, singurul invatat adevarat pe care 1-a avut vechea Biserica", spunea Harnack. Spre deosebire de Tertullian, Origene nu s-a refuzat influentei gnosticismului, dimpotriva, 1-a adus pe acesta sub o forma atenuata in sinul Bisericii sau cel putin a dorit sa o faca. El insusi este, intr-adevar, judecind dupa gindirea si dupa conceptiile fundamentale ce ii sint proprii, un gnostic crestin. Pozitia lui fata de credinta si stiinta este descrisa de Harnack prin urmatoarele cuvinte, semnificative din punct de vedere psihologic: „Biblia le este in egala masura necesara si unora si altora: credinciosii isi iau din ea faptele si comandamentele de care au nevoie, iar stiutorii ii descifreaza ideile si isi extrag din ea fortele care ii calauzesc spre contemplarea si iubirea de Dumnezeu — astfel ineit tot ceea ce e material apare prin interpretare religioasa (exegeza alegorica, hermeneutica) ca retopit spre a forma un cosmos de idei, ba in cele din urma totul este biruit prin ascensiune si depasit ca treapta si ramine singura, odihnindu-se fericita, doar legatura dintre spiritul izvorit din Dumnezeu al fapturii si Dumnezeu insusi (amor et visio)."
19. Teologia lui, spre deosebire de aceea a lui Tertullian, este esentialmente filozofica, mulindu-se perfect pe tiparul unei filozofii neoplatonice. in Origene se intrepatrund in chip pasnic si armonios sferele filozofiei grecesti si ale gnozei, pe de-o parte, ale ideilor crestine, pe de alta. Rezultatul acestei ingaduinte si echitati larg comprehensive a fost ca si Origene a avut destinul celor condamnati de Biserica. Oricum, condamnarea definitiva s-a produs abia postum, dupa ce Origene, batrin, fusese martirizat in timpul prigoanei impotriva crestinilor, sub Dccius, si murise la scurta vreme in urma torturilor. in 399, papa Anastasie I a pronuntat condamnarea, iar in 543 un sinod convocat de Iustinian a anatemizat erezia; anatema s-a mentinut si in verdictele conciliilor ulterioare.
20. Origene este un reprezentant clasic al tipului extravertit. Orientarea sa fundamentala merge in directia obiectului, ceea ce se vede din atentia constiincioasa cu care el examineaza faptele obiective si conditionarile lor si din formularea acelui principiu suprem al lui amor et visio Dei. Procesul crestin de dezvoltare a intilnit in Origene un tip care se intemeiaza pe relatia cu obiectul, relatie care s-a exprimat dintotdeauna simbolic prin sexualitate, motiv pentru care anumite teorii reduc toate functiile de baza ale sufletului tocmai la sexualitate. De aceea castrarea este expresia adecvata a sacrificiului celei mai pretioase functii. Este absolut caracteristic faptul ca Tertullian savirseste sacrifi-cium intellectus, iar Origene sacrificium phalli, caci viata crestina pretinde suspendarea totala a legaturii senzuale cu obiectul, mai exact: sacrificarea acelei functii care este socotita a fi cea mai pretioasa, a bunului celui mai de pret, a instinctului celui mai puternic. Din punct de vedere biologic, sacrificiul este pus in slujba domesticirii, din punct de vedere psihologic insa el urmareste, prin desfacerea vechilor legaturi, sa ofere spiritului posibilitati noi de evolutie. Tertullian si-a jertfit intelectul, caci intelectul era acela care il lega cel mai puternic de realitate. Combatea gnoza, deoarece pentru el ca reprezenta calea ocolita de a ajunge la intelectualitate, conditie totodata a senzualitatii. Corespunzator acestui fapt, gnosticismul se imparte intr-adevar in doua directii: una tinde catre o spiritualizare depasind orice masura, cealalta se pierde in anomism etic, intr-un libertinism absolut, care nu se da inapoi din fata nici unui viciu, a nici unei perversitati, a nici unei impudori oricit de respingatoare. Se deosebeau astfel encratitii (abstinenti) de antitacti sau antinomisti (adversari ai ordinii si ai legii), care pacatuiau din principiu, de-dindu-se deliberat, potrivit cu anume precepte, la desfrinari fara limite. Acestora din urma le apartineau si nicolaitii, arhonticii etc, ca si cei numiti, foarte potrivit, borboricni. Cit de apropiate erau aparentele contrarii se vede din exemplul arhonticilor care s-au impartit intr-o directie encratica si una antinomista, pas-trindu-si fiecare logica si consecventa proprie. Cine vrea sa stie ce inseamna din punct de vedere etic un intelectualism indraznet si generos cultivat sa cerceteze istoria eticii gnostice. Va intelege pe deplin sacrificium intellectus. Acei oameni erau consecventi si din punct de vedere practic, traindu-si ideile pina la absurd. Ori-gene insa, mutilindu-se, si-a sacrificat legatura senzuala cu lumea. Pentru el, evident, nu intelectul reprezenta o primejdie speciala, ci mai degraba simtirea si senzatia ce leaga de obiect. Prin castrare, el s-a eliberat de senzualitatea imperecheata cu gnosticismul si a putut astfel sa se lase fara teama in voia bogatiei de gindire a acestuia din urma, in vreme ce Tertullian, prin sacrificiul sau intelectual, s-a zavorit in fata gnozei, ajungind insa, tocmai pe aceasta cale, la o profunzime a sentimentului religios pe care Origene n-a atins-o niciodata. „Ceea ce il deosebeste de Origene", scrie Schultz, „este faptul ca a trait in adincul sufletului fiecare cuvint, ca nu ratiunea 1-a inflacarat, ca pe acesta, ci inima. in schimb, a ramas in urma lui Origene prin faptul ca el, cel mai patimas dintre toti ginditorii, a fost la un pas de a respinge cunoasterea in genere si de a extinde la intreaga gindire umana lupta impotriva gnozei."7
21. Vedem aici cum, de fapt, in cadrul procesului crestin tipul originar s-a inversat. Tertullian, ginditorul penetrant, devine un om al sentimentului; Origene, la rindu-i, devine invatat si se pierde in logica. E usor, fireste, sa inversam rationamentul si sa spunem ca Tertullian a fost dintotdeauna un om al sentimentului, iar Origene un intelectual. Dar, lasind la o parte faptul ca in felul acesta diferenta tipologica nu se suprima, ci continua sa dainuie, modul rasturnat de a privi lucrurile nu explica de ce Tertullian si-a vazut in gindire adversarul cel mai primejdios, in vreme ce Origene 1-a vazut in sexualitate. S-ar putea raspunde ca amindoi s-au inselat, iar ca argument s-ar putea aduce dez-nodamintul fatal al existentelor ambilor. in acest caz, ar trebui sa presupunem insa ca amindoi au sacrificat ceea ce in ochii lor avea o valoare mai mica si ca deci ei ar fi „tras pe sfoara" destinul. Este si acesta un punct de vedere al carui principiu are o valabilitate recunoscuta. Exista doar si printre primitivi astfel de smecheri care apar in fata fetisului lor cu o gaina neagra sub brat si declara: „lata, iti jertfesc un porc negru si frumos." in ce ma priveste, cred ca, in ciuda sentimentului evident de usurare pe care omul obisnuit il traieste atunci cind asista la demolarea a ceva grandios, explicatia devalorizanta nu este in orice imprejurare corecta, cu toata aparenta ei foarte „biologica". in masura in care stim cite ceva de natura personala despre aceste doua personalitati de anvergura din istoria gindirii, trebuie sa recunoastem ca intreaga lor atitudine este atit de grava, ineit rasturnarea pe care au trait-o sub influenta crestinismului nu a fost nici viclenie, nici inselaciune, ci realitate si adevar.