9.1. CONSIDERATII TEORETICE

Drumul foarte lung si complex pe care il parcurge copilul de la existenta biologica la cea sociala este, in esenta, drumul umanizarii si socializarii acestuia. Acest fenomen de adanca transformare a copilului se realizeaza treptat prin extinderea si perfectarea continua a relatiilor cu mediul, ceea ce echivaleaza cu ridicarea sa de la conduitele primare, inferioare, la conduitele superioare, sociale. Procesul de umanizare si socializare a fiintei umane nu este un fenomen simplu, supus unei coordonari totale si certe. In acest proces intervin un complex de factori care favorizeaza dezvoltarea conduitelor fie in sens pozitiv, fie in sens negativ. Ca urmare, diversele manifestari exprimate in conduita copilului constituie criteriul de evaluare a nivelului de constiinta pe care l-a atins in dobandirea sensului social al vietii, precum si gradul devierilor de conduita contractate (asimilate). u3m15md
In societate exista concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale, religioase, juridice etc.), consacrate prin reguli scrise sau nescrise, transmise, raspandite si sanctionate prin legislatie sau prin traditii, obiceiuri si opinia publica, orice abatere sau atitudine contrar acestora se incadreaza in fenomenul de devianta.
Fenomenul delincventei juvenile este larg dezbatut antrenand cercetatori din diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui fenomen o investigatie interdisciplinara. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburari de comportament (termen medical); tineri inadaptati (termen sociologic); “copii - problema” (termen psiho-pedagogic); minori delincventi (termen juridic) etc. Toti acesti termeni se refera la minori care, intr-un fel sau altul, au ajuns in conflict cu normele morale si juridice, valabile pentru comunitatea in care traiesc. Conduita normala este reprezentata de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale societatii din care face parte minorul.
Organizarea si functionarea societatii depinde de conformitatea indivizilor si grupurilor sociale ce o compun fata de modelul sau etic, normativ si cultural. Acest model, alcatuit dintr-un ansamblu articulat si ierarhizat de valori, norme, reguli si indatoriri asigura, in cele din urma, stabilitatea, continuitatea si progresul societatii. Normele sociale contin reguli de comportament mai mult sau mai putin obligatorii, in functie de care isi ghideaza actiunile indivizii sau grupurile sociale. Astfel, pot aparea diferite tipuri de comportament, atat conformiste, inovatoare, cat si nonconformiste, evazioniste sau deviante. Societatea apreciaza diferentiat comportamentele, stimuland pe unele si respingand pe altele. Modalitatea concreta de apreciere (pozitiva sau negativa) a comportamentelor se face prin intermediul “controlului social”, care reprezinta in esenta, un ansamblu de mijloace si mecanisme sociale si culturale, prin intermediul carora: a) sunt impuse individului o serie de interdictii si constrangeri referitoare la necesitatea respectarii normelor si valorilor dezirabile; b) sunt permise anumite actiuni, fiind apreciate si recomandate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ si cultural (Banciu, 1992).
Controlul social este un factor principal de organizare si ordonare a conduitelor individuale si a raporturilor sociale, asigurand consistenta si coeziunea interna a societatii, continuitatea si stabilitatea sa interna, orientarea si reglarea comportamentului social, integrarea individului in societate. Prin intermediul sau, societatea formeaza si impune indivizilor motivatia asimilarii si respectarii valorilor si normelor sociale dezirabile, recompensand conduitele conforme cu modelul sau etico-juridic si respingand pe cele care se abat de la acest model.
In orice societate controlul social poate sa fie pozitiv sau negativ, formal sau informal, direct sau indirect (Banciu, 1992).
Controlul social pozitiv se fundamenteaza pe asimilarea si cunoasterea de catre indivizi a valorilor, normelor si regulilor de convietuire sociala, ca si pe motivatia acestora de a le respecta din convingere. In schimb, controlul social negativ se bazeaza, in special, pe temerile individului ca va fi sanctionat in cazul nerespectarii sau incalcarii normelor si regulilor sociale. Incluzand o serie de tabuuri si interdictii de natura morala, culturala, religioasa, administrativa, juridica, aceasta forma a controlului social consta in dezaprobarea si respingerea comportamentelor indezirabile, prin utilizarea unor mijloace variate: ironizare, ridiculizare, marginalizare, izolare, detentie etc. In acest caz, indivizii se vor conforma fata de regulile de conduita nu din convingere, ci din teama de a nu fi sanctionati.
In functie de instantele de la care emana, controlul social poate fi organizat (institutionalizat), exercitat de societate in ansamblul ei prin intermediul unor organisme si organizatii specializate, statale si sociale si neorganizat (neinstitutionalizat), realizat de anumite grupuri de apartenenta (de prieteni, vecinatate, cartier etc.). Din aceeasi perspectiva controlul social poate fi: formal, realizat prin intermediul unor legi si prescriptii de natura morala, administrativa, juridica etc. si informal, intemeiat pe aprobare difuza si spontana.
Mijloacele controlului social constau dintr-o serie de instrumente de presiune si persuasiune, organizate si neorganizate, implicite si explicite, directe si indirecte, formale si informale, constiente si difuze etc. menite sa influenteze indivizii pentru a respecta normele morale si juridice.
Mijloacele controlului social pot fi grupate in: 1) psihosociale, prin care se incearca realizarea conformitatii actionandu-se asupra reprezentarilor, atitudinilor, sentimentelor, opiniilor, ideilor si comportamentelor indivizilor, astfel incat sa se realizeze o internalizare morala si o respectare din convingere a normelor si valorilor sociale; 2) institutionalizate, prin care se exercita presiunea sociala si este impusa ordinea sociala si juridica, prin interventia organizata a diferitelor organisme statale, juridice, politice-administrative etc.; 3) neinstitutionalizate, reprezentate de obiceiuri, traditii, moravuri, uzante, cutume etc. care, datorita evolutiei cultural-istorice si recunoasterii de catre majoritatea membrilor unei societati, devin adevarate etaloane de conduita.
In mod obisnuit copilul dobandeste propria personalitate prin invatarea si asimilarea treptata a modelului socio-cultural pe care societatea il promoveaza. Socializarea devine pozitiva sau negativa ca urmare a influentei factorilor sociali, a interactiunilor dintre individ si mediul social. In multe cazuri procesul de socializare se desfasoara pe fondul unor conflicte intre individ si societate, intre aspiratiile legitime si mijloacele pe care societatea le pune la dispozitie pentru indeplinirea lor, intre conditii, aptitudini si fapte, ceea ce duce adesea la anumite forme de inadaptare si implicit la formarea unor personalitati dizarmonic structurate, pretabile sa comita acte infractionale. Continutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult in decursul timpului, in schimb frecventa lor a continuat sa creasca intr-un mod care in prezent ridica probleme deosebite cu privire la integrarea sociala a viitorului adult. In unele situatii, devierile de conduita pot lua forma unor manifestari antisociale grave, ca aceea a delincventei infantilo-juvenile.
Delincventa juvenila reprezinta un fenomen ce include totalitatea incalcarilor de norme sociale savarsite de catre tineri sub 18 ani, incalcari sanctionate penal (Popescu-Neveanu, 1978). Ea se refera asadar la activitatile ilegale comise de copil sau adolescent (Henggeler, 1989).
Din perspectiva psihofiziologiei varstelor se considera ca perioada minoratului coincide cu copilaria si adolescenta. Intre aceste doua perioade nu exista granite cronologice precis determinate. Adolescenta cuprinde doua etape, preadolescenta, de la 11-12 la 14-15 ani si adolescenta propriu-zisa, de la 14-15 ani pana la 18 ani, cand de regula, s-au produs toate modificarile psihofiziologice si biologice care marcheaza trecerea la maturitatea normala. Acest proces de transformare si evolutie a copilului insotit adesea de momente de criza, de indoieli, de nelinisti etc. se desfasoara in medii si contexte sociale diferite, cu propriile lor particularitati, influentand dezvoltarea si formarea personalitatii minorului.
Odata cu varsta adolescentei incep sa apara conflictele de autoritate, conflictele de idei, conflictele afective etc. Adolescenta este considerata “varsta contestatiei” (Vincent, 1972). Adolescentul se revolta impotriva atitudinii “protectioniste” si “paternaliste”. Preocuparea lui majora in relatia cu adultul este sa stabileasca raporturi de egalitate si nu raporturi de tipul celor dintre cel educat si educator. Contestarea reprezinta, de fapt, o etapa de maturizare psihologica. Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva decat reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regandi totul independent si de a nu accepta nici o idee “de-a gata”, fara ca mai intai sa o fi trecut printr-un rationament personal.
Termenul de delincventa juvenila este o creatie a doctrinei penale si a teoriilor criminologice sau sociologice in incercarile lor de a grupa infractiunile in functie de criteriul de varsta a infractorului.
Sistemul nostru juridic diferentiaza in cadrul categoriei largi de minori cateva subcategorii. Astfel, minorii pana la varsta de 14 ani nu raspund penal, chiar daca ei comit infractiuni (pentru acestia se iau masuri cu caracter de ocrotire prin incredintarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere deosebita sau de internare in scoli speciale de reeducare). Cei care au varsta intre 14 si 16 ani raspund juridic limitat numai daca se stabileste existenta discernamantului la expertiza medico-legala psihiatrica, iar minorii cu varsta intre 16 si 18 ani, avand discernamant raspund in fata legii.
Definirea delincventei juvenile a preocupat un numar mare de cercetatori, pornind de la evidentierea caracteristicilor specifice personalitatii delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la conturarea unui “profil psihologic” al acestuia (Popescu-Neveanu, 1978): inclinatia catre agresivitate, fie latenta, fie manifesta, ce este bazata pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (munca, de exemplu); instabilitatea emotionala generata de carente educationale si, in ultima instanta, de fragilitatea eului; inadaptarea sociala, provenita din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul cauta sa-l suprime prin schimbarea frecventa a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viata si munca; duplicitatea conduitei, manifestata in discordanta dintre doua planuri: unul, cel al comportamentului tainic, intim in care se pregateste infractiunea si celalalt, nivelul comportamental de relatie cu societatea, prin care isi tradeaza de cele mai multe ori infractiunea; dezechilibrul existential, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni etc.
Alte cercetari sustin ca in definirea delincventei sa se porneasca de la conceptul de maturizare sociala (Preda, 1981). Din aceasta perspectiva, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala si cu dificultati de integrare in societate, care intra in conflict cu cerintele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezinta un deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienta proceselor de asimilare a cerintelor si normelor mediului socio-cultural si a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduita acceptabile din punct de vedere social-juridic. La majoritatea delincventilor se manifesta in diverse moduri, un caracter disonant al maturizarii sociale si implicit , al dezvoltarii personalitatii. Astfel, intalnim decalaje intre nivelul maturizarii intelectuale, pe de o parte, si nivelul dezvoltarii afectiv-motivationale si caracterial-actionale, pe de alta parte, decalaje intre dezvoltarea intelectuala si dezvoltarea judecatilor si sentimentelor morale sau atat o perturbare intelectuala cat si o perturbare afectiv-motivationala si caracteriala.
Caracteristicile individuale ale adolescentilor care tin de comportamentul delincvential includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. si judecatile morale, precum si aspecte ale competentei sociale, incluzand abilitatile sociale, abilitatile in rezolvarea de probleme si imaginea de sine (self-esteem) (Henggeler, 1989).
Competentele sociale se refera la abilitatile de a utiliza mediul si resursele personale pentru a achizitiona o buna dezvoltare ulterioara. Fiecare din aceste caracteristici se formeaza prin influenta mediului social asupra adolescentului, care la randul sau influenteaza mediul social. Este vorba de un feed-back. De exemplu, familia si grupul social interactioneaza sinergic in influentarea acestor competente sociale ale adolescentilor, iar rezultatele acestor influente se rasfrang asupra relatiilor cu familia si grupul social. Aceste variabile se interrelationeaza, Q.I. fiind asociat cu fiecare dintre ele. Cercetarile sugereaza ca asocierea dintre delincventa si Q.I. este dependenta de relatiile disfunctionale si de variabilele de personalitate ale adolescentului.
Quay (1987) concluzioneaza ca delincventii juvenili au un Q.I. mai scazut decat subiectii nondelincventi. Un Q.I. ridicat ajuta la protejarea riscului de a fi implicat in cazuri de delincventa.
Abilitatile intelectuale scazute predispun copiii la dificultati de adaptare scolara si fiecare dintre acestea este asociata cu un comportament delincvent. Abilitatile intelectuale scazute sunt asociate cu dificultati psihosociale, delincventa crescuta reprezentand o manifestare a acestor dificultati (Rutter & Giler, 1984).
Exista cercetari (Henggeler, 1989) care atesta faptul ca minorii delincventi poseda o deficienta morala care-i impiedica sa inteleaga ce e bine si ce e rau si ca limitele acestei aprecieri raman la latitudinea lor.
Kohlberg (1969) a formulat un model conform caruia comportamentul delincvent este rezultatul unor intarzieri in dezvoltarea structurilor cognitive. Kohlberg a postulat existenta a cinci stadii in dezvoltarea judecatilor morale la copii. In stadiul 1 si 2 (preconventional) binele si raul sunt larg determinate in termenul contingentei externe (intariri pozitive sau negative). In stadiul 1 copiii cedeaza in favoarea autoritatii doar pentru a nu fi pedepsiti. In stadiul 2, copiii au o constiinta naiva asupra a ceea ce altii doresc de la ei si apreciaza notiunea de “bine” (pozitiv), doar in sensul actiunilor ce le satisfac dorintele personale si cateodata si dorintele altora. Stadiul 3 si 4 (conventional) asimileaza regulile si asteptarile familiei si societatii. Stadiul 3 defineste binele ca pe niste actiuni care vin in intampinarea asteptarilor celorlalti. In stadiul 4, binele reprezinta acele actiuni care vin sa ajute la mentinerea ordinii sociale. Stadiul 5 (postconventional) recunoaste caracterul utilitar dar arbitrar al legilor sociale si apreciaza ca aceste legi pot fi schimbate.
Gibbs (1987) apreciaza ca in stadiul 2, adolescentii sunt mai predispusi activitatilor delincventiale decat in stadiul 3, deoarece gandirea lor este egocentrica si pragmatica, evaluand avantajele si dezavantajele actiunii doar prin punctul lor de vedere.
Arbuthnot (1987) concluzioneaza ca aceasta asociere intre judecatile morale si comportamentul antisocial nu este mediata de varsta, clasa sociala sau severitatea infractiunii.
In completarea judecatilor morale, teoreticienii (Goldstein & Glick, 1987) au sugerat ca empatia este un factor important in decizia adolescentilor de a fi morali. Empatia are un rol important in ameliorarea comportamentului antisocial.
In general, stima de sine (self-esteem) se refera la perceptia individului asupra lui insusi sub aspectul competentei si al succesului, cat si asupra propriului potential.
Cercetarile arata ca o stima de sine (self-esteem) scazuta favorizeaza un comportament delincvent (Gold & Kaplan, 1980). Adolescentii care au avut experienta de succes relativ se pot angaja in savarsirea unui comportament delincvent in incercarea de a-si imbunatati stima de sine.
Stima de sine scazuta a adolescentului delincvent reprezinta o apreciere realista a experientelor negative de viata ale acestuia si a esecurilor concomitente si nu cauza acestor dificultati. De asemenea este logic faptul ca o slaba apreciere a propriei competente va duce in mod cert la exacerbarea propriilor probleme de catre adolescent.

9.2. FACTORII IMPLICATI IN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI INFRACTIONAL LA MINORI

Cu toata complexitatea si varietatea lor, factorii implicati in determinarea deviantei comportamentale a minorilor pot fi sistematizati in doua mari categorii: a) factori individuali, de personalitate si b) factori externi, sociali. Din prima categorie fac parte: particularitatile si structura somato-fiziologica si neuro-psihica, structura psihologica particulara a minorului, posibilitatile intelectuale, particularitatile afectiv-temperamentale etc. In a doua categorie se includ factorii de ordin familial, socio-afectivi si educationali, socio-culturali, economici etc.
Raportul dintre cele doua categorii de factori, ponderea fiecaruia in determinarea deviantei comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul unei categorii de factori. Acesti factori nu actioneaza izolat, unilateral, ci concertat, delincventa fiind rezultatul interactiunii la un nivel scazut al acestora.
Dezacordul dintre factorii individuali si cei sociali este defavorabil structurarii unor conduite concrete. Dezacordul poate sa apara fie prin cresterea solicitarilor de mediu la un nivel care depaseste posibilitatile minorului, fie cind acestea sunt sub nivelul posibilitatilor sale reale.
Devianta comportamentala rezulta din “intalnirea” specifica a diferitilor factori pentru fiecare caz in parte (Mitrofan & colab., 1992).
Studii efectuate (Dragomirescu, 1980) au stabilit ca factorii implicati in aparitia deviantei comportamentale a minorilor au urmatoarea pondere: 31,20% cei de ordin individual, de personalitate, 25% cei de ordin extern, sociali si 43,8% combinati, care subliniaza caracterul de concurare si potentare reciproca a conditiilor care duc la decompensarea pe fondul evident al inadaptarii.
Cercetarea efectuata pe baza de chestionar (Pitulescu, 1995) asupra unor minori din centrele de reeducare Gaiesti, Targu Ocna (240 minori) si din aresturile unor politii judetene (734 minori) a evidentiat cauzele si conditiile care determina comportamentul infractional in randul minorilor (procentele se refera la subiecti):
• 98% incrimineaza teribilismul si spiritul aventurier specifice varstei minoratului;
• 93% se refera la imaturitatea psihica datorita unei insuficiente socializari in familie si scoala si nedepistarea la timp a unor eventuale afectiuni psihice;
• 93% mentioneaza ca negativa lipsa de conlucrare intre factorii educationali (familie, scoala, alte forme institutionalizate);
• 92% remarca o crestere considerabila a libertinajului in randul minorilor si perceperea alterata a valorilor democratiei;
• 87% din subectii chestionati au acuzat carentele educationale din familiile dezorganizate sau aparent organizate;
• 86% acuza lipsa de preocupare de la toate nivelurile pentru orientarea minorilor spre activitati folositoare, cultural-educative, care sa se defasoare in timpul liber al acestora;
• 82% incrimineaza consumul de bauturi alcoolice practicat, de obicei, de minorii proveniti din familii cu parinti alcoolici;
• 79% mentioneaza insuficienta preocupare pentru pregatirea minorilor in ceea ce priveste viata sexuala, fapt care se afla la originea infractiunilor de viol, perversiuni sexuale etc.;
• 79% mentioneaza dezinteresul total din partea unor cadre didactice fata de elevii care prezinta deficiente de adaptare;
• 78% incrimineaza - in contexul atitudinal general - inadaptarea scolara, aptitudinile scolare slab dezvoltate, tulburarile afectivitatii si cele caracteriale;
• 78% acuza raspandirea divortului pe o scara din ce in ce mai larga, ca o determinanta a abandonarii obligatiilor de educare si supraveghere a copiilor;
• 70% se refera la decalajul dintre aspiratiile si tentatiile specifice varstei minorilor si posibilitatile reale ale familiei de a le satisface, ceea ce duce la comiterea unor furturi, talharii, inselaciuni etc.;
• 68% se refera la exemplul negativ al parintilor - relatii conflictuale persistente, consum de alcool etc.;
• 67% constata ca multi minori recepteaza rapid modelul speculantilor, care ajung prin mijloace frauduloase la un standard de viata ridicat si manifesta predilectie pentru a adopta un asemenea model existential;
• 57% vizeaza pericolul pe care il reprezinta liderii negativi - majori si minori - mai ales spre influentarea spre devianta a minorilor marginalizati ori cu deficiente;
• 48% manifesta ingrijorare fata de amploarea cazurilor de minori care inhaleaza aurolac si alte substante halucinogene deosebit de nocive pentru sanatatea lor fizica si psihica;
• 47% se refera al inadaptarea minorilor proveniti din mediul rural la modul de viata urban, fapt ce faciliteaza atragerea lor de catre infractorii majori la comiterea unor infractiuni;
• 43% acuza cu severitate tendintele unor cadre didactice de a promova toti elevii, mentionand fluctuatia profesorilor si a invatatorilor, tolerarea aspectelor de indisciplina din scoli etc.;
• 35% se refera la consecintele pe plan infractional pe care le produce necuprinderea tuturor minorilor in procesul de invatamant.
Corelarea complexa a datelor obtinute pe baza interviurilor structurate aplicate esantionului format din minori infractori si esantionului derivat format din parinti, precum si al cadrelor didactice a pus in evidenta o disfunctionalitate de tip familial.
Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al conditiilor economico-sociale si a deficitului educativ. Mediul familial poate prezenta carente foarte diverse de ordin juridic, social, moral, pedagogic, legate de situatii ca: infidelitate, parasire, divort, concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale etc., fara a mai aminti de insasi absenta mediului familial, ca in cazul copiilor orfani, abandonati, aflati in seama asistentei publice.
Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauza a esecului in procesul de integrare si, implicit cauza esentiala a deviantei comportamentale a minorilor. Parintii cercetati faceau educatie in mod empiric, bazandu-se pe intuitie si obisnuinta. Carentele educative ale familiei se manifesta prin: lipsa totala de interes pentru educatia copilului; excesul de grija, rasfatul din afectiune exagerata; lipsa unitatii de opinie in masurile educative ale membrilor familiei; lipsa autoritatii morale a parintilor datorata unor deficiente caracteriale, a unor vicii etc.; neputinta de a oferi copilului modele umane pozitive prin propriul lor exemplu de comportare; lipsa de intelegere si afectivitate datorita egoismului si indiferentei fata de copil; severitatea excesiva, inconstienta sau voita, care creeaza un climat familial anxios; folosirea actelor de violenta ca mijloace educative.

Cea mai frecventa forma de manifestare a inadaptarii copiilor, avand drept cauza carentele mediului familial, este vagabondajul, 20% dintre minori au parasit inaintea savarsirii infractiunilor familia sau scoala; dintre acestia 18% provin din familii deficitare comportamental. Formele cu deficiente de structura a familiei sunt multiple. In 20% din cazuri, familia avea un singur parinte, datorita dezorganizarii ei prin divort, 18% prin abandon si 3% prin deces; in 5% din cazuri familia fusese reconstituita prin mariaj, avind un parinte vitreg, 88% din aceste familii aveau un mediu conflictual. Socul produs de despartirea parintilor a constituit momentul hotarator care a marcat evolutia spre devianta comportamentala.
Cadrele didactice investigate au semnalat in proportie de 98% ca, aducand la cunostinta parintilor numarul mare de absente si nivelul scazul la invatatura al minorilor, acestia au raspuns prin indiferenta.
In delincventa juvenila trebuie luate in considerare alterarile complexului somato-psihic, intarzierile de maturizare intelectuala sau social-morala, profundele perturbari in dezvoltarea afectiva, alaturi de rolul unor factori de macro si microclimat social (trairi confictuale in familie, traume psihice, educatie incorecta etc.), nefavorabil unei dezvoltari armonioase si unui comportament adecvat.
Din anul 1990 delincventa juvenila se inscrie pe o linie ascendenta. Factorii care au determinat aceasta crestere sunt in general de ordin economic, social, cultural etc. Perioada de tranzitie in care ne aflam genereaza in mod obiectiv unele efecte economice imprevizibile, care la randul lor au devenit cauze imediate ale multora din disfunctile aparute pe plan social. Astfel, trecerea de la sistemul economic supercentralizat la cel al economiei de piata, a dat nastere unei inflatii galopante, necontrolabile, cu consecinte negative pentru standardul de viata al oamenilor. In aceasta perioada apare in societate un fenomen nou, necunoscut majoritatii cetatenilor, fenomenul somajului, cu impact asupra venitului familial si implicit asupra individului. Se contureaza o disproportie intre nivelul preturilor si puterea de cumparare, efectul resimtindu-l, in primul rand, categoriile sociale cu venituri mici.
Afectarea generala a conditiilor de viata le determina pe unele persoane sa caute solutii de obtinere a unor venituri compensatorii prin care sa-si poata ameliora conditiile de existenta, folosindu-se de cai ilegale. Are loc o diminuare a autoritatii si functiei de control social al familiei. Se contureaza tot mai pregnant aparitia unor stari permisive accentuate fata de comportamentele deviante ale minorilor. Permisivitatea in asociere cu indiferenta fata de viitorul propriilor copii, influenteaza negativ personalitatea acestora, determinandu-i chiar sa comita acte infractionale.
Conditiile de viata precare ale unor familii au contribuit la aparitia fenomenului social cunoscut sub denumirea de “copiii strazii”, care se adapostesc prin gari, autogari, subsolurile cladirilor, retele de termoficare si a caror sursa de existenta o reprezinta cersetoria, furtul etc., devenind in mod frecvent victime ale unor pedofili.

9.3. GENURI DE INFRACTIUNI COMISE DE MINORI

Comportamentul, luat ca rezultanta dinamica a interactiunii complexe organism-mediu, are la baza multiple asocieri psihologice, elaborate in functie de dinamica mediului, de conditiile de viata si de educatie. Cand mediul actioneaza organizat, stabil si asigura satisfacerea trebuintelor minorului, atunci comportamentul sau este pozitiv, iar cand actiunea mediului este nefavorabila, comportamentul va fi negativ, deviant.
In procesul socializarii, minorul opereaza relational cu atitudini adoptate dupa modelul oferit de mediul social. Prin repetare, atitudinile sale se consolideaza si se organizeaza in comportamente ce se pot modifica in functie de motivatie si interes. Psihologic, manifestarea exterioara a comportamentului apare ca o modalitate de actiune tipic umana influentata de insusirile temperamentale ale persoanei.
Debutul infractional al minorului este greu de precizat. Acesta capata semnificatie intr-un anumit context familial, scolar, social, reprezentand o perturbare a raportului relational al copilului cu obiecte sau persoane, constituind intotdeauna un raspuns la atitudinea altora. La varsta prescolara incep sa apara manifestari cu adresa relativ conturata. Ele apar cu precadere in mediul familial si pot lua expresia unei ostilitati la adresa unora dintre membrii familiei, ostilitate obiectivata in gesturi de neascultare, deteriorare sau distrugere de obiecte, impolitete, obraznicie, uneori chiar injurii si loviri etc.
La varsta scolara pot sa apara tulburari de comportament, cu semnificatie morala, care merg de la forma preinfractionala pana la cea infractionala propriu-zisa. Chiar daca minorii nu comit in toate cazurile acte cu caracter antisocial, comportamentul lor indezirabil, atitudinile lor in dezacord cu exigentele scolare, lasa deschisa ori grabesc aceasta posibilitate. La aceasta varsta incep sa apara unele conduite discordante: nesupunerea, obraznicia fata de profesori, violenta fata de colegi, absenteismul, minciuna, fuga si vagabondajul, furtul etc.
In ceea ce priveste infractiunile de furt din avutul public si privat, numarul deosebit de mare al acestora, diversitatea modurilor de operare, marimea grupurilor de minori si valoarea pagubelor, presupune o analiza cauzala mai atenta. Este de remarcat faptul ca, in timp ce furturile in dauna avutului public inregistreaza o usoara tendinta de scadere, cele din avutul particular cresc (Pitulescu, 1995). Principala explicatie a acestor tendinte consta in cresterea patrimoniului privat al unor persoane fizice dupa anul 1990, prin achizitionarea de bunuri si valori care suscita interesul minorilor.
Infractiunile de furt comise de minori au anumite particularitati, astfel:
• furturile savarsite de minori se disting in primul rand prin valoarea mai redusa a bunurilor furate. Ei sustrag obiecte mici si usor vandabile (radiocasetofoane, casete audio si video, minicalculatoare etc.), manifestand o anumita predilectie pentru furtul dulciurilor, tigarilor fine si chiar bauturilor;
• manifesta multa fantezie si ingeniozitate in comiterea furturilor, patrund prin locuri inaccesibile unui infractor major;
• de regula nu folosesc instrumente sau dispozitive specifice spargatorilor profesionisti, ci improvizeaza si utilizeaza mijloace gasite intamplator;

• in foarte putine situatii devin violenti; in conditiile in care sunt descoperiti de cele mai multe ori folosesc fuga;
• nu manifesta prea multa grija pentru a-si proteja urmele, ceea ce duce la descoperirea lor rapida;
• infractorii minori manifesta multa precipitare in a se debarasa de bunurile furate, astfel incat pot fi intalniti la scurt timp dupa comiterea faptei, oferind spre vanzare bunurile insusite, la preturi derizorii;
• de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori conduse adesea de infractori recidivisti.
Dupa anul 1990 se manifesta o recrudescenta a infractiunilor comise de minori indreptate asupra vietii si integritatii persoanelor (omor, tentativele de omor si lovirile cauzatoare de moarte). Cea mai mare parte din aceste infractiuni au fost savarsite in grup, avand ca mobil jaful, violul etc. De obicei sunt vizate persoane varstnice, lipsite de aparare, care locuiesc in case izolate. Anterior savarsirii infractiunii, se remarca o anumita predispozitie a minorilor spre consumul de bauturi alcoolice sau spre inhalarea unor substante halucinogene.
O alta categorie de infractiuni cu violenta care a inregistrat o evolutie constant ascendenta este cea a talhariilor. Se constata ca tot mai multe infractiuni de acest tip sunt savarsite de minori constituiti in grupuri, care, noaptea sau ziua in diferite medii si locuri actioneaza cu violenta asupra unor persoane presupuse sau studiate ca ar poseda bani sau bunuri de valoare. Uneori talhariile savarsite de minori se soldeaza cu obtinerea unor sume derizorii sau bunuri de mica valoare, dar impotriva victimelor se foloseste o violenta extrema. Talhariile sunt comise mai mult in mediul urban si pe strada decat in mediul rural sau in imobile, uneori participand si infractori majori.
Violurile savarsite de minori (Pitulescu, 1995), in afara faptului ca inregistreaza cresteri alarmante, dobandesc si unele caracteristici specifice, cum sunt:
• numarul infractorilor este de regula mai mare decat cel al infractiunilor, ceea ce denota existenta mai multor participanti la comiterea violului;
• intr-un procent de 58% din totalul infractiunilor savarsite, faptuitorii nu au cunoscut anterior victimele;
• 32% din numarul violurilor s-au comis in imobilele infractorilor, iar 68% s-au consumat in case parasite, pe camp sau alte locuri;
• in 32% din cazuri, violurile au fost insotite de perversiuni sexuale;
• infractiunile de viol au fost comise atat asupra victimelor foarte tinere, cat si asupra celor varstnice.
Edificator in acest sens sunt infractiunile de viol, perversiuni sexuale si talharie comise in Cluj-Napoca asupra unei eleve in varsta de 16 ani.
In seara zilei de 14 martie 1997 eleva se deplasa cu un autobuz spre Cartierul Zorilor, unde locuia. Cand a ajuns in statia de langa Complexul Studentesc “Observator” a coborat din autobuz impreuna cu mai multi calatori, continuandu-si drumul spre locuinta. Ajunsa intr-o zona mai intunecata si mai putin circulata la acea ora (21:00), a fost acostata de catre un grup de tineri tigani - doi baieti si doua fete - aflati sub influenta bauturilor alcoolice (care ulterior au declarat ca au calatorit in acelasi autobuz cu victima). Acestia au imobilizat-o si au tarat-o intr-o ghena de gunoi de langa caminele studentesti. Eleva a fost lovita cu pumnii si cu picioarele, iar apoi a fost dezbracata. Cu toata impotrivirea, victima a fost violata de catre cei doi tineri, iar prietenele acestora au supus-o la perversiuni sexuale. In final, victima a fost talharita de catre grupul de infractori si abandonata la locul unde s-a comis fapta.
Politia Municipiului Cluj-Napoca a fost sesizata despre aceasta fapta abia dupa trei zile. In aceasta perioada grupul de infractori fiind inca in libertate prezenta un real pericol in victimizarea altor tinere.
In urma activitatilor specifice intreprinse de catre politie, in numai doua zile de la sesizare, acest grup periculos de infractori a fost depistat: M.C. in varsta de 18 ani - recidivist, A.S. in varsta de 16 ani, F.I. in varsta de 15 ani - insarcinata in luna a cincea si A.V. in varsta de 19 ani, toti fara ocupatie, cu un grad redus de scolarizare (F.I. fiind chiar nescolarizata, iar A.S. avand doar trei clase).
Infractorii minori care actioneaza in mediul urban au posibilitatea de a receptiona experienta negativa cu mult mai repede decat cei din mediul rural, datorita multitudinii locurilor si mediilor favorabile savarsirii de infractiuni. Minorii frecventeaza barurile, salile de jocuri mecanice, locurile aglomerate, cinematografele, salile de sport, practica jocurile de noroc, avand astfel posibilitatea sa-si studieze victimele si sa comita furturi din buzunare, furturi de bagaje, furturi din autoturisme, iar in timpul noptii chiar talharii. Minorii infractori din mediul urban se cunosc intre ei, se asociaza in grupuri, cunosc gazdele de infractori la care uneori dorm si prin intermediul carora valorifica bunurile provenite din infractiunile comise. La aceste grupuri actioneaza si minorii fugiti din scolile de reeducare, centrele de primire, scolile ajutatoare, casele de copii etc. (Minorul N.M. in varsta de 13 ani, in luna martie 1997, a fugit din Centrul de reeducare Nedelea, jud.Prahova, fiind depistat in municipiul Cluj-Napoca, unde a comis mai multe furturi din buzunare). De cele mai multe ori locuiesc in conditii insalubre la cate un minor fara familie sau unde exista familii dezorganizate, alcoolice, cu parinti infractori, fosti condamnati etc. Constituirea in grupuri se realizeaza pe baza de amicitie (cartiere, strazi etc.), pe baza de legaturi infractionale anterioare. Se constituie si in grupuri mixte minori-adulti, conduse de lideri periculosi cu experienta infractionala. Dupa savarsirea infractiunii, parasesc localitatea de domiciliu si tranziteaza in alte judete unde comit noi infractiuni, uneori incearca sau trec fraudulos frontiera de stat. Sunt buni cunoscatori ai oraselor, fiind la curent cu locurile vulnerabile ale unitatilor comerciale, precum si cu marfurile care pot fi sustrase. Isi formeaza locuri de intalnire in subsolurile blocurilor, in holurile cinematografelor, in pasajele subterane etc., unde isi planifica actiunile si elaboreaza ipotezele.
Din grupul de infractori fac parte si minorele care se grupeaza, de obicei, pe langa barurile particulare deschise toata noaptea, acostand diferite persoane, cu care intretin relatii sexuale in schimbul unor foloase materiale. De cele mai multe ori aceste persoane ajung victime ale diferitelor genuri de infractiuni comise de grupul din care fac parte minorele.
In mediul rural ponderea infractiunilor comise de minori este mult mai scazuta decat in mediul urban. In acest mediu exista posibilitatea ca infractorii sa fie recunoscuti de victime si mai usor de depistat.

9.4. PROFILAXIA DELINCVENTEI JUVENILE

Profilaxia delincventei juvenile se realizeaza prin interventia asupra cauzelor, conditiilor si circumstantelor care pot genera acte infractionale, actionandu-se atat asupra minorilor cat si asupra mediului micro si macrosocial caruia ii apartin. Prevenirea si combaterea delincventei juvenile presupune cercetarea stiintifica a fenomenului, perfectionarea cadrului legal de sanctionare a comportamentului deviant al minorilor si elaborarea unui sistem unitar si coerent de prevenire a acestuia.
Cercetarea stiintifica a infractionalitatii in randul minorilor implica studii complexe, interdisciplinare, care sa abordeze etiologia comportamentului infractional la nivel individual, de grup si la nivel social, global. Trebuie avuti in vedere factorii de control social, asistenta sociala si educativi care concura la activitatea profilactica si la ocrotirea minorilor aflati in situatia de a savarsi acte infractionale. In functie de complexitatea factorilor care genereaza comportamentul infractional al minorilor trebuie formulate si orientate masurile de prevenire.
Prevenirea eficienta a delincventei juvenile poate fi realizata numai printr-o interventie educativ-coercitiva a unor institutii specializate, exercitata printr-un control social strict, iar in cazuri de exceptie, in institutii inchise, anume create, profilate pe un sistem corespunzator de scolarizare, de pregatire profesionala si de redresare morala, pe o durata care sa poata fi individualizata de instantele judecatoresti in functie de gravitatea faptei savarsite si de particularitatile individuale ale minorului.
Prevenirea delincventei juvenile reclama necesitatea elaborarii unei strategii noi si unitare, cu actiuni concertate din partea tuturor institutiilor, organismelor si organizatiilor care pot contribui la reducerea fenomenului infractional, avandu-se in vedere:
• infiintarea unor organisme nationale si locale, care sa contribuie la cunoasterea exacta a situatiilor familiilor cu multi copii, indeosebi a celor cu greutati materiale si insuficient consolidate moral;
• cunoasterea familiilor care isi neglijeaza indatoririle fata de copii, ii abandoneaza, maltrateaza sau ii expun unor riscuri sociale;
• avandu-se in vedere deficitul de experienta pedagogica existent in prezent in interiorul unei familii, indeosebi a celor recent constituite, institutiile specializate vor trebui sa elaboreze impreuna cu alti factori educativi, actiuni menite sa deprinda parintii in legatura cu indatoririle ce le revin in domeniul ingrijirii si educarii copiilor, relatiile care trebuie sa caracterizeze o familie, perioadele critice din viata copiilor, metodele care trebuie folosite pentru depasirea momentelor dificile etc.;
• cunoasterea riguroasa, pe fiecare localitate si unitate teritoriala a minorilor care prezinta tulburari de comportament, tendinte de inadaptabilitate, astfel incat sa se poata lua masurile care se impun (medicale, educative etc.);
• cunoasterea pe baza de analiza a starii infractionale in randul minorilor si elaborarea unor strategii de diminuare a acesteia;
• instituirea unui sistem de pregatire a unor specialisti in probleme de prevenire si combatere a delincventei juvenile;
• asigurarea necesarului de institutii special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din diverse motive nu au nici un fel de camin, traind in strada;
• organizarea de catre autoritatile publice locale a unor actiuni de cuprindere in procesul de invatamant a copiilor care provin din familii de romi.
In prezent, mai mult ca oricand, institutiile de invatamant trebuie sa coopereze intr-o mai mare masura cu familia, organizatiile comunitare si toti factorii implicati in sistemul educativ al societatii. Invatamantul trebuie sa raspunda unitatilor socioprofesionale actuale si de perspectiva, astfel incat toti tinerii sa aiba posibilitatea de a se incadra in munca.
Majoritatea cercetarilor (Knopp, 1985) implicate in prevenirea delincventei juvenile opereaza cu strategii derivate din paradigme, conditionari operante, cognitiv-comportamentale si invatare sociala. Se propun cateva modele generale, avand drept tinta caracteristicile cognitiv-comportamentale: a).reducerea neincrederii si stimularea motivatiei in vederea unei integrari sociale adecvate; b).stimularea capacitatii empatice, cultivarea relatiei si dezvoltarea intelegerii pentru situatia victimelor; c).furnizarea unor modalitati de actiune fata de evenimente, situatii neasteptate; d).consilierea tinerilor victimizati; e).educatia sexuala, modificarea distorsiunilor cognitive in privinta comportamentului sexual inadecvat; f).utilizarea unor procedee de conditionare fata de modelele de comportament alterate; g).dezvoltarea abilitatilor sociale si controlul anxietatii; h).terapia familiala.
Mass-media exercita o influenta deosebita asupra personalitatii in formare a minorului. De aceea, se impune chiar interzicerea difuzarii, unor materiale (scene, cazuri) care elogiaza furtul, violenta, amoralul, nefirescul si excentricul in raport cu firescul, ceea ce degradeaza imaginea relatiilor interpersonale, contamineaza deosebit de periculos viata si comportamentul minorului.
Se impune o reconsiderare a conceptiei de organizare atat a centrelor de primire, cat si a celor de reeducare a minorilor, pentru a oferi conditii corespunzatoare de cazare, hrana, educatie, supraveghere si formare profesionala, elemente definitorii in reintegrarea sociala a delincventului minor.
Unitatile de politie trebuie sa-si infiinteze formatiuni distincte specializate pe probleme de minori, formatiuni incadrate cu specialisti din domeniul sociologiei, psihologiei, pedagogiei, criminologiei etc., care sa studieze acest fenomen sub toate aspectele (etiologia, evolutia si tendintele sale) pentru a intreprinde cele mai adecvate masuri de prevenire a delincventei juvenile.
Programa de invatamant preuniversitar trebuie sa cuprinda activitati de educatie morala, juridica si pregatire antiinfractionala a minorilor.
Directiile pentru munca si ocrotire sociala si autoritatile tutelare sa fie incadrate cu psihologi si asistenti sociali in mod corespunzator pentru a gasi cele mai optime solutii in problema minorilor.