Cercetarea-actiune este un concept foarte complex de investigare. Se accepta ca produce cunostinte noi. Conceptia este ca e motorul practicii: investigarea produce cunostinte si practica le foloseste. Investigatorii produc cunostinte valoroase cercetand comunicarea si practicienii le folosesc. Ca model de investigare, cercetarea-actiune este fundamentata pe unele principii: pune totdeauna probleme practice (ce pot fi traite prin situatii, dileme, confuzii, etc. - ceea ce nu se poate studia stand singur in birou) n8s14sf
imbunatateste calitatile intrinseci ale conditiilor reale in care se desfasoara comunicarea rupe relatia cauza - efect intre procese si rezultate (se stie ca nu este o legatura liniara intre calitatea proceselor si calitatea rezultatelor)
imbunatateste analiza (reflexia) asupra valorilor - care nu se pot defini in afara comunicarii - imbunatatind informatia este o activitate de colaborare, nu o activitate izolata
Comunicarea nu se imbunatateste cunoscand-o dinainte; este necesar sa se stie ce se urmareste dar aceasta nu o imbunatateste. De exemplu: eu stiu ca merg acasa dar asta nu ma ajuta la plimbare pentru ca aceasta sa fie agreabila; important este felul in care e facuta plimbarea!
De la investigarea unei comunicari practice nu se pretinde posibilitatea aplicarii rezultatelor altundeva, ci doar cunostinte ce pot fi transferate pentru beneficiul altora, care le pot adapta la contextul lor practic propriu. Inversand termenii (cercetarea-actiune in actiune-cercetare), se observa ca practica este cea care genereaza procesul si consta in: plan de actiune obtinere de informatii analiza
Cercetarea-actiune este o filozofie - si nu e un mod obisnuit de lucru: cel mai putin important este sa rezolvi problema; cel mai important este sa intelegi problema. Daca problema este inteleasa, atunci problema poate fi rezolvata. Dar cercetarea-actiune nu este pentru rezolvarea de probleme, ci pentru intelegerea practicii comunicarii, pentru ca sa fie schimbata - in vederea imbunatatirii. Este analizata comunicarea in sine.
Ideea fundamentala a cercetarii-actiune este ca orice problema practica, oricat de mica ar fi, are legatura cu ceea ce e in jurul ei si nu trebuie separata, ci unita cu restul - pentru a avea un inteles. Uneori terminarea investigatiei inseamna punerea in practica a unor teorii fara a le cunoaste continuturile si fara a le sti formula. O semnificatie este legata de demersul actional al oricarei cercetari. O deschidere majora este in acest sens sintagma: a invata prin a face (a comunica). Cercetarea-actiune vizeaza in principal schimbarea - prin combinarea investigatiei cu actiunea practica; din acest motiv, utilizarea ei este preferata de oamenii care o aleg pentru solutionarea unei situatii de criza. Ea este operationala - legitimata prin accentul egal pe care il pune atat pe analiza (investigatie si reflectie), cat si pe actiune - cu menirea de a nu folosi resurse exterioare. In fata unei situatii-problema, chemarea mediatorilor sau angajarea negociatorilor pentru rezolvarea conflictului poate fi efectiv anulata de comunicarea eficienta!
In mod practic (si plastic), specificul cercetarii-actiune se poate exprima astfel: planifica bine dar asteapta-te si la alte rezultate decat cele propuse. In realizarea unei cercetari-actiune, monitorizeaza conditiile si parametrii comunicarii, preocupat nu atat in a masura fenomenul (desi acest aspect nu este de neglijat), cat mai degraba in a interveni in comunicare - a o corija / reajusta in functie de evolutia si rezultatele ei. In concluzie, cercetarea-actiune presupune: planificarea riguroasa, in etape clare stabilirea unor instrumente bine definite de evaluare flexibilitatea in reconsiderarea planului initial accentul pe invatarea de comportamente
Cercetarea-actiune se diferentiaza atat de cercetarea fundamentala cat si de cea aplicativa. Ea presupune o comunicare (la randul ei) intre practica si investigatia de cercetare - care se potenteaza reciproc - precum si o abordare multidisciplinara si interculturala.