x5s1se
I.1. Locul imaginii de sine in cadrul personalitatii umane
„Constiinta este o modalitate procesuala superioara a sistemului psihic uman, elaborata prin activitate sociala si enculturatie, mijlocita prin limba, bazata pe un model comunicational intern si intern-extern, constand din reflectare codificata prin cunostinte, autoorganizare cu efecte emergente si autoreglaj la nivelul coordonarii necesitatilor subiective cu necesitatea obiectiva, esentiala.“ (27, p. 138).
Constiinta trebuie considerata in primul rand in unitate cu activitatea sociala de transformare a lumii, de adaptare de tip uman. Ea isi pastreaza la nivel social si individual, legatura sa vitala cu activitatea si dobandeste, in plan subiectiv, forma de desfasurare a activitatii, pentru ca, dupa cum arata A. N. Leontiev (27, p. 138), odata cu transformarea structurii activitatii omului se schimba si structura constiintei. El precizeaza: „in fata omului se afla reteaua fenomenelor naturii. Omul instinctelor, salbaticul nu se desprinde pe sine din natura. Omul constient se desprinde pe sine, categoriile sunt treptele acestei desprinderi, adica ale cunoasterii lumii, puncte nodale in reteaua care-l ajuta s-o cunoasca si s-o cucereasca“ (27, p. 139).
Pierre Janet (27, p. 139) considera ca „a fi constient inseamna a te inscrie povestea propriei tale experiente“, iar Henri Ey (12) arata ca „asumandu-si functia de a vorbi, subiectul se ridica in fata lumii sale, caci identificand aceasta lume el se
infrunta cu sine insusi, isi apare siesi.“ (12, p. 299).
Constiinta este un proces de reflectare cognitiva de catre om a lumii si a lui
insusi. Vorbim astfel despre constiinta despre lume si constiinta despre sine. in timp de constiinta despre lume este coercitiva, prezentand masura reala a lucrurilor, necesitatea obiectiva inexorabila, constiinta despre sine este conditia esentiala a activismului autoreglator, a selectivitatii si a interventiei creative in mediu.
Constiinta despre lume se bazeaza pe modele sau imagini ale realitatii obiective, pe cand constiinta despre sine se intemeiaza pe modelul eului si pe trasaturile personale.
Eul este nucleul personalitatii in alcatuirea caruia intra cunostintele si imaginea despre sine, precum si atitudinile fie constiente, fie inconstiente fata de cele mai importante interese si valori.
Eul, inteles ca ansamblul insusirilor personalitatii, este alcatuit din urmatoarele ansambluri:
­ eu fizic sau biologic, ce are in vedere atitudinile corporale care se identifica cu schema corporala;
­ eu spiritual, alcatuit din totalitatea dispozitiilor psihice innascute sau dobandite;
­ eu social, ce are in vedere atitudinile fata de relatiile sociale ale individului.
Gordon Allport (3) se intreaba daca ideea de eu este necesara si daca nu ar fi cazul sa fie inlocuita cu alta ceva mai cuprinzatoare, incluzand simtul corporal, self-identitatea, autoaprecierea, self-extensiunea, gandirea rationala, imaginea de sine, tendinta proprie, functia cunoasterii ­ toate acestea fiind denumite prin conceptul
„proprium“.
Dupa G. Allport, constiinta reprezinta o structurarea a catorva stari ale eului, in special:
­ respectul fata de sine;
­ imaginea de sine;
­ efortul central.
Eul este ceva de care suntem imediat constienti. G. Allport Il considera
„regiunea calda, centrala, strict personala a vietii noastre. Este un fel de nucleu al fiintei noastre si totusi nu este un nucleu constant“ (3, p. 123).
Eul se elaboreaza treptat, incepand din copilaria mica, atunci cand copilul este „unicentrat“, dar nu egocentric dupa Allport, si apare mai intai „non-eul“, adica „TU“. Eul corporal care incepe sa se dezvolte este o ancora a constiintei de sine.
Mai tarziu, din al doilea an de viata, factorul limbaj este foarte important, pentru ca prenumele este o delimitare stricta a Eului. Numele este strans legat de respectul de sine, dar si de simtul identitatii de sine.
Respectul de sine (self-esteem) apare in relatia normala dintre copil si mediu ­ din „impulsul explorator“. Simtul eului apare cand actiunile lui sunt zadarnicite si zdruncinate.
Nevoia de autonomie este semnul principal al Eului.
Gordon Allport considera ca „proprium“-ul are in structura lui sapte aspecte:
Geneza EU TIMPURIU (0-3 ani)
A1: Simtul eului corporal
A2: Simtul unei identitati de sine continue
A3: Respectul fata de sine, mandria
Geneza: 4-6 ani
A4: Extensia eului
A5: Imaginea eului
Geneza: 6-12 ani
A6: Eul ca factor rational
Geneza: Adolescenta
A7: Efortul personal central
„Proprium“-ul se considera a fi unificarea celor sapte aspecte.
in abordarea personalitatii umane, Gordon Allport o considera ca fiind „organizarea dinamica, in cadrul individului, a sistemelor psihofizice care determina comportamentul sau caracteristic si ideile sale.“ (3, p.94)
M. Zlate (53) considera ca pentru cunoasterea naturii si personalitatii umane are mare importanta:
­ ce este omul in realitate;
­ ce crede el ca este;
­ ce doreste sa fie;
­ ce gandeste despre altii;
­ ce considera ca gandesc altii despre el.
El abordeaza personalitatea privind mai multe „fatete“ ale acesteia:
­ personalitatea reala;
­ personalitatea autoevaluata
­ personalitatea ideala;
­ personalitatea perceputa;
­ personalitatea proiectata;
­ personalitatea manifesta.

1. Personalitatea reala este constituita din ansamblul proceselor, functiilor, tendintelor, insusirilor si starilor psihice de care dispune omul la un moment dat si pe care le poate pune oricand in disponibilitate, fapt care-i asigura identitatea si durabilitatea in timp.
2. Personalitatea autoevaluata cuprinde totalitatea reprezentarilor, ideilor, credintelor individului despre propria sa personalitate incluse, de regula, in ceea ce numim noi imaginea de sine. Este vorba de felul cum se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc isi atribuie in raport cu ceilalti.
Imaginea de sine reprezinta un integrator si un organizator al vietii psihice a individului, cu rol major in alegerea valorilor si scopurilor. Ea este nucleul central al personalitatii, reper, constanta orientativa a ei, element definitoriu al statutului si rolului social ­ dupa cum considera N. Bogatu (5).
Imaginea de sine isi are originea nu doar in personalitatea reala, ci si in alte fatete ale ei. Uneori ea isi trage seva din personalitatea ideala, alteori din cea manifesta, sau din cea proiectata. Cercetarile de psihologie sociala au aratat ca un copil care crede ca altii il apreciaza ca fiind simpatic, sociabil, va sfarsi prin a introduce aceste trasaturi in imaginea de sine; la fel, copiii mai putin populari, se pretuiesc pe ei insisi mai putin.
Sub raport evolutiv, imaginea de sine cunoaste o traiectorie specifica. in copilarie ea este mai pregnant dependenta de ceea ce individul ar dori sa fie si mai putin de ceea ce este in realitate, pentru ca la varstele mai inaintate ea sa se construiasca in functie de ceea ce omul este sau a fost, de ceea ce face sau a facut.
M. Zlate (53) nu crede ca imaginea de sine este automat eronata sau ca ea nu reprezinta fidel realitatea. in fond ­ spune el ­ ea este in functie de capacitatea de cunoastere de sine a omului. Si, daca aceasta capacitate este formata si dezvoltata corespunzator, nu este exclus ca si imaginea despre sine sa fie cat mai adecvata. (53, p. 117).
Nu este insa mai putin adevarat ca mult mai raspandite sunt situatiile de supraapreciere sau de subapreciere a propriilor insusiri sau trasaturi, de dilatare sau
ingustare nepermisa a lor, deci cele de deformare a imaginii de sine.
Si dilatarea si ingustarea raman in esenta forme de reflectare eronata, care se cer a fi corectate cu timpul, pentru a asigura adoptarea corespunzatoare la solicitarile mediului inconjurator.
3. Personalitatea ideala este cea pe care individul doreste sa o obtina. Ea se refera nu la ceea ce este un individ in realitate sau la ceea ce crede el despre sine, ci la ceea ce ar dori sa fie, cum sa fie; ea reprezinta personalitatea proiectata in viitor, idealul ce trebuie atins, modelul pe care individul si-l propune sa-l construiasca in decursul vietii sale.
4. Personalitatea perceputa cuprinde ansamblul reprezentarilor, ideilor, aprecierilor cu privire la altii. Asa cum individul isi formeaza o imagine despre sine, tot asa, el isi elaboreaza si o imagine despre altii, care il ghideaza in comportamentele sale fata de acestia. Imaginea despre altul este o creatie proprie a persoanei cunoscatoare, dar ea va fi influentata si va depinde maximal de posibilitatile si limitele psihofiziologice ale celui ce cunoaste, de scopul, motivatiile si aspiratiile sale, de felul de selectionare, organizare si structurare a indicilor perceptivi, influentate toate la randul lor, de ordinea perceperii indicilor, de relevanta lor, de starile psihologice temporare ale celui care percepe, de atitudinile sau de caracteristicile personale ale acestuia.
5. Personalitatea proiectata cuprinde ansamblul gandurilor, sentimentelor, aprecierilor pe care crede un individ ca le au, le nutresc, le fac ceilalti asupra sa.
V. Ceausu (6, p. 133) o numeste: „imaginea de sine atribuita lumii“, adica ce cred eu ca gandesc altii despre mine.
O asemenea imagine este uneori expresia celor mai intime dorinte ale individului de a aparea „in ochii lumii“, iar alteori reflexul imediat al comportamentului celorlalti fata de persoana respectiva.
6. Personalitatea manifesta este reprezentata de ansamblul trasaturilor si
insusirilor ce-si gasesc expresia in modalitatile particulare, proprii, specifice de exteriorizare si obiectivare comportamentala. Este o constructie psiho-comportamentala sintetica, deoarece cuprinde fie aspecte, laturi, parti din fiecare fateta a personalitatii, fie toate fatetele articulate si integrate intre ele.
Fatetele personalitatii nu sunt izolate, ci, dimpotriva, se intrepatrund, se presupun reciproc, se intersecteaza si se convertesc unele in altele. Datorita relatiilor de cooperare sau conflictuale intre ele, de prelungire a unora in altele sau de compensare a lor, ca si celor de asociere sau de discrepanta si disjunctie valorica, personalitatea umana capata o „infatisare“ aparte.
La cele sase „fatete“ ale personalitatii, M. Zlate (53, p.120) asociaza 6
„fatete“ ale Eului:
1. Eul real (cum este);
2. Eul autoperceput (cum crede ca este);
3. Eul ideal (cum ar vrea sa fie);
4. Eul perceput (cum percepe eurile celorlalti);
5. Eul reflectat (cum crede ca il percep altii);
6. Eul actualizat (cum se manifesta).
Nu exista numai personalitati unitare si armonios dezvoltate, sau dimpotriva, instabile, dedublate, accentuate, ci si Eu-uri unitare, armonioase, sau instabile, dedublate, accentuate.
Corespondenta structurala si tipologica dintre personalitate si Eu evidentiaza pregnant interdependenta lor. Pe aceasta baza vom intelege daca o personalitate este instabila aceasta se datoreaza faptului ca nucleul ei ­ adica Eu-l ­ este instabil.
Problematica Eurilor a dezbatut-o dintr-o alta perspectiva, un filozof: Miguel de Unamuno (10, p. 20-23). El spune ca atunci cand stau de vorba doi, Ion si Toma, la conversatie iau de fapt parte sase, care sunt:
Trei Ion:
1. Ion cel real, cunoscut doar de Creatorul sau;
2. Ion cel ideal al lui Ion ­ niciodata cel real si adeseori foarte deosebit de acesta ;
3. Ion cel ideal al lui Toma; niciodata Ion cel real si nici Ion al lui Ion, ci adeseori deosebindu-se foarte mult de amandoi.
Trei Toma:
1. Toma cel real;
2. Toma cel ideal al lui Toma;
3. Toma cel ideal al lui Ion.
De fapt sunt puse in valoare trei din cele sase Euri pe care le-a enumerat
M. Zlate:
­ ceea ce esti (Eul real);
­ ceea ce crezi ca esti (Eul autoperceput);
­ ceea ce crezi tu ca celalalt crede despre tine (Eul reflectat).
V. Ceausu (6) considera ca omul are de-a face cu mai multe oglinzi in care, aproape paradoxal, acelasi obiect creeaza imagini diferite, „ca si cum ele ar fi determinate mai putin de prezenta lui, cat de calitatea materialului care constituie suprafetele reflectate“. Cat despre „obiectul“ care genereaza aceste imagini, el ramane, in stadiul actual al psihologiei, in mare masura necunoscut, in sensul ca nu se reflecta in intregime in nici una dintre infatisarile enumerate. Dupa el, aceste imagini ar fi:
­ imaginea lumii despre ins;
­ imaginea despre sine
­ imaginea despre sine atribuita lumii
Aceste „forme de manifestare ale psihismului“ nu coincid, de aceea sunt si diferentiate, insa una dintre principalele linii de forta ale psihicului consta in interactiunea acestor imagini in scopul reducerii lor la una singura, sau aducerea lor la unison.
in cadrul acestei interactiuni distingem:
­ o confruntare intre imaginea despre sine si imaginea despre sine atribuita lumii, deci o confruntare intre subiect si lume vizand obtinerea unei identitati in raporturile cu lumea;
­ o confruntare intre imaginea despre sine si „teritoriul psihic virtual“, atat cat se reflecta acesta in imaginea despre sine, deci, practic, o disputa intre „imaginea despre sine“, vizand castigarea identitatii cu sine.
Vasile Ceausu se refera aici la disputa dintre Eul autoevaluat si Eul ideal, acesta din urma fiind o proiectie a imaginii despre sine, asa cum persoana gandeste ca ar trebui sa fie. Cercetarile au demonstrat ca proiectiile persoanei, asa cum apar in Eul ideal, sunt mai transparente pentru un observator extern decat pentru persoana
insasi. Eul ideal este rodul tendintelor de a cauta un model, adesea acesta fiind expresie a amalgamarii mai multor tipuri extrase din viata de relatie a individului.